Donisa Ion

 

IonelTeodoreanuLaMedeleni Vol.1 -Hotarul nestatornic   Partea întîi  I POTEMKIN ŞI KAMI-MURA Doi ţărani salutară cu o arhaică solemnitatepe viitorul stăpîn al moşiei. Mişcarea vastelor pălării învălui pe Dănuţ cuepicul vînt al gloriei. Se opri în mijlocul şoselei ca un gladiator aclamat înarenă cu călcîiul pe trupul biruitului, avînd drept scut zmeul, drept lancesfoara al cărei fuior îl strîngea în pumnul răpezit îndărăt.- D-apoi nu te doboară, boierule, namilaasta? întrebă unul din ţărani.- Pe mine?!Dănuţ tocmai isprăvise clasele primare. Eralicean în vacanţă.- Mai bine hai de i-om da boierului o mînăde-ajutor să-l suie, se amestecă în vorbă celălalt ţăran, apropiindu-se dezmeu.- Da mare-i! se minună el. Cît o fereastrăboie­rească!Dănuţ se simţi mîndru că zmeul e al lui şiumilit că e mai mare decît el. Instinctiv - cum ocoleşte o femeie măruntăvecinătatea celor înalte - se în­depărtă grav, măsurînd şoseaua cu pasul. Zmeulrămase arestat între cei doi ţărani.- Opreşte, boierule, că nu bate vîntuldintr-acolo; întoarce-te-napoi, porunci sfătos unul dintre ei.Dănuţ se codi o clipă, cercetă zările, seîncruntă cu demnitate, ca frămîntat de socoteli adînci, de răspunderi... şi se supuse. În goana mare trecu pelîngă zmeul atent, şi fugi, şi fugi depănînd sfoara între degete. În urma luimosorul se zbătea ca un guzgan epileptic.- Daţi-i drumul! răcni el de departe, smucindsfoara din răsputeri.Zmeul căzu în cap, Dănuţ pe spate.Între timp, unul cîteunul, apoi pîlcuri-pîlcuri, copi­laşii satului îngrădiră, desculţi şi naivi,evenimentul de pe şosea.- Lasă, boierule, că ţi-l muştruluiesc eu, îllinişti unul din ţărani, ştergîndu-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca peun patrafir.- Vezi! Vezi! Dacă nu i-aţi întins coada,suspină întretăiat Dănuţ, abia stăpînindu-şi lacrimile.- Ia să vezi, boierule, numai să-l iei cubinişoru, ş-ăl vezi că porneşte! Aşa-i şi calu nărăvaş!... Ia te uită mata!...Ş-ăl tragi... ş-ăl încerci, ş-ăl mai laşi slobod... şi iar tragi hăţu... Ianauzi!Melodică mînie de violoncele, zbîrnîitoarea vîjîia în salturile, tresăltările şiînconvoierile-ncordate ale zmeului însufleţit de viaţa vînturilor străvezii.Cozile se alintau feminin în larg, dezmierdînd puterea vîn­turilor.- Hooo-pa!...Dănuţ întinse braţele pe jumătate,într-ajutor celui de sus, c-un gol în piept şi, înfiorat, îşi feri capul. Cu opornire de balet, fetiţele se mlădiară lin; băieţii se-ncordară, gata să seavînte.Ca un delfin pe valul mării zmeul se dădusepeste cap... şi mîrîind se înţepenise iar la loc, piept în piept cu-ntregvăzduhul...În urmă ondulară cozile,păstrîndu-şi graţia de stele căzătoare.- Hăi-hăi! chiuiră copiii.Dănuţ clipi, zîmbind.Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul seînălţă deasupra satului, mai sus decît dealurile, decît soarele, decîtrîndunelele. Copiii îl căutau cu mîna streaşină la ochi, cu degetul celeilalteîntins.- Uite-l, măi! izbucni un băieţel.- Taci, măi! se răsti la el altul.- Ci, măi? Ci?- Sss! se-ncruntară ceilalţi.În tăcerea din noulimpezită, cerul torcea înnăbuşit. Dănuţ pipăi sfoara ca pe tăişul unei săbii,cu vîrful vîrfului degetelor.- Apucă zdravăn, boierule, că ţin şi eu...Dănuţ se înghesui în ţăran, apucă sfoara şi,pă­truns de adîncimea bulboanei de sus, îşi trase o mînă de pe sfoară. Dibuindcu ea îndărăt, apucă braţul omului. Mîna de pe braţ strîngea din răsputeri; ceade pe sfoară, uşurel.- Ţine bine, boierule, nu-ţi fie frică!...Pune amîndouă mînile, voiniceşte!Cu o pornire duşmănoasă, Dănuţ se opinti şitrase, încreţindu-şi faţa. Cerul nu se desfundă... În mînile lui, atletică,sfoara vibra, umplîndu-i muşchii de băr­băţie... Ochii îi străluciră îmbătaţi.- De-acum poţi pleca.- Rămîi sănătos, boierule! glumi cuseriozitate ţăranul, prefăcîndu-se că pleacă.Sfoara-i izbucni din mînă.- Stai! Stai! Nu mă lăsa! Scapă-mă! ţipăDănuţ, îmbrîncit, tîrît, răscolit de panica unui înec în văzduh.- Iaca aici-s!Din urmă răsună un trap jucăuş...- Vă pofteşte coniţa de grabă la curte.- De ce? se răsti Dănuţ către omul de pebihuncă.- Mergem la gară, boierule, că-i vremea!răspunse omul, abia stăpînind calul.- Feriţi, măăi! chiuiră copiii, zbughind dincalea calului speriat.Colbul se luă la trîntă cu şoseaua... Horacopiilor încercui îndeaproape pe Dănuţ.- Ce ne facem? întrebă el mîhnit, cu toatănădej­dea în ţăran... Îl dăm jos?- Mai lasă-l bădie!... Nu-l da jos, boierule!se rugară în cor copiii, cînd la ţăran, cînd la Dănuţ.- Eu zic să-l ducem în ogradă şi să-l legăm.- Sigur! Sigur! jubilă Dănuţ, mai-mai să sarăde gîtul mîntuitorului.În frunte cu Dănuţ, alaiulmărunţilor călăuzi pînă la poarta ogrăzii pasul înalt al zmeului... Ograda seumplu de zarvă: cînii hămăiau, slugile răsăreau din toate părţile.- Hai, Dănuţ, hai că vine trenul, îl îndemnădin trăsură, gata de plecare, doamna Deleanu, cu mînile pe urechi.- Stai, mamă, nu vezi că am treabă! răspunseDănuţ, trăgînd de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare.- Gata, boierule! De-acuma nu mai scapă, cădoar îl ţine un stejar!- Ai isprăvit, Dănuţ?- Bine, da`cine-l păzeşte? se îngrijoră el.- Noi! Noi! protestă poarta înflorită cucopii.- Ba eu! hotărî apăsat un băieţaş mairăsărit, îngroşîndu-şi glasul.Înfruntînd dulăii, intrăîn ogradă şi se înfipse lîngă stejarul încolăcit de sfoara zmeului.- Cum îţi zice ţie? îl cercetă bănuitorDănuţ.- A Marandei, să trăiţi, răsună marţialrăspunsul.- Şi mai cum, băietele? întrebă cu blîndeţădoamna Deleanu, scoborînd pe scara trăsurii.- Gheorghiţă, sărut mîna!- Şi nu ţi-i teamă c-or să te mănînce cînii?- Ehei!...- Măi Gheorghiţă, să nu te mişti de-aici!porunci Dănuţ.- Ecoutes, mon petit, il faut lui parlergentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons. (1)- Na... poftim, retuşă Dănuţ subt privireadoamnei Deleanu.Şi, brusc, îi întinse cutiuţa cu bomboaneviolete, oferindu-i orăşeneşte. Gheorghiţă şovăi, dar îndemnul cucoanei îlhotărî. Înşfăcă repede cutiuţa. Dănuţ rămase cu capacul, indignat şi nedumerit.Doamna Deleanu începu să rîdă.- Lasă, Dănuţ, dă-i şi capacul... Poftim şidumitale pentr-un rachiu, şi-ţi mulţumesc.- Să trăiască boierul şi să crească mare! seplo­coni ţăranul.Trăsura porni.Urcîndu-se în genunchi pe pernă, cu bărbiaspriji­nită de poclit, Dănuţ privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ceîn ce micşoratul Gheorghiţă. La fel priveau copiii, căţăraţi de-a lungulporţii, pe străjerul stejarului cu zmeul.Rămas stăpîn, Gheorghiţă a Marandei dezmierdăsfoara întinsă şi sonoră ca o strună... şi nesocotind bunătăţile din pumnulînchis, se aşeză la pămînt sprijinindu-se de trunchi, îşi încrucişă braţele pepiept şi începu să privească cerul ca un flăcău în­drăgostit.- ...Te rog, nu te deranja, domnule Şteflea.- Vai de mine! Scuzaţi, vă rog! Ştiţi,căldurile... 1 Ascultă, micuţul meu, trebuie să-i vorbeştifrumos, nu aşa; ţine, dă-i bomboane (fr.). Odăiţa scundă bîzîia ca un 10 mai almuştelor.Şeful gării, cu surtucul pe jumătateîmbrăcat, boxa în zadar, pe nevăzute, cu pumnul îndărăt, gaura blestemată aceleilalte mîneci... În sfîrşit, răzbind prin tunelul de alpaca albastră, mînaşefului se repezi spre mîna înmănuşată a doamnei Deleanu. Cu o în­clinareeroică de om gras, sărută mănuşa. Aducîndu-şi aminte de batistă, şi-o luă de pecap, pudic.Dănuţ se simţi înfrigurat, ca într-o magaziecu jucării misterioase. Nu-şi lua ochii de la looping-the-loop-ul lental benzii de hîrtie ciuruită de pe rotiţa telegrafului... Ştia că banda aceea etainicul funicular cu care urcă şi coboară cuvintele de prin văzduh... şi parcănu-i venea să creadă.- Vine regulat, domnule Şteflea?- Vai de mine, coniţă, imediat! gîfîi şeful.- Hai, Dănuţ, afară.Pe peron aşteptau un buchet de gîşte legate,o traistă vărgată şi, blondă, dimineaţa de vară între doi castani.- Ia să te văd, Dănuţ.... Vai! În ce haleşti!Costumul elegant de marinar, îmbrăcat abia dedimineaţă, încercase naufragiul şoselei. Sandalele fumegau la fiecare mişcarede colbăite ce erau, iar şosetele atîrnau buzate, descoperind gleznele mai albedecît pulpele.Doamna Deleanu se aşeză pe bancă, avîndu-l peDă­nuţ în faţă, ca o problemă de arhitectură. Îşi ridică voaleta, îşi scoasemănuşile. Dănuţ se simţi reconstruit.Cochetă impertinenţă - poruncită de năsuculcîrn copilăreşte - bereta albă se înclină spre ceafă, cam pe-o ureche,decoltînd fruntea în întregime; pangli­cile fluturară marin; funda albastrăreînflori cu ancora pe faţă, la îmbinarea aripelor gulerului...- Numai o mireasă-i lipseşte! se minună duiosşeful gării, răsărind cu o condicuţă subţioară şi cu chipiul roş deasuprapletelor batistei.- Vine?- Vine.- Dănuţ! Dănuţ!Cu resemnare satisfăcută, ca salvat de lasinucidere, Dănuţ se lăsă tras îndărăt. Zărise la orizontul verti­ginos alşinelor un punct negru, duşmănos ca o gaură de revolver încărcat.Mai aşteptară, privind şinele nervoase...Îngrozitor de supărată pe gară, maşina trecu înainte...- Marfă... marfă... marfă; a treia... atreia... a treia... descifra Dănuţ în gura mare, clipind şi strîngînd mai taremîna doamnei Deleanu.- Uite-l pe tata, mamă! Nu-l vezi?! Papa!Papa! La fereastra unui compartiment, mîinile domnului Deleanu scuturau mănuşele spre cei de pe peron... La uşavagonului fluturară pletele întunecate ale Olguţei. Nici nu se oprise trenul,că Olguţa şi sărise de pe scară, veselă, familiară, cum sărea şi dimineaţa dinpat pe covoraş.- Vai, Olguţa! vrei să mă îmbolnăveşti? ţipădoamna Deleanu, alergînd spre ea.În treacăt, Olguţa-i sărută mîna şi se repezila vizitiu :- Moş Gheorhge! Moş Gheorghe! Am venit!În urma Olguţei secoborîră bagajele - trecute pe geam lui Ion - apoi domnul Deleanu, chefliu, înhaine de soie-ecrue, cu panamaua pe ceafă, gata să glumească, săinterpeleze; după el, cu mişcări liniştite şi ochi mari de îndrăgostită,privind şi respirînd vacanţa, Monica.- Îţipare bine că ai venit la noi, Monica? o întîmpină doamna Deleanu, luînd-o înbraţe, de-a dreptul de pe ultima treaptă, şi sărutîndu-i obrajii.- Da.Pălăria de pai, cu boruri rotunde şi panglicăneagră, prinsă cu elastic pe sub bărbie, îi alunecă pe spate, atîrnîndu-i degît.Doamna Deleanu surîse părului descoperit: eraauriu cum sînt numai pletele de soare, pe care copiii vînători de fluturi legăsesc prin iarba crîngurilor, zîmbind subt pălărialor, în locul fluturelui după care au azvîrlit-o.- Ei, copii, n-am uitat vreun bagaj?...Bun... Totu-i în regulă! Ei, bravo! Grozav îs de bine dispus! se lumină de-abinelea domnul Deleanu, frecîndu-şi mînile ca după un proces cîştigat.Gestul bucuriei, al enervării şi alspălatului pe mîni era acelaşi la domnul Deleanu.Dănuţ se bosumflase; nimeni nu-l lua în seamă, nimeni nu se uita la el! Închise ochii şi se făcunevăzut!- Mamă, unde mi-i pălăria? gîfîi Olguţa,sosind în goana mare de la cai.Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe vîrfulnasului, apăru la fereastra vagonului.- Mă rog, a rămas în compartiment o pălăriede domnişoară; nu-i a dumneavoastră?- Ba da! o revendică Olguţa cu tărie.- Mai bine mulţumeşte domnului, Olguţa... Pof­tim!Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă, măsurînd-o din cap pînă-n picioare, doamnaDeleanu.- Pfuuu! izbucni Olguţa, dînd cu ochii deDănuţ. Şopti ceva la urechea Monicăi.- Pfuuu! pufniră amîndouă.- Buftea, Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc!apos­trofă Olguţa pe Dănuţ.Cele două săptămîni de vacanţă la ţară îirotun­jiseră obrajii, stîrnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei.Deşteptat din posomorală şi uitare, Dănuţ măsurăpieziş pe sora lui şi, cu mînile care ţinuseră sfoara zmeului, o pălmui dindouă părţi, alungînd de pe obrajii ei paloarea examenelor.- Bravoo! Galant cavaler! se amestecă, de lafereastra trenului pornit, domnul cel bătrîn.- Respectili mele, coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor.- Vus tis di land?... A ghiten Weig.La auzul jargonului ireproşabil, ferestrelevagonu­lui de-a doua se umplură de capete semite, ca feres­trele unei cafenelede pe Ştefan cel Mare... şi de serviabile salutări. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul luiconu Iorgu Deleanu!- Copii! Copii! Ia, mă rog! îi potoli doamnaDe­leanu, despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei.- Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa.- Lasă, Olguţa, nu vorbi c-un rău crescut, oîmpăcă Monica, luînd-o de braţ.Porniră înainte, împreună cu doamnaDeleanu... Dănuţ le ajunse din urmă.- Voi... voi sînteţi nişte fete! learuncă el cu glasul înecat de indignare.- Nu-i adevărat! bătu din picior Olguţa,răzbită de insultă.- Nici nu mai încape vorbă. Tu eşti băiat,interveni domnul Deleanu. Singura noastră fetiţă e Monica. Aşa-i, Monica?- Ba şi eu! protestă Olguţa... Da nu-i dauvoie lui - îl fulgeră cu degetul - să mă insulte!- Numai foc îi duduiţa noastră, şopti moşGheorghe, cu zîmbete-n mustăţi şi-n ochi, cătră omul care-ncărca geamandaneleîn căruţă.- Pace vouă! le porunci rîzînd domnulDeleanu. Cine merge cu mine în bihuncă?- Eu! se pripi Dănuţ.- Ba eu! îl înlătură Olguţa.- Eu am spus întîi!- Ce-are a face!- Ba are!- Nu vorbesc cu tine.Între timp, doamna Deleanuse urcase în trăsură.- Bine, da cu mine nu vine nimeni?- Eu, tante Alice, se oferi Monica.- Atunci, voi haideţi cu mine în bihunca.- El să meargă în trăsură, stărui încruntatOlguţa.- Duduiţă, îi şopti moş Gheorghe, hai cu moşupe capră.Olguţa se însemnă... dar repede-şi luă ofigură de mucenică.- Du-te cu bihunca! Mie nu-mi trebuie!...Lasă, lasă! se prefăcu ea că suspină, urcîndu-se pe capră, eu îs persecutată:ştiu eu!Şi smulgînd biciul din teaca lui, şfichiuicaii.- Stai binişor, duduiţă, că ne răstoarnă!- Moş Gheorghe, zvîcni Olguţa cu neastîmpărîntre picioarele lui, mînă cît poţi... Să nu cumva să ne ajungă! Auzi, moşGheorghe?- Vă salut cu respect, coane Iorgule!- Hei! ce mai faci, domnule Şteflea? Totvoinic?! Tot vesel?!- Vă mulţumesc! Cu slujba... Mmdă!...Neastîmpărul şi mînia clocoteau în sufletullui Dănuţ, încălecat pe bihunca; deopotrivă şi-n copitele calului rămas pe loc,în urma trăsurii.- Hai, papa, te rog... iute...- Stai, frate, ce atîta grabă? Doar nu eştipreşe­dinte la Casaţie!- Să dea Dumnezeu s-ajungă! dori din adînculinimii domnul Şteflea.- Ai ajuns cu vreun proces pe-acolo?- Chiar pîn-acolo nu, se spovedi el modest...Nu­mai la Curtea de apel, dă, ca omul!- O mînă de-ajutor?- Dac-aţi vrea! îndrăzni el.- Ei! Om vorbi altădată.Dănuţ se muiase: trăsura nu se mai vedea. Unnod amar i se urcă în gît, amintindu-şi cum se urcase Olguţa pe capră... Atîtaobidă se abătu asupra lui, încît subt pleoapele închise închipuirea-i dădubuzna în trăsură, alături de mama lui: să poată plînge şi să fie consolat...Locul era ocupat de Monica!... Dănuţ dădu pinteni roţilor bihuncii.Picioarele Monicăi nu ajungeau pînă lapodeaua trăsurii; atîrnau. Totuşi, nu şi le legăna.Nici nu bătea cu vîrful ghetelor sîrguitorlustruite toaca, în geamandanul ei de pe scăunaş. Şi mînile Monicăi pluteauliniştite pe genunchii împreunaţi. Numai vîrfurile degetelor se ridicauuneori... şi iar se lăsau, şi iar tresăreau răsfirîndu-se......Fiindcă de-a dreapta şi de-a stîngadrumului se legănau lanuri de culoarea soarelui, cînd luminate, cînd umbrite -fiindcă pe-alocuri s-alungau atîţia maci, de parcă toate pozeleScufiţei Roşii din cărţile de basme porniseră însufleţite, lăsînd albepaginile, rumenind cîmpiile..."Ce bine-i stă în negru!" gîndidoamna Deleanu, şi îndată-şi duse cu spaimă superstiţioasă mîna la gură. Monicaavea abia zece ani şi purtase de trei ori haina de doliu, pe care copilăria eio îmbrăcase acum pentru ultima oară, fiindcă de acum înainte nu mai avea penimeni... Rochia neagră, pentru moartea bunicii, i-o făcuse doamna Deleanu...- Monica, ce culoare îţi place ţie mai mult?Ochii fetiţei priviră grav pe doamna Deleanu.Prinzînd privirea îndreptată asupra rochiţeide doliu, îşi plecă genele negre pe ochii de miere brună. Obrajii i seîmpurpurară; lacrimi mari îi alunecară de-a lungul feţei... Mînuţile eistrînseră rochiţa ca pe o păpuşă primejduită.- Pui mic, pui mic, n-am vrut să te supăr!Îi luă capul mîhnit pegenunchi, murmurîndu-i descîntecul cu vorbe dulci, pentru durerile copiilorşi-ale îndrăgostiţilor.Cîmpiile zvoneau de rîsetele glasurilor mici.Lumina soarelui adînc se dăruia pămîntului.- Iartă-mă tante Alice, n-am să maifac!... Îmi place albastrul, şopti Monica, îmbrăcînd cu-albastrul cerului undeera bunica blondul holdelor unde-ncepea vacanţa.- Nu mai tragi din lulea, moş Gheorghe?- Duduiţa moşului, toate le ştie!... clătinădin cap moşneagul. Ba trag eu, cînd am vreme! Toate cu rînduiala lor.- Da acuma de ce nu tragi?Moşneagul ridică din umeri. Cum să tragă?Palmele lui negre şi bătătorite învăluiau, ocrotitoare, pumnişorii albiîncleştaţi pe hăţuri, ca două coji de nucă miezurile fragede.- Da caii cine să-i mîie, duduiţa moşului?- Cine?!... Eu.- Bată-te norocul să te bată!- N-ai titiun? îl cercetă Olguţa, imitîndu-l.- Cumpără moşu`!- Moş Gheorghe, începu Olguţa cu sfială,întorcînd spre el coada ochilor negri ca două capete de rîndunici ieşite dincuib, ţi-am adus un pac di titiun... Vezi că m-am ţinut de cuvînt, moşGheorghe! îl dojeni ea cu seriozitate.De astă-vară făgăduise Olguţa moşului un pacdi titiun, şi nu uitase! Pacul era o cutie de tablă, cu tutun de lux cumpărată de Olguţa din banii ei, de cutoamnă, şi păstrată în dulăpiorul ei un an întreg.Olguţa n-avea bunici.Chipul vioi şi ghiduş al moşneagului seîncruntă de înduioşare. Ochii mici se micşorară sclipitori;musteţile-mproşcate-a neastîmpăr, tremurară zburlite. Cuprinzînd c-o mînăhăţurile încrustate cu mînile Olguţei, scotoci cu cealaltă în buzunarul de lapiept, scoase o garofiţă sălbatecă şi, binişor, înfipse în ple­tele întunecateale fetiţei roşul luceafăr al dedeochiului.Dănuţ n-auzea decît tictacul mat alcopitelor, bătînd în tact cu inima lui, pînă-n inima pămîntului. Subt roţilebihuncei, şoseaua viscolea-ndărăt... Dănuţ în­chise ochii."...Se făcuse noaptea neagră ca iadul,cînd zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. Fugea calul lui Făt-Frumosca vîntul, dar zmeul s-apropia ca gîndul şi Făt-Frumos simţea în spate..."Dănuţ deschise ochii, c-un fior în spate. Seprefăcuse el în zmeu, dar simţise numai spaima lui Făt-Frumos!... Ş-apoi, dacăFăt-Frumos ar fi tăiat capul zmeului, cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguţa?...Dănuţ porni din nou la drum, călare pe bihuncă...Domnul Deleanu ţinea hăţurile, dar nu i-ar fitrecut prin minte că nu mîna el calul... Şi cum să-l fi mînat! Şi bihunca şicalul şi hăţurile, şi Ion, care-l ţinea pe Dănuţ să nu cadă, de la spate, nuerau decît Dănuţ prefăcut în ei toţi. Cu dinţii strînşi, cu ochii închişi, cufruntea încordată, Dănuţ se iuţea după Olguţa, în rostogolul roţilor, în tictacul mat al copitelor.Dănuţ se putea preface-n oricine, şi-n orice;putea fi oricînd, oriunde. N-avea decît să-nchidăochii... Să fi vrut el, cît rău n-ar fi putut face! Noroc că era milos! Dănuţ era mîndru cu spaimă de puterile ascunse-nel... Odată se mîniase pe mama lui, fiindcă-l luase de urechi şi-l pusese lacolţ. Închizînd ochii Dănuţ o omorîse... suferise... şi, grăbit, o înviase la loc,căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat! Ni­meni nu bănuia tainele lui Dănuţ,nici doctorul care-l ştia pe de rost înlăuntru şi-n afară. Subt pleoapele luiDănuţ, în adîncul lor, de acolo de unde vin lacri­mile, se ascundea ceva, ca unsomn cu visuri; cum închidea ochii era mai mare peste toţi, chiar peste tata şimama. Pe mama o făcea împărăteasă, pe tata ori general, ori mare sfetnic, peOlguţa ori copil de casă, ori o trimetea la bucătărie.Cînd le povestise moş Gheorghe povestea luiIvan Turbincă, Olguţa ceruse moşului o turbincă la fel cu a lui Ivan.- Dac-aş fi Sîn-Petru, matale ţi-aş da-o,duduiţa moşului!- Dă-mi-o, moş Gheorghe!- De unde s-o iau?- Dă-mi-o, moş Gheorghe!Olguţa se înroşise de necaz. Dănuţ tăcuse,c-un zîmbet pentru el, în ochi... Mai tîrziu, lalumina lu­mînării, Dănuţ îşi pipăise fruntea, privind-o în înecul ciudat aloglinzii. O dezmierdase chiar, ca pe un dar. Acolo era turbinca lui Ivan, încare încăpea tot iadul şi tot pămîntul. Mult se bucurase Dănuţ, fiindcă ni­meni- nici Olguţa - n-avea turbincă. Şi nimeni nu ştia că numai el o are, cîndînchide ochii...Dănuţ simţi deodată vîntul şi soarele înpărul lui.- Ce-i?- Opriţi, boierule, opriţi... a căzut pălăriaconaşului.Fluturîndu-şi panglicele, bereta serostogolea pe jos. Ion sări după ea.- Papa, nu pornim? întrebă Dănuţ, alarmat depresimţirea unui nou popas.- Ţine hăţul, Ioane... Iar te grăbeşti? Măi,măi! Stai să-nvîrt o ţigară. Uite şi pentru tine.Zîmbind copilăreşte, domnul Deleanu îiînfundă panamaua în capul lui Dănuţ, lăsîndu-l fără cap, ca un cuier ocupat.- Hoăăă! căscă el zgomotos, întinzînd braţelealene.Dănuţ ridică panamaua, posomorît, şi se uită la tatăl lui, care-şi răsucea ţigara, cu ochii femeilor neînţelesede bărbaţii lor.- Uu-uu! uu-uu! uu-uu!...- Cine face-aşa, moş Gheorghe?! întrebă Olguţa făcînd întocmai.- Caii, duduiţa moşului; au băut multă apă.- Aşa! au broaşte-n burtă.Monica dezmierdă mîna doamnei Deleanu.- Tante Alice!- Ce-i Monica?- Nimic, tante Alice, zîmbi Monica,respirînd adînc.- Vrei să-mi spui ceva, Monica?- Nu... E frumos, tante Alice!- Pui mic!... Scoate-ţi pălăria, să terumenească soarele...- Tante Alice, uite romaniţe! recunoscu Monica florile călcate în picioare prinograda şcolilor.Romaniţele rîdeau în soare, şi ele învacanţă.- Acele ce-s, tante Alice?- Sînziene!- Şi acelea?- Sîngele-voinicului!- Şi acelea?- Condurul-doamnei!- ...Sînziene, murmură Monica silabeletremură­toare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor.Tăcură.Uguiau nevăzuţi în jurul trăsurii, dulcihulubi... Caii dădeau din cap blajin, urcînd la pas suişul... Pîlpîiau fluturaşialbaştri... Rîndunelele-şi lăsaseră în iarbă, la uscat, rochiţele umede derouă... Drumul de foşnete şi de miresme ducea spre cerul apropiat - cu părulauriu, cu obrajii palizi, cu cozile pe spate, cu mînile împreunate - pe Monica.Putea să răsară, acolo unde drumul seîmpreună cu albastrul, în haină albă, ţinînd într-o mînă inelul cu cheile celegrele care deschid porţile cerului, sfîntul Petre surîzînd.- Mi-i foame, protestă Olguţa.De cînd aştepta moş Gheorghe vorba asta!- Sss! şopti el la urechea Olguţei; are moşulceva!- Ia să văd! îl rugă Olguţa cu glas scăzut.Moş Gheorghe scoase din buzunar o punguliţăde hîrtie.- Ce are moşu??- Roşcove! porunci Olguţa.- Iaca, la asta nu m-am gîndit, se întristămoş­neagul.- Ce ai acolo, moş Gheorghe? se frămîntăOlguţa.- Ia nişte zahăr de gheaţă, oftă elmelancolic.- Monica! Avem zahăr de gheaţă! strigăOlguţa, tropăind pe capră...- Ei, moş Gheorghe, îmi pare că vrei să-ţidai leafa pe mîna dentiştilor! îl dojeni în şagă doamna Deleanu.- Lasă, cuconiţă, să mănînce copiii zahăr...Parcă matale nu-ţi dădeam tot aşa cînd erai mică!...Doamna Deleanu zîmbi. Aşa era. Şi ea... Eramult de-atunci.- Dar acuma îmi mai dai, moş Gheorghe?- Dă, cuconiţă! Cum o vrea duduiţa!Olguţa sfărîmă ceţoasele diamante înşirate pesfoară... Începu praznicul: Olguţa, pe capră, sfărma, sugea şi înghiţea, şi iarîncepea; Monica, în trăsură, ronţăia încetişor, privind aiurea. Doamna Deleanusugea neîndemînatec, înghimpîndu-se în colţurile slo­iului vanilat, gîndindu-sela vacanţele de odinioară... Moş Gheorghe îşi smulgea musteţile zîmbind. Olguţanu-l uitase: cu de-a sila îi vîrîse în gură o bucată de zahăr; moş Gheorghe ofurişase în buzunar, cu mare băgare de samă, ca pe un dar de preţ.- Moş Gheorghe, grozav mi-i de poftă de uncas­travete crud... ştii, cu sare şi chiper! ronţăi Olguţa.- Lasă s-ajungem! Îţi pregăteşte moşu, cumştie el.- Moş Gheorghe, cumpărăm şi roşcove de la crîşmă... N-am mai mîncat de cînd! Ştii, la cofetă­rien-au roşcove! Auzi, moş Gheorghe?- Aud eu!- Şi cumpărăm?- Cumpărăm, cum nu!- Şi mîncăm.- ...Dacă mi-i da dinţii la loc oi mînca şieu, şo­ricelul moşului!- Vai, moş Gheorghe! N-ai să mănînci roşcove?...Hai să le facem compot.Un nechezat vesti din urmă apropiereabihuncei; caii de la trăsură nechezară războinic. Olguţa se ră­suci, privi, seîncruntă şi puse mîna pe bici.- Moş Gheorghe! Nu mă lăsa! Ne-ajung!Mult iubea moş Gheorghe caii, şi pe cei de latră­sură, şi pe cei de la bihuncă. Totuşi, întrecerea începu vioaie, caodinioară, cînd boierii erau năprasnici la mînie şi la veselie, şi cînd surugiiînvîrteau harapnice intrînd cu oiştea-naintaşilor la porţi, ca să zîmbească inima boierilor de ţipetelejupîniţelor. Moş Gheorghe îşi mai aducea aminte, ştiaşi Olguţa de la el.- Hii-hiii!... chiui Olguţa.Moş Gheorghe zîmbi numai; biciul şuieră ovorbă de şarpe; caii lungiră trapul, scuturînd coamele grele, fluturînd cozilelungi... Şi opt copite bătură toba lup­telor.- Uită-te-napoi, Monica! o îndemnă Olguţa, îngura mare, ca în plină vijelie.Monica îngenunchie pe perne, ridicînd capulpe deasupra poclitului.- S-apropie?- Parcă... şovăi răspunsul.- S-apropie?- Parcă da, se temu Monica.- S-apropie? tună Olguţa, luînd biciul dinmîna lui moş Gheorghe.- Da-da ! se-nspăimîntă Monica.Cu trupul lung şi zvelt de libelulă, bihuncarăsări în rînd cu trăsura, gata s-o întreacă.- Grăbiţi, copii! Grăbiţi: mi-i o foamegrozavă! Şi-o sete! le vorbi din goană domnul Deleanu.Dănuţ, senin, se uita drept înainte,încordîndu-şi coada ochiului. Astfel arăta Olguţei dispreţul lui şi totodatăputea să-i şi zărească înfrîngerea prelungă."Ce bine-i să fii bărbat!" gîndiDănuţ respirînd cu nesaţ aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său,respirînd cu convingere duhoarea de tutun mîinilor şi a suflării lui Ion de laspate.- Moş Gheorghe, opreşte! hotărî în şoaptăOlguţa.- Ho-ho, copii! Ho-ho, băieţi!Bihunca se ducea dusă ca o săniuţă cu roţiprin pulberi.- Da, da! Fugiţi dumneavoastră cît vreţi! Noinu omorîm caii, le aruncă Olguţa, ca o piatră ucigă­toare din urmă, mărinimiamilei.Caii opriţi gîfîiau din greu; suflările loralergau încă, zbuciumîndu-i pe loc.Cei din trăsură se ridicaseră în picioare, urmărindfumul bihuncei pe şosea. Olguţa răsucea biciul, îngîndurată... Ielele străveziiale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. Şi deodată, ca o melancoliede fîn cosit în toamna soarelui de sus, de îngeri trişti şi blînzi, mireasmasulfinei îi învălui.- Nu mai pot! Mor de sete! răsuflă Olguţarăsturnînd în trăsură braţul de sulfină smulsă voini­ceşte.- Lasă că pornim îndată, o potoli doamnaDeleanu, ştergîndu-i cu batista focul obrajilor năduşiţi.- Uite, tante Alice! răsări şi Monica,aducînd în braţe mănunchiul verde plin de galbene scîntei, şi pe obraji culoride cîmp, culese o dată cu sulfina şi cu albăstrelele din păr.Ocolind trăsura pe dindărăt, să se urce înstînga, Monica se opri deodată, ca întîmpinată de un gînd rău... Hăinuţa neagră,trăsura oprită! În mintea ei de copil necăjit, toate trăsurile mergeau sprecimitir; toate trăsurile oprite aşteptau pornirea convoiului...- Tante Alice! Trăsura n-are număr!- Sigur că n-are! Trăsurile de casă n-aunumăr.- N-ai număr! şopti Monica trăsurii şi-o bătucu mînuţa, bucuroasă.Ajutorată de Monica, doamna Deleanu orînduiîn poclit mănunchiurile de sulfină, răsfirînd şuviţele... Caii porniră... Multăvreme, albine credincioase ur­măriră colibioara de sulfină... În soare,sclipeau steluţe aromate, fulguind uşor pe capetele din trăsură.- Tante Alice!- Ce-i, Monica?- Mai e mult pînă acasă?- Acuşi ajungem!- Vai!- Îţipare rău, Monica?- Nuuu, tante Alice!Sigur că-i părea bine! Şi totuşi... parcă arfi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără nu­măr şi cu sulfină înpoclit: trăsura vacanţei.- Moş Gheorghe, ce s-aude? întrebă Olguţa,cercetînd cerul cu mîna adusă deasupra ochilor.- Bat cînii!- Ei! Cînii! Sus, moş Gheorghe!- Bată-l să-l bată! Zmăul lui conaşu Dănuţ.- Aha! mormăi Olguţa.- Lasă, că-ţi face moşu unu mai frumos!- Nu-mi trebuie!Caii se opriră şi, smucind de hamuri, trecurăpra­gul porţii la trap, pe subt vîjîitul zmeului străjuit de un stejar şi de unmarinar mărunt. De-un mari­nar! De-un amiral avînd pe buze zîmbetul aceluiacare primi spada înfrîntului Napoleon.Risipa albă a caselor ogrăzii, cu cea dinmijloc largă şi adîncă şi stăpînă peste toate, răsări ca o luminoasă mănăstirefără turle şi călugări în ochii Monicăi.Sforăind, caii se opriră la scară... În freamătulde viţă verde al pridvorului, zorelele multicolore căscau fraged.- Mi-i foame! ţipă Olguţa cu mînie. Undeeşti, babo?La glasul ei, cu chip şi trup enorm de eunuc- broboadă albă şi pestelcă albă, rîzînd în hopurile pîntecului şi-n căscatulştirb al gurii, cu braţele deschise cuprinzînd ograda toată - coborî pe scăribu­cătăreasa.- Aici-i baba! Da bine c-aţi venit odată,că-mi ard puii pe frigare, bătu-i-ar norocii să-i bată!Un cerşaf ud prins cu ţinte de colţurileferes­trei deschise se bomba lin şi iar venea la loc, pre-făcînd căldura caremoleşea caisele livezii în răco­rită boare.În odăiţa fetiţelor nu eranimeni... Intrase Anica în goană desculţă, lăsînd pe scaun geamandanul uşu­relal Monicăi şi ieşise trîntind uşa, după ce-şi scli­pise în oglinda ovală aşifonierei de mahon, surîsul de ţigancă tînără.Acum geamandanul cu iniţialele bunicei erasin­gur. În el aşteptau portretul bunicei şi o păpuşă îmbrăcată în negru, săvadă noua locuinţă a Monicăi.Monica, aşezată în sofragerie la masă, pe unscaun cu două perne dedesubt, mînca frumos cum o învă­ţase bunica: cuşerveţelul agăţat de pieptarul rochi­ţei, fără să-şi întindă coatele pe masă,cu gura în­chisă, ţinîndu-se dreaptă...Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetiţelorşi-ar fi pus ochelarii şi, fără să atingă cu degetul nici şifoniera, nici celedouă dulăpioare de lîngă paturile de nuc, ar fi văzut că pic de colb nu-inicăieri, nici muşte, şi-ar fi oftat cu uşurare; ar fi simţit mirosul de podeleceruite îmbinîndu-se cu aroma de răcoare păstrată doar în tihna caselor bătrîneunde iernează mere şi gutăi şi ar fi clătinat din cap cu bunătate şi cuduioşie; şi s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite, şidezvelind un colţ ar fi văzut că aşternutu-i de olandă şi că spălătoreasa-ivrednică, şi că-n dulapul rufelor mai e sulfină şi lavandă - şi-ar fi acoperitea cu evlavie colţul descoperit; şi dacă ar mai fi deschis şi şifoniera şi-arfi văzut păpuşile care aşteptau emoţia fetiţelor pre­miate laexamenul de clasa treia primară şi-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas,ştergîndu-şi-i, ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete, o altadeasupra încăperii - şi-ncetişor, încetişor, ar fi ieşit, şi s-ar fi dus...fiindcă Monica putea să intre, în odaia fetiţelor nu mai era nimeni.- Copii, daţi-mi voie să-mi scot haina; numai pot.Scoţîndu-şi surtucul de soie-ecrue, domnulDe­leanu rămase în cămaşă de soie-ecrue, cu guler jos şi moale.Ridicîndu-şi braţele în sus, le scutură; mînicile alunecară în jos. Păstrasemişcarea aceasta de mult, de pe atunci cînd avocaţii pledau îmbrăcaţi în robă.Păstrase şi roba cu gîndul că Dănuţ va îm­brăca-o într-o zi ca să pledeze...Poate că pînă atunci vor pricepe "cretinii" - cretinii erau toţiaceia care contraziceau părerile profesionale ale domnului De­leanu - că robadă aripi cuvîntului, şi vor rein­troduce-o. De nu, să-i amintească măcar dindulap, lui Dănuţ, de vremurile vechi.Domnul Deleanu îşi iubea profesia "cape-o amantă" - aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie, rostind cuvîntulilegal cu pasiune şi aroganţă, ca să deş­tepte pe un consilier adormit - şidorea ca şi Dănuţ să gîndească şi să poată spune la fel... Dacă Olguţa ar fifost băiat!...- Ei, Dănuţ, acuma eşti licean! Eşti băiatmare! Poţi judeca. Te faci avocat ca şi tata?Doamna Deleanu ridică din umeri.- Lasă-l te rog să mănînce mai întăi!...Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!... Uite-te la Monica ce frumos mănîncă. Şi-imai mică decît tine!Olguţa îşi retrase coatele zîmbind. Dănuţ seînroşi. Scăpărînd o privire cruntă înspre Monica şi Olguţa... Teroareacomparaţiilor cu Monica dăinuia de un an: de cînd Monica şi Olguţa preparauîmpreună, cu aceeaşi profesoară, clasele primare... Cine-o mai des­coperise şipe Monica! Olguţa! Fireşte! Ea aducea şi puii de mîţă părăsiţi pe subt garduri,spre deznă­dejdea bucătăresei. Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui.Uzurpatoarea! Aliata Olguţei! Blonda!... Dănuţ demult aştepta prilejul s-otragă de cozi cum trebuie!"Lasă!" înghiţi el în gînd. Şi dinnou se dezrobi, afară, cu zmeul.Ochii Olguţei îl iscodeau pe subt gene. De lao vreme băgă de samă. Clipi, se suci. Olguţa nu-l slă­bea din ochi. O ţinti şiel drept în ochi.- De ce te uiţi la mine?- Eu? se miră candid Olguţa.- Da, tu! replică el, hotărît să facăscandal.- Eu nu mă uit latine! Eu mă uit la Monica! argumentă Olguţa, uitîndu-se la Monica. Spune şimata, mamă?- Ba te-ai uitat! îşi ieşi din fire Dănuţ,schimbînd timpul şi împungînd cu degetul, violent.- Ei, şi?! N-am voie să mă uit?- Bine! Vom vedea!- Ba ia te rog să te astîmperi! îl urechi dinochi doamna Deleanu.- Pfuu! se bucură Olguţa cu şervetul la gură.- Şi tu să te linişteşti!- Eu nu fac nimic!... Eram să mă-nec! răsuflăOlguţa.- Ia, mă rog !Domnul Deleanu îşi trecu zadarnic şervetulpeste faţă; toţi îi zăriră rîsul. Dînd din umeri se resemnă şi doamna Deleanusă rîdă. Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii luiDănuţ. Se ridică de la masă, zvîrlind şervetul, şi porni spre uşă.- Dănuţ, unde te duci? Ce, ai isprăvit? Ne-amridicat de la masă?... Ia poftim înapoi!- Nu vreau! îngînă Dănuţ cu jumătate glas.- Nu vrei la masă?!... Bine! Foarte bine!...Atunci poftim la colţ... Auzi, Dănuţ? încheie, scurt şi ener­gic, doamnaDeleanu.Dănuţ se duse, gîrbov... În sofragerie sefăcuse o tăcere solemnă... Doamna Deleanu zîmbi cu bună­tate întîlnind ochiisperiaţi şi umezi ai Monicăi aţin­tiţi asupra ei.- Vrei să-l iert, Monica?Monica dădu din cap cu putere.- Poftim la masă... Şi mulţumeşte Monicăi!Da, da!- Merci! tremurară sarcastic buzelelui Dănuţ, lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi.- Acum mănîncă-ţi caisele.Dănuţ despică în dinţi o jumătate de caisă şiaş­teptă, şi aşteptă să-i treacă nodul din gît, ca să o poată înghiţi... Cusîmburele în ea şi cu o viespe proaspăt aterizată, cealaltă jumătate rămase înfar­furia cu caise graţiate de la moarte.- Să vă fie de bine... Eu mă duc să mă culc!- Dănuţ, du-te şi tu la culcare.- De ce, mamă?- Fiindcă aşa trebuie!- Hai cu tata şi te culcă, măi băiete! îlconsolă domnul Deleanu, căscînd cu poftă.- Şi zmeul de afară? scînci Dănuţ.- Te-aşteaptă.Bucuria jocului cu zmeul în plin soare seumplu de amărăciunea somnului silit."Lua-l-ar dracu de somn!" blestemăDănuţ în gînd pe Molohul după-amiezelor copilăreşti.- Ai isprăvit, Monica?- Da, tante Alice; mulţumesc! răspunseMonica, păturindu-şi şervetul şi scuturîndu-şi fărâmăturile de pe rochiţă.- Haidem să-ţi arăt odaia voastră...Olguţa, cu capul plecat în farfurie, trudeamîncînd caise, absorbită şi atentă ca şi cum ar fi învăţat o poezie pe de rost.- Şi tu, Olguţa, hai-hai, isprăveşte.- Vin îndată; uite, numai patru caise mai am,se rugă ea.- Să ştii că te-aştept în odaie, Olguţa! Sănu cumva să te prind pe-afară!- Dacă spun că vin!- Bine-bine!Rămînînd singură, Olguţa trase cu urechea...Încredinţîndu-se că nu se-ntorcea nimeni în sofragerie, se uită lung laProfira. Profira îşi întoarse faţa tur­tită de pansea albă spre Olguţa.Aşteptă... scuturînd un şervet.- Profira... Ascultă bine... Adă-mi chiaracuma un foarfece, un creion şi o bucăţică de hîrtie! ges­ticulă Olguţa cudegetul arătător, întovărăşind sub­stantivele cu cîte o ciocăneală în masă.- La ce, duduie? căută să se dumireascăfemeia.- Nu te priveşte! Aşa vreau eu!În aşteptarea Profirei,Olguţa îşi sprijini bărbia de marginea mesei, îşi lăţi coatele, strîngîndu-şiobra­jii cu pumnii, şi medită preocupat.- Ai adus?- Am adus.- Nu cumva i-ai cerut mamei ce ţi-am spus? sealarmă deodată Olguţa.- Ba chiar aşa!- Vai, Profira! Şi vrei să am încredere întine- De ce, duduie? Iaca am adus.- Şi ce-a spus mama?- A spus să caut la dumneaei în odaie, şi euam căutat şi am adus.- Aşaa! Bun!... Îţi mulţumesc.Olguţa zîmbi. Aplecîndu-se asupra mesei,începu să scrie pe hîrtia elegantă, luată de Profira din cu­tia de scrisori -mare, lătăreţ, apăsat - scoţînd limba la fiecare cotitură de literă.- Bun!Ieşi hotărîtă, cu ochii înneguraţi deSalomee, cu foarfece de parcă despicat în mînă.- Amarnic diavol! exclamă admirativ Profira,muşcînd dintr-o caisă. Odaia lui Dănuţ se învecina primejdios cuodaia fetiţelor. Punctul de fruntarie era uşa închisă, cu cheia în broasca dinpartea cealaltă.Faţa dinspre odaia fetiţelor purta un cuier,în care atîrnau pălării de pai, funde de mătasă, un cerc tricolor, o reţea cumingi multicolore şi două paltonaşe pepita.Faţa dinspre odaia lui Dănuţ era împodobităîn partea de sus cu o panoplie de postav de biliard, alcătuită astfel: o puşcăEureka - culcată pe ţinta ei de carton alb cu cercuri roşii în jurul centruluialbastru - în tovărăşia beţişoarelor isprăvite cu un tampon de gumă lipicioasă;două săbii de tinichea cu tecilepistruite de rugină şi scofîlcite de duelurile cu Olguţa, încrucişate în X şi o şuierătoare prinsă cu un şnur roşu, cu şuier bîlbîitşi gust acrişor.Mai jos de panoplie, despărţite de o sabieatîrnată vertical ca o coloană vertebrală a războiului, erau răstignite două uniforme: una de amiral japonez, cu şapcăşi fără pantaloni, poreclită Kami-Mura; alta de amiral rus, botezată Potemkin.Pe atunci era la modă războiul ruso-japonez (1).Olguţa proteguia pe ruşi, Dănuţ pe japonezi.De aceea, decoraţia - o fundă de la o jartieră de-a doamnei Deleanu - cusutănemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez, fusese smulsă cu stofă cutot şi era păstrată prudent în buzunarul amira­lului rămas decorat cu"steaua căptuşelii". În schimb, chipiul amiralului rus subt pumnullui Dănuţ se des­tupase. Olguţa lipise la loc arhipelagul de carton, cu gumăarabică şi cususe trainic fundul cu sfoară, împodobind totodată chipiul cuciudate ţesături de aur. Olguţa îşi avansase chipiul la gradul de peste-amiralşi inaugurase evenimentul destupînd la rîndul ei - ceva mai calm şi mai metodicdecît Dănuţ - chipiul amiralului japonez. Doamna Deleanu reconstruise chipiul,iar Dănuţ îl avansase generos la gra­dul de peste-peste-amiral: "ceea ce,spunea Olguţa, e imposibil".Iată şi epilogul războiului ruso-japonez încasa Deleanu:- Acuma ce mai spui? Ai mîncatbătaie! o anun­ţase Dănuţ pe Olguţa, îmbrăcat în uniformă de ami­ral japonez.- Nu-i adevărat!- Să spuie papa.- Dă, Olguţa! Ce să-ţi fac! Ruşii au mîncatbă­taie; iacătă jurnalele.- Ruşii, nu eu.- Da tu nu eşti Potemkin? o sfidase Dănuţ.- Eu? Nici n-am fost, nici nu puteam săfiu. (1)Războiul ruso-japonez a avut loc în anii 1904-1905 şi s-a sfîrşit cu victoria japonezilor. - Cum? - Fetele nu fac armată. Eu îs fată... săspuie papa... Şi-n afară de asta, japonezii tăi au avut noroc, da-s niştefricoşi.- Minţi!- Mint? Atunci de ce-s galbeni?- Cum de ce? Fiindcă-s galbeni; aşa-s japonezii.- Să-ţi spun eu: is galbeni de frică. Toţi augălbenare! ţipase Olguţa pentru urechile întregii Japonii... Şi dacă vrei să tebaţi, să te baţi cu mine, nu cu ruşii, încheiase Olguţa cu fruntea sus.La masa dată în cinstea ambilor amirali,domnul Deleanu citise următorul comunicat: Potemkin şi Kami-MuraAu pornit dîrji la răzbelFoc şi pară şi oţel.Ura! Ura!S-au luptat cît s-au luptat - Umplînd casa de clemstre -Prin salon, sufragerieŞi prin locuri mai sihastre. Au mai stat ei şi la colţ- Aveau şi părinţi duşmanii!Ripostând: colţ pentru colţ,Cu toată cenzura mamii. În ce hal fără de halŢi-e chipiul, Potemkin!Dar e peste-amiralKami-Mura-i mai puţin! Peste-peste-amiralKami-Mura-i avansat.Dar chipiul e-ntr-un halSupra-supranatural. Kami-Mura a învins,Şi Dănuţ a cîştigat;Dar Olguţa a pretins Că e fată, nu băiat. Şi că deci nu poate fiBiruită, nici vasal,Fiindcă n-a fost niciodatăAutentic amiral. Envoi (1)I Kami-Mura legendar,Vezi proverbul cu căruţa!Buturuga nu-i la ruşi,Ocoleşte-o pe Olguţa. Envoi II Japonezi stăpînitoriPe îndepărtata mare,La ce bun? Toţi veţi pieri În curînd de gălbenare. Odăiţa lui Dănuţ avea şi flota! Flota delighean lucrată de moş Gheorghe din coji mari de nucă: chi­brituri dreptcatarg, foiţe de hîrtie ceruită drept vîntrele, buzele lui Dănuţ drept vînt şiale Olguţei drept ciclon.Flota de băltoace: corăbioare debileîncărcate ca arca lui Noe, cu vietăţi de celuloid găunos.  ¹ Dedicaţie (fr.).  Şi flota de iaz, cumpărată de la "Magasin univeisei" din Bucureşti de moşu Puiu: un singur vas, lung şigros cît o franzelă, cu elice, steag, tunuri, coşuri şi ma­rinari de tinichea,paralizaţi pe punte.Dănuţ trînti uşa cu atîta putere, încîtmolozul se prăbuşi pe umeri. Se scutură, clătinîndu-şi bu­clele castanii, cumişcarea biblică a lui Samson.- Lasă-lasă! dădu el din cap.Dînd cu ochii de ultima cunună de premiantîntîi, atîrnată deasupra patului, o smulse din cui şi o trînti pe jos,îmbrîncind-o cu piciorul.- De asta învăţ eu, ca să mă persecute! Lasă...v-oi arăta eu vouă! clătină el pumnii spre uşa fe­tiţelor.Desprinzînd puşca de pe ţintă, o înarmă cusăgeata gumată şi trase... Chipiul peste-amiralului rus tre­sări rămînînd cu ogropiţă întunecată în fund.Pac! pocni săgeata, rămînînd lipită de uşă,ca o fişă de telefon... Dănuţ o desprinse... Pe uşă rămase un monoclu aburit.Pac!... pac!... pac!...- Ei, da ce-i scandalul acesta? Ce faci acoloDă­nuţ? Nu dormi?? îl întîmpină, de dincolo de uşă, glasul doamnei Deleanu.Dănuţ amuţi. În vîrful picioarelor îşi atîrnăpuşca la loc... Culese cununa, măturînd foile desprinse subt dulap, şi atîrnărestul gloriei în cuierul ei.- Ai adormit?Dănuţ izbi cu pumnul în pernă şi se întinsepe rug.- Uite, Monica... Asta e odaia voastră... Îţiplace?Mîna Monicăi îi strînse mîna mai tare.- Ce bine miroase, tanle Alice!Cuprinzînd-o în braţe, doamna Deleanu oridică sus, sus...- Vezi tu ceva acolo?- Da... Eii!... Merci, tante Alice!Zărise deasupra şifonierei o tablă de-argint acope­rită cu sulfină.- Acum să-mi spui, în care pat vrei să dormi?- Olguţa pe care şi l-a ales, tante Alice?- Las-o pe Olguţa, o dezmierdă doamnaDeleanu; alege-ţi-l tu pe care-l vrei... Pe cel dinspre fereastră, sau pe celdinspre uşă?- Mi-i totuna, tante Alice...- Bine, atunci ţi-l aleg eu pe cel dinsprefereastră... Aşa o am pe Olguţa mai aproape de urechea mea! zîmbi doamnaDeleanu.Uşa ietacului ei şi uşa odăii fetiţelor,aşezate faţă-n faţă, erau despărţite de tăcerea unui vast antret.- Ş-acuma, hai să desfacem bagajul... Unde-i cheia?- Poftim, tante Alice! îi oferiMonica, cu capul ridicat, capătul lănţucului de argint din jurul gîtului, scosde pe piept, de subt pieptarul rochiţei.- Da asta ce-i, Monica?... Ce cruciuliţăfrumoasă! Alături de cheiţa nichelată atîrna o cruce de aramă pe care ardea relieful unei chinuite răstigniri.- Îţi place, tante Alice?- Foarte mult... O ai de la mama?- Nu ştiu... mi-a dat-o bunica... Tante Alice...- Ce-i, Monica?- ...Te rog, ia-o! o rugă fetiţa, cu obrajiiîncinşi, scoţîndu-şi lănţucul... Vreau eu să ţi-o dau, tante Alice!stărui ea, cu sprîncenele ridicate, în preajma energiei lacrimilor.Şi cu de-a sila strecură lănţucul în mînadoamnei Deleanu.- ...Îţi mulţumesc, Monica, o împăcă eadezmierdîndu-i părul... Da astfel de lucruri nu se dau, puişor! E o amintire dela părinţii tăi... Eu ţi-o păs­trez numai.- Ţie pot să ţi-o dau, îi răspunse cu linişteşi gravitate Monica, privind în pămînt.- O iubeşti aşa de mult pe tante Alice?- Da.- Şi tante Alice te iubeşte pe tinemult de tot... ca pe Olguţa şi Dănuţ.- Ştiu! şopti Monica.- Oare Olguţa de ce nu mai vine? Ia du-te şivezi tu.Doamna Deleanu clipi... şi pînă să deschidăgeamandanul dibui mult în jurul broaştei, cu cheiţa nichelată.- N-o găsesc, tante Alice! intrăalarmată Monica.- Lasă, că vine ea singură... Trebuie să fiela moş Gheorghe! Uite, Monica! Ţi-am pus pe măsuţa de noapte portretulbunicei... Dacă vrei să-l atîrni în părete, îţi dau eu o altă ramă.- Nu-nu, e bine aşa, tante Alice.- Lucrurile ţi le-am aşezat în şifonieră...Uite: rafturile de sus sînt ale tale...- Tante Alice, se cutremură Monica,n-ai găsit o păpuşă în geamandan?- Ba da! zîmbi doamna Deleanu. Am culcat-o,uite...Şi din penumbra raftului, luă în braţe unpătuţ în care dormeau două păpuşi cu pălăriile în cap.- Mie, tante Alice? nu-şi crezuochilor Monica.- Sigur, Monica!... Uite şi o şifonieră curochii pentru păpuşile tale.- Da` Olguţa? se opri fetiţa cu braţele întinse.- Şi ea are la fel!Clanţa descărcă un foc de puşcă, uşa pocni şibufni la loc, repezită îndărăt, cu mîna stîngă, de Olguţa...- Ce-i? Ce-i?Olguţa se aruncase de sus, în pat,legănîndu-se molatec în tresăltările arcurilor scîrţîitoare, care dor­meau deun an.- Bine, Olguţa, aşa se intră într-o casă deoa­meni?... Şi cu botinele murdare în pat! Vai! Vai! Vai!- Nu mai pot!- Unde-ai fost?- La moş Gheorghe.- Şi ce-ai mai făcut, Olguţa? o întrebădoamna Deleanu, privindu-i deodată ochii cu luare-aminte.- Nu spun?! Am fost la moş Gheorghe!- Olguţa, iar ai făcut o poznă!- Spune drept, Olguţa!- Am făcut ce trebuia să fac! vorbiOlguţa sa­cadat, sfidînd.- Olguţa, nu umbla cu fleacuri! Aşa serăspunde?- ...Foarfecele l-am pus la loc, încheieOlguţa, prin vorbe, mărturisirea începută în gînd.- Foarfecele!!... Cine ţi l-a dat?- Chiar mata!... Sigur! mata mi l-ai dat! seilu­mină Olguţa, simţind fericirea vinovaţilor care-şi gă­sesc din senin uncomplice la răspundere, după ce-au săvîrşit singuri fapta.- Eu!! Olguţa, vină-ţi în fire!... Ia hai şite dez­bracă mai bine... Răpegior, răpegior.- Mamă, mi s-a rupt ciorapul! se bucurăOlguţa, cu o gheată în mînă, cambrîndu-şi degetul cel mare de la picior, prinspărtura mereu lărgită de înflo­rirea lui roză şi ghiduşă.- Văd şi mă bucur... Lasă ciorapul în pace,Ol­guţa! Hai scoate-l!- Să-ţi ajut, Monica?- Nu merci, tante Alice! Pot singură.Cu braţele aduse la spate pe deasupragrumazilor, Monica îşi deschise nasturii rochiţei... Ciorapii Olguţei zburarăviolent... Alunecînd, rochiţa Monicăi des­coperi un trup de băieţel mlădiu, cupiept naiv... Simţind privirea doamnei Deleanu, se acoperi din nou, plecîndbărbia.- Eu mă duc... Dezbracă-te, Monica.- Mamă, ce bine-i în pantaloni! se făliOlguţa, sărind de pe pat jos.Începu să-şi contemplepoziţia de scrimă în oglindă. - Drac împeliţat, culcă-te odată!... Larevedere, Monica.Închizînd ochii, Dănuţdeschise turbinca lui Ivan......Dănuţ e paşă sau sultan: n-are a face!Capul e înfăşurat într-un turban de subt care răsar două musteţi ca douăiatagane şi o păreche de ochi fioroşi... Doi colţi lungi iesprin gură rînjind. Colţii sînt împrumutaţi de la un strigoi!...Sultanul Dănuţ era aşa de înspăimîntător, încît Dănuţ deschise ochii şi se răsuci pe-o coastă... Dinodaia fetiţelor s-auzea glasul Olguţei. Dănuţ închise ochii cu mînie!...Sultanul stă pe un tron de aur. De-adreapta şi de-a stînga, două arăpoaice cu dinţii ca frişca pe crema de cafea,flutură mari evantalii colorate. La picioarele tronului se-nşiră mii de turbaneaplecate pînă la pămînt. Toţi se închină sultanului. Numai doi harapi goi,negri şi buzaţi, cu părul des şi creţ ca icrele negre, stau drepţi ş-aşteaptăcu mîna pe securi. Nimeni nu vorbeşte. Sultanul ridică un deget... Răsare unarmăsar care tresaltă şi rînjeşte... Sultanul face un semn... Harapii înnoadăcozile Monicăi de coada armăsarului... Monica muşcă dintr-o caisă. Nu-i pasă!Lasă că-i arată el sultanul!... O sută de mii de harapnice s-abat asupracalului...Harapii o înşfacă pe Olguţa. Olguţa dă dinpicioare şi se strîmbă la sultan. Aşa! Bine!... Harapul ridica securea...Olguţa e spoliată... N-are pe nimeni s-o apere decît pe fratele ei Dănuţ...Şi-ntr-adevăr, în fruntea unei oşti, ca Mihai Viteazul, vine Dănuţ, ucide pesultan şi pe harapi - turbanele fug - şi scapă de la moarte pe Olguţa şi peMonica. Olguţa şi Monica îngenunchează şi-i sărută mînile. El le ia pe şea şiporneşte, şi porneşte...În fundul turbincei luiIvan era somnul.- Tu dormi, Monica?- Nu.- Nici eu.Olguţa îşi ridică picioarele în sus,bătîndu-şi tăl­pile goale cu palmele.- Auzi Monica?- Ce s-aud?- Mă bat la tălpi...- De ce?- Ştiu eu!... Fă şi tu aşa...- Monica, ce facem?- Nu dormim?!- De ce să dormim?- Aşa vrea tante Alice.- Ei, şi! Parcă tu dormi!- Eu încerc! se scuză Monica.- Nu mai încerca... Parcă ne ştie cineva!Mama doarme.- Monica?- Ce?- Nimic...Olguţa căscă a pustiu... Începu să colinde cupri­virea plafonul alb, numărînd zgrumţurii varufui.- Monica, tu ai vrea să fii muscă?- Muscă?- Da, muscă! Eu grozav aş vrea... Ştii, m-aşplim­ba pe plafon cu capul în jos...- Eu aş vrea să fiu mare, visă Monica.- Şi eu, se grăbi Olguţa s-o ajungă... Ce-aiface tu dac-ai fi mare?- ...Nu ştiu! se încurcă Monica.- Eu m-aş face vizitiu... ca moş Gheorghe!...Şi l-aş răsturna pe Buftea din trăsură.- Ce ai tu cu Dănuţ?- Eu?... Nimica! El are cu mine.- Adevărat! consimţi Monica. Te-a bătut; astanu se face!- M-a bătut? se răsti Olguţa întrebător.- Da, azi-dimineaţă!- Nu mă ţin!... Dacă nu-l apăra mama, îi ară­tameu lui!- Tu ştii să te baţi, Olguţa??- Tu nu ştii??- Nu.- Eu ştiu foarte bine!- Şi-ţi place?- Sigur... Vrei să-ţi arăt?- Nu.Tăcură. Olguţa oftă...- Monica, de ce nu-ţi tai cozile?- De ce să le tai?... Îi plăceau bunicei...ea mi le-mpletea.- Da... cred!... Da` nu-s bune la bătaie. Te apucă de ele!- De ce să mă bat?- Nu poţi şti!- Şi cu cine să mă bat?- Cu Buftea...Nu, ai dreptate! reveni Olguţa.Nu-i dau eu voie!Olguţa se ridică într-un cot, mişcîndpiciorul în aer.- Monica, tu ai muşchi?- Nu ştiu!- Eu am! Uite: cînd strîng piciorul!...Monica, eu nu mai dorm!Sărind jos din pat, începu să ţupăie pepodele, inspectînd odaia...- Monica! ţipă ea deodată, cu intonaţiaprezumată a lui Cristofor Columb în faţa Americei.- Ce-i? sări speriată, Monica.- Nimic! răspunse iute Olguţa, închizîndportiţa sobei.Se aşeză pe scaun, peste rochiţa Monicăi,meditînd...- Ascultă, Monica, am să-ţi spun un secret.- Spune.- Ei, nu aşa! dădu din cap Olguţa,aşezîndu-se pe patul Monicăi.- Mai întîi să te juri că nu spui.- Eu nu spun! se revoltă Monica.- Nu te supăra! Te cred. Dar trebuiesă juri.- Te juri?- Nu mă jur; eu nu spun, se încăpăţînăMonica.- Nu te juri?!- Nu.- Bine!Olguţa se ridică de pe pat. Începu să seplimbe prin odaie, ocolind-o pe Monica... Într-un tîrziu, se aşeză pe margineapatului.- Te-ai supărat, Monica? o dezmierdă Olguţa.- Nu! se îmblînzi Monica... Da` de ce nu mă crezi?- Atunci te rog, jură-te!... Te rog, Monica:fă-mi mie plăcere! Haide, Monica!- Bine... mă jur.- Ei, vezi? Bravo!... Pe ce te juri?Făcînd ocolul odăii, ochii Olguţei se oprirăo clipă deasupra măsuţei de noapte. Monica zări privirea Olguţei.- Pe portretul bunicei? întrebă ea cu ochiimari.- Nu! Asta nu! se apără Olguţa... Atuncijură-te pe păpuşa ta.- Mă jur pe păpuşa mea Monica... Începu ea re­pede.- Că n-am să spun la nimeni... formulă Olguţa mai departe, bătînd tactul cu degetul arătător.- ...că n-am să spun la nimeni... repetăMonica dînd din cap.- ...ceea ce are să-mi spuie Olguţa.- ...ceea ce are să-mi spuie Olguţa.- Stai! se încruntă Olguţa. Mai spune după mine!...Şi dac-oi spune...- ...şi dac-oi spune... repetă Monica în silă, ridicînd din umeri.- ...să-mi moară păpuşa.- ...să-mi moară păpuşa. Ai isprăvit?- Stai, aşa nu-i bine... Spune încă odată!... Şi dac-oi spune... spui?- ...şi dac-oi spune, oftă Monica.- ...îi dau voie Olguţei...- ...îi dau voie Olguţei...- ...să spargă capul păpuşei mele Monica.- ...să spargă capul păpuşei mele Monica,repetă Monica, indignată.- Acum spune: amin!- ...Amin.- Fă-ţi cruce.- Am făcut.- Ei, acum să-ţi spun secretul!Tăcu zîmbind.- Spui, Olguţa?- Spun! Aşteaptă... Hai să-ţi spun. Ridică-teşi vino cu mine.O duse de mînă pînă la gura sobei.- Da n-ai să spui?... încercă Olguţa săsmulgă su­prema făgăduială.- Vai! Olguţa!- Deschide şi uită-te, îi dădu voie Olguţa,c-un gest larg.- Ăsta era secretul?!În umbra răcoroasă a sobei, şedeau douăgavanoase de dulceaţă, cu capete de hîrtie albă.- Ce? Poate nu-ţi place!... Să nu cumva săspui, Monica! gesticulă Olguţa c-un deget spadasin.- Aţi dormit bine? le-ntrebă doamna Deleanu,intrînd pe uşă urmată de Profira, care aducea pe tabla chiseaua cu dulceaţă detrandafir.Monica se înroşi; plecă ochii la pămînt.- Dacă-i cald,mamă dragă! mărturisi Olguţa, în­dreptăţindu-se cu braţele aruncate în sus.- Nu te-a lăsat să dormi, Monica?- Nu poţi să dormi pe-aşa călduri!hotărî Olguţa, evaziv, răsucind linguriţa în dulceaţă.- Mata ai insomnii?- Ce-i asta "insomnii", mamă?suspectă Olguţa cuvîntul şi politeţa formulei şi zîmbetul însoţitor.- Asta nu-i pentru tine. Mai binespune drept de ce n-ai dormit?- Eu n-am insomnii! El are insomnii! aruncăOlguţa noul cuvînt în uşa lui Dănuţ, care dormea dus...Uşa se deschise blînd, fără zgomot declanţă... Fiindcă umblau în vîrfuri, ghetele scîrţîiră, dojenite de un"ţţ" bine cunoscut lui Dănuţ. Doamna Deleanu făcea ,,ţţ"(încreţind nasul şi scuturînd capul cu o mişcarevioaie) cînd era enervată din pricini mărunte ori din pricini mai grave şitrebuia să se stăpînească... De pildă, fiindcă nu intra aţa în urechile acului,sau fiindcă lampa fila de mult, înainte de-a fi băgat de samă, sau cînd unmusafir fără creştere mînca brînza cu cuţitul...- Doarme... Umblă încet!Profira păşea desculţă ca şi cînd ar fi avutcizme: podelele duduiau... Copiii, mai demult, o porecliseră, "Sfînta luiSfîntul Ilie".- Tic-tac, tic-tac, tic-tac... bang... vorbipendula din părete, nesocotind porunca de tăcere.Bătuse jumătatea lui cinci...- Să-l scol?... şovăi doamna Deleanu,cumpănind primejduirea somnului de noapte cu binefacerile som­nului de dupămasă.Storul cu resort nu ţîşni cum avea obiceicînd îl smuncea Dănuţ; se urcă lin, însoţit de mîna doamnei Deleanu pînă lacerul copt de soare, între frunzele mărului domnesc de la geam.Dănuţ îşi stăpîni un zîmbet desuperioritate... Pleoa­pele lui pe care le privea cu ochii închişi, împodo­beauhaina de mătasă cenuşie a somnului abia is­prăvit, cu întortocheate crizantemeportocalii, scutu­rate din lumină...Somnul, ca şi boala îl făceau pe Dănuţinvulnera­bil şi răsfăţat de părinţi. De aceea lui Dănuţ îi plă­cea să fiebolnav şi să ţie ochii închişi după ce se deştepta.Doamna Deleanu se aşeză oftînd pe marginea pa­tului...Prezenţa ei parfumă altfel căldura venită din livadă. "...Se uită lamine... Ha-ha!... Cu-cu, aici-s"! ţipă gîndul lui Dănuţ, ţupăind, ascunsîn trupul cald şi fericit ca într-un pod în care atîrnălenea stru­gurilor copţi.Genele lui Dănuţ tremurau; începu săclipească...- Hai scoală, leneşule!... Hai, somnorosule!îl îm­bie doamna Deleanu, culegîndu-i buclele de pe frunte.Dănuţ se întinse şi căscă sincer, deschizîndochii de-a binelea...- Deschide gura mare!... Ia repede, să nucurgă!Linguriţa plină, adusă plutitor deasuprapaharului cu apă care o oglindea, intră dulce în gura căscată şi ieşi anevoiedintre buzele închise asupră-i, curată la faţă... Doamna Deleanu cuprinse cubraţul capul lui Dănuţ, îl ridică, ajutîndu-i ca unui convalescent neîntrematsă bea apă din pahar.Dănuţ primea calm răsplata somnului.Bluza de mătasă înflori cu roş de macneastîmpărul văratec al Olguţei. Îşi încheie grabnic centura de lac,despărţitoare la mijloc, între bluză şi-ntre ro­chiţa ecossaise.- Gata! răsuflă ea, încîntată c-a întrecut-ope Monica.- Stai, Olguţa, nu ţi-ai pus ciorapii.Privindu-se-n oglindă peste umăr, ridicată-nvîrfuri, Monica îşi încheia la spate nasturii rochiţei de doliu.- Monica, nu mi-ai văzut ciorapii? întrebăOlguţa, căutînd, scoasă din fire, şi sub pernă.- Nu i-ai pus pe scaun?- I-am pus, da nu-s! se înfurie Olguţatrîntind perna.- Poate i-a luat Profira să-i cîrpească!- Am să-i arăt eu ei... Cum?... Nu-i dau voiesă umble în lucrurile mele!... Eu nu-s copil!... bombăni Olguţa trîntindu-sedin nou pe pat.- Îţidau eu o păreche de ciorapi... Vezi, îţi vin? o îndemnă întrebător Monica,aşezîndu-i coirapii la căpătîi.- Nu vreau nimic! Nu primesc!... Eu nu mămişc din pat pînă ce nu-mi dă ciorapii mei!... Uite-i, Monica! I-am găsit...Merci.Ciorapii zvîrliţi de Olguţa atîrnau pestepălării, în cuierul uşii.- Eşti gata, Olguţa?- Îndată.Îşi pălmui părul cu amîndouămîinile în dreapta şi-n stînga unei cărări alesepe nevăzute.- Ia uită-te! E bine?- De ce nu te piepteni în oglindă, Olguţa? oîn­trebă Monica îndreptîndu-i cărarea.Olguţa se plecase docil subt mînile Monicăi.Isprăvind, Monica îi strînse părul la tîmplecu şu­viţele alipite, păstrînd o clipă în palmele ei capul pieptănat corect, cape o enormă boabă de cafea Ceylon prăjită din cale-afară... Olguţa se privi înoglindă.- Ia să vedem care din noi e mai înaltă?- Ce bine-ţi stă cu bluză roşie! Eşti frumoasă,Olguţa.- Tu eşti mai înaltă!... Da eu îs maivoinică! se consolă Olguţa, lăţindu-şi umerii, bombîndu-şi pieptul înoglindă...- Ridică-ţi şosetele, Olguţa!- Lasă-le-aşa! Haidem!În faţa uşii se răsuci peloc, pironită de un gînd.- Ascultă, Monica, să ştii că azi are săse-ntîmple ceva!- Nu ştiu! ridică din umeri Monica,potrivindu-şi cu degetul elasticul pălăriei pe subt bărbie.- Îţispun eu! o asigură Olguţa.- Bine, da ce are să se-ntîmple?- Ceva! se încruntă enigmatic Olguţa.- Şi ce pot să fac eu?- Ba poţi!- Eu?!- Sigur! apăsă Olguţa, privind-o în ochi.- Ce pot eu?- Tu trebuie să ţii cu mine.- De ce?- Fiindcă tu eşti prietena mea.- Sigur...- Atunci, mi-ai făgăduit?- Da, Olguta, oftă Monica.Dănuţ străbătu casa în goană. Îi erau mînileflămînde: de cînd aşteptau ele sfoara zmeului! Totuşi, după ce trînti uşaantretului din faţă, gata să fugă, încetini pasul... şi se aşeză pe treptelepridvorului calde de soare. Zmeul era acolo, Dănuţ era aici. Înainte de a sejuca, Dănuţ se bucura că are să se joace. Şi aştepta. Fiecare bucurie aveapentru Dănuţ, întocmai ca şi săptămîna, o sîmbătă şi o duminică... Duminica, întimpul şcolii, era vacanţa cea mare a săptămînii. Sîmbătă era ajunul ei. Dar pecînd bucu­ria duminicii era întotdeauna întristată de apropie­rea treptată acelei mai urîte zile din săptămînă - luni, zi neagră în calendar după ziuaroşie - bucu­ria sîmbetei era ocrotită de apropierea unei dumi­nici care-odespărţea de luni. Dănuţ ajunsese să preţuiască mai mult sîmbăta de cît duminica...De du­minică parcă se temea..."Ştie!" gîndi Olguţa văzîndu-l peDănuţ aşezat pe scări. Muşcă o îmbucătură bună din tartina cu unt, rugă peMonica să-i ţie restul şi, cu mînile slobode, coborî treptele. Monica o urmă cutartinele în mînă, nemaiîndrăznind să muşte din a ei. Trecură pe lîngă Dănuţ,atingîndu-l cu umbrele lor. Dănuţ întoarse capul într-altă parte."Laş!" murmură Olguţa pentru sinecuvîntul laş curînd învăţat într-o poezie patriotică şi tălmăcit detatăl ei.- Ce-nseamnă asta "laş", papa?- Cum să-ţi spun eu ţie?... Uite, dacă cineva îţi dă o palmă şi tu nu-i răspunzieşti laş!- Va să zică eu eram laşă, papa?- De ce?- ...Bine, papa, cînd îmi trăgea mama cupapucul unde ştii tu? îi replicase Olguţa privindu-l pe subt sprîncene.- Asta-i altceva! începuse să rîdă domnulDeleanu.- ...Şi dacă aş fi dat şi eu? îndrăzniseOlguţa cu oarecare codeală şi fără convingere.- Ai fi fost obraznică, şi s-ar fi supărat şipapa!- N-am înţeles. Mai spune-o dată, papa.Şi în sfîrşit se lămurise Olguţa că un copilnu poate să fie laş decît între copii, dar că acolo nu trebuie să fie.- Haidem, Monica; n-avem ce căuta aici.Un început de nelinişte îl cuprinse pe Dănuţdupă ce trecură fetiţele. Abia atunci îşi dădu seama că lipsea ceva... ceva: a!nu s-auzea zbîrnîitoarea zmeu­lui. Cu inima în hopuri se repezi înspre stejar.Subt cerul fără Dumnezeu şi fără zmeu, Dănuţceti biletul înfipt în sfoara care atîrna,tăiată, de stejar,"Asta pentru palmele de la gară, Buftea!Olguţa Deleanu" Sufletul lui Dănuţ căzu, tăiat ca şi sfoarazmeului.Se aşeză ostenit de durere la rădăcinilestejarului... De data aceasta, turbinca lui Ivan era plină de la­crimi.- Mai lasă zmeul, Dănuţ!... Hai şi mănîncăceva, îi strigă din capul scărilor doamna Deleanu.- Dănuţ, n-auzi?Doamna Deleanu coborî scările...- Te-ai lovit, Dănuţ? De ce stai aşa?- A! Ăsta era foarfecele Olgutei!Pe doamna Deleanu anumite lacrimi o întristauadînc. Lacrimele de acum ale lui Dănuţ erau dintr-a-celea... Răutatea Olguţei orevoltă.- Hai cu mama, Dănuţ... N-ai tu încredere înmama?Dănuţ aştepta un miracol.Doamna Deleanu îl luă de după gît însprecasă... Pe măsura ce se-ndepărta de locul zmeului, Dănuţ îşi ducea tot mai desmînile la ochi. Se împiedecă de scară, orb şi zguduit de suspine, ca de pragulunei temniţe.- Duduie Olguţă! Duduie Olguţă! dădu alarmaîn livadă un glas ascuţit.- Aha! se pregăti Olguţa... Aici-s! înfruntăea începutul începutului.- Duduie Olguţă, începu Anica gîfîind dealergă­tură, cu mînile pe sîni, vă pofteşte coniţa în casă.- Spune că vin.- Nu se poate, duduie! dădu ea cu spaimă dincap. A poruncit coniţa să veniţi îndată... că de nu - Anica plecă ruşinată ochii în pămînt - să vă aduc pe sus!- Să pofteşti!... Du-te şi spune că vin!comandă Olguţa.- Iaca mă duc!... Da să veniţi, duduieOlguţa! se milogi Anica.Olguţa aşteptă pînă ce pierdu din ochitulpanul roş al Anicăi.- Acuma haidem!Olguţa păşea, ca un erou, înainte; Monicadupă ea, ca o mucenică.- A spus duduia că vine îndată, îşi îndepliniAnica însărcinarea cu glas scăzut şi ochi cît mai de că­prioară.- O aştept... ştie ea ce-o aşteaptă! vorbiuscat doamna Deleanu.- Pfuu!Doamna Deleanu dojeni din ochi pe părintelevi­novatei şi, încrucişîndu-şi braţele, ridică umerii cu revoltă, coborîndu-icu deznădejde. Domnul Deleanu era avocat într-atîta, încît nici pe copii nu-i putea judeca, mai ales pe Olguţa.Tribunalul vindictei părinteşti îşi inauguraşedin­ţele în pridvor, la adăpostul plin de cîntece,de um­bră şi de soare al viţei.Cu inima grea ca o lacată de biserică pustie,Dănuţ şedea în picioare îndărătul fotoliului de pai îm­pletit, în care fierbeajudecătoreşte mînia mamei lui.Domnul Deleanu,răsturnat în fotoliu, picior peste picior, privea în sus, gîndindu-se cunerăbdare şi curiozitate la pledoaria Olguţei. Ţigareta de chilimbar cu ţigaraneîncepută pîndea de pe masă clipa cînd, orgolios de Olguţa, o va chema la elsă-i în­tregească mulţumirea fără chip şi fără glas. Olguţa urcă singurătreptele pridvorului. Descoperindu-l pe Dănuţ îndărătul baricadei se încruntăscuturîndu-şi pletele.- Am venit.- Văd.- Ştiu de ce m-aţi chemat. Eu am dreptate.- Crezi?!- Sînt sigură.- Atunci să taci din gură.- Dacă-i aşa, eu mă duc.- Ba te poftesc să stai... şi să staicuviincios.- Alice, interveni domnul Deleanu, las-o şipe ea să se apere!- N-are nevoie! Are destui avocaţi!- ...Dar trebuie să aibă şi un judecător!stărui cu înţeles ştiut domnul Deleanu, asupra acestui sub­stantiv abstract,cum îi spunea el uneori.- Poftim, judec-o!- Nu! se apără el... Ştii, eu...- Ştiu. Ţţ!... Spune ce ai de spus? reîncepudoamna Deleanu, adresîndu-se Olguţei.- Eu tac.- Olguţa, nu mă scoate din sărite!- Eu tac.- ...Dănut, spune tu ce ţi-a făcut?- Eu am iertat-o! îngînă posomorît şi răguşitDănuţ.- Asta nu, sări Olguţa. Iertare nu primesc. Eu am dreptate. El m-a lovit întîi. Aşa-i, Monica?- Asta-i adevărat. Am văzut şi eu... la gară.- Vedeţi? triumfă Olguţa.- Minţi! se revoltă Dănuţ.- Ba tu minţi!- Nu-i adevărat!- Ba da!- Tu m-ai insultat!- Şi tu m-ai lovit! zvîcni Olguţa, gata să-şiia revanşa.- De ce m-ai făcut "Buftea"?- Fiindcă eşti.- Eu?!- Tu. Buftea!- Să-mi dea zmeul, mamă! scînci Dănuţ.- Ia-l! zîmbi Olguţa mefistofelic, arătîndu-icerul.- Am ascultat destul. Lasă-mă pe mine, Dănuţ!îl acoperi doamna Deleanu.- Sigur! Toţi pe mine!- Olguţa!- Eu am dreptate!- Foarte bine... Ai să te duci la tine înodaie - unde ai să stai toată ziua - şi ai să scrii de sută de ori "Eu amdreptate" şi de două sute de ori "Eu n-am dreptate". Mînedimineaţă să vii să-mi spui faţă de Dănuţ cine are dreptate - dacă vrei să-ţimai dau voie să te joci şi să capeţi bomboane.- Să stau pînă mîne dimineaţă în odaie!...Eu!? sui glasul Olguţei treptele eşafodului, împlîntînd pe ultima roşulrăzvrătirii.- Da! Tu... şi imediat!- Dacă-i aşa, eu mă mut.- Te muţi?!- Mă mut.- Şi unde, mă rog?- La moş Gheorghe. El nu mă persecută fiindcăam dreptate şi fiindcă nu-s băiat.Domnul Deleanu aprinse ţigara. Olguţapierduse procesul cu brio.- Olguţa, trebuie s-o asculţi pe mama...Olguţa se încruntă.Domnul Deleanu făcu o pauză savantă, dîndrăgaz propoziţiei să capete o valoare neatîrnată... Rostogoli un colac de fumaromat spre Olguţa.- ...cînd te roagă tata.Olguţa intră în casă, cu capul sus,strănutînd.- Aşa strici tu copiii!- Alice... începu domnul Deleanu,răsfirîndu-şi musteţile. Spune drept, Alice, fără mînie, fără ener­vare... dacăOlguţa nu-i un drac... Îngeresc! zîmbi ei cu ochii Olguţei.- Aşa e! oftă doamna Deleanu, abia stăpînindo lucire de tainică mîndrie.Şi se grăbi să dezmierde capul înfrîntuluiDănuţ.- Bine face tante Alice, aprobă înşoaptă Monica, gata să facă la fel.- Lasă, Dănuţ, îţi cumpără mama un zmeu mai mare...Uite, chiar acum scriu la "universel". Acuma ia-o pe Monica de mînăşi jucaţi-vă-mpreună.Dănuţ luă cu acreală mînuţa timidă asuplinitoarei zmeului şi o smuci spre livadă.Doamna Deleanu se ridică de pe fotoliu,pornind spre uşă... Din treacăt, dezmierdă fruntea impertinent bombată acapului culcat pe speteaza fotoliului.- Şi pe tine ar trebui să te pun la colţ!zîmbi ea blînd.- Păcat că nu se mai poate! oftă nostalgicdomnul Deleanu, scuturînd scrumul ţigării.Olguţa ieşi din odaia ei, închizînd uşa cuzgomot. Se îndreptă spre uşa din faţă, fără şovăire, călcînd apăsat pe covorulmoale. Bătu cu degetul îndoit în uşa ietacului doamnei Deleanu, de două ori,corect, glacial.- Pot să intru?Bătu din nou, precipitat şi violent.- Au!Începu să-şi sugă, plinăde mînie, încheietura în­durerată... Bătu din nou cu pumnul în uşă.- ...Nu pot să intru? apostrofă ea clanţapiezişă.Dădu buzna în odaie,- Am venit să...Ietacul era gol.- Aha! se dumeri Olguţa.Se îndreptă spre salonaş... Un picior îilunecă pe podeaua bine ceruită, mai-mai s-o trîntească. Se uită crunt la podele- cu gîndul la Anica, ale cărei oglinzi erau podelele - şi se întoarse îndărăt.Făcîndu-şi vînt, îşi dădu drumul pe gheţuşul roşcat... Buf, pocniră mînile eiîn uşa salonaşului.- Ce-i?- M-am împiedicat! gîfîi Olguţa, cu mîna peclanţa din afară.- Te-ai lovit? sări degrabă doamna Deleanu.- Nu! răspunse Olguţa, reluîndu-şidemnitatea.- Ce vrei?- Am venit să cer hîrtie, cerneală, condei,peniţă, sugătoare... şi un transparent! mai născoci Olguţa, cu noua suflare.- Pentru ce? o întrebă distrat doamnaDeleanu, ţinînd cu mîna foile cărţii cetită pînă la mijloc.- Ca să scriu de o sută de ori că amdreptate.- Şi de două sute de ori că n-ai dreptate!adăugă doamna Deleanu, întorcîndu-şi cartea pe dos.Olguţa îşi trecu mîna pe frunte, îndepărtîndşuviţele alunecate... Doamna Deleanu deschise săltarul birouaşului de lemn detrandafir. Scoţînd o plumieră de lac japonez, începu să caute cu mişcări de pianistă prin rafturile înguste. O flacărăbombată se desprinse dintr-un bujor roş. Olguţa o culese din zbor, o pre­făcuîn punguliţă, o umplu cu suflarea ei şi o pocni de frunte: Poc. La zgomotulfetiţii, doamna Deleanu tresări.- Iar te ţii de drăcii... Uite un condeifrumos.Fruntea Olguţei se-ncărcă.- ...şi o peniţă nouă.- Mai dă-mi una! pretinse Olguţa întinzîndmîna mai departe, cu o atitudine de picolo nemulţumit cu bacşişul căpătat.- Poftim încă una... Asta-i "claps"îi explică doamna Deleanu.- Nu pot scrie cu "claps"!- Te rog lasă-mă!... Ce-ţi place? Hai, spune!- "Aluminium", triumfă Olguţa,păstrînd peniţa "claps".- Poftim ,,aluminium"! Acum lasă-mă!...Ia-ţi şi calamara... şi vezi să n-o scapi pe jos!... Ce mai vrei, Olguţa? îşi ieşi din fire doamna Deleanu,văzînd-o că tot nu pleacă.- Hîrtie.- Uf!... N-am hîrtie! răspunse scurt doamnaDe­leanu, închizînd cutia cu hîrtia de scrisori.- Atunci să nu scriu?- Ba te poftesc!... Du-te imediat la tata şispune-i să-ţi dea coli... cîte vrei!- Mamă, nu pot să deschid uşa!Trîntindu-şi cartea pe birou, cu foilerăscolite, doamna Deleanu servi de portar măriei-sale Pe­depsita.- Papa, m-a trimes mama să-mi dai coli.- Pentru ce, dragu tatii? se interesă domnulDe­leanu, îndoindu-şi ziarul.- M-a pedepsit, papa! Nu ştii?Punînd calamara pe masă, Olguţa culese cusoli­citudine scrumul din capătul ţigării, în palmă, şi-l suflă spre viţa pridvorului.- Haidem în birou, Olguţa, să-ţi dau coli.- Şi-un transparent, papa.- Şi-un transparent.Olguţa întinse mîna spre calamara de cristal.- Lasă c-o iau eu, se oferi galant domnulDeleanu.- Merci, papa.Olguţa luă ziarul subt braţ, ca pe o servietă,şi porni îndatoritoare după domnul Deleanu.Biroul de stejar, ca şi sufletul domnuluiDeleanu, era acoperit cu cărţi de drept, şi-nlăuntru plin de bunătăţi pentru,copii.- Uite, Olguţa, asta din partea mamei...Îi întinse un cont întreg de hîrtie albă şiun trans­parent pătat de cerneală.- Şi astea din partea mea - serveşte-te...Îi oferi cutia plină deverdele primăvăratec al bomboanelor de mintă.- ... cu condiţia s-o asculţi pe mama şi săn-o superi.- Bine, papa, dacă am dreptate! se apărăOlguţa, sfărîmînd în dinţi bomboana.- Lasă, Olguţa!... Cînd are mama dreptate...nu poţi avea şi tu.- De ce rîzi, papa? îl iscodi Olguţa.- M-am gîndit la ceva!...- Ştiu eu!- Olguţa, lasă pe oamenii mari să ştie... Tujoacă-te!... Adică, du-te şi scrie ce-a spus mama...- Papa, tu eşti supărat pe mine?- Nu! De ce?- Atunci am avut dreptate. Merci, papa!Dănuţ intră în livadă, cu mîna Monicăiferecată în pumnul lui, aşa cum îşi aduce-acasă un bărbat rnohorît soţiadescoperită necredincioasă. Monica îl urma privind pe sus... Zarea serăsturnase roşie ca un coş de cireşe pe cer şi pe obraji.Dănuţ ştia că trebuie să se răzbune, dar nuştia cum să înceapă. Parcă începuse să-i mai treacă mînia. Asta îl revoltă!- De ce mergi aşa încet? Nu poţi să mergi mairepede? se stropşi el, grăbind pasul, la Monica.Monica iuţi pasul după el. Mergeau repede casubt ameninţarea unei ploi torenţiale cînd n-ai umbrelă.- Unde mergem, Dănuţ?- Nu-i treaba ta!"E supărat, săracu! îl compătimi Monica.- Ştii ce? Hai să ne luăm la-ntrecere, Dănuţ!- Nu.- Atunci hai să stăm pe iarbă.- Nu.- Cum vrei!- Aşa vreau!- Eşti supărat pe mine, Dănuţ?- De ce nu-mi răspunzi?- Nu vrei să vorbeşti cu mine? - Nu.- Atunci mă duc.- Ba să stai!- Cu sila?- Da.- Cum? Nu-mi dai voie să mă duc?- Nu-ţi dau.- Dănuţ, ce-nseamnă asta?- Înseamnă!- Eşti un rău-crescut!- Vra să zică mă insulţi?... Lasă, că-ţi arăteu!Cu o mişcare vijelioasă o apucă de cozi şismuci. Monica îşi strînse dinţii; ochii i se înnegriră subt sprînceneleîncordate...- Vrei să mă baţi? gîfîi ea.- Da! bufni Dănuţ, neştiind cum să bată pecineva care vorbeşte în loc să lovească şi să ţipe.Trase din nou de cozi cu stîngăcie... Înaintede-a-şi da sama de ce i-au scăpat cozile din mîini, simţi o arsură la deget...- Au!Monica-i dădu drumul.- Muşti? o ameninţă el cu pumnii.- Şi zgîrii.În faţa ochilor şi-a mîinilor Monicăi, Dănuţ făcu un pas îndărăt. O altă Monică o apăra pe ceadinainte.- Nu mă bat c-o fată!... Du-te-acasă şi spunecă te-am bătut, o sfida el mai de departe, alb la faţă.- Eu nu pîrăsc... cum ai pîrît-o pe Olguţa.În loc să ţin cu Olguţa, mi-a fost milă... Aşa îmi trebuie! suspină Monicaştergîndu-şi ochii cu mîneca.- ...Te-ai supărat? începu Dănuţ dezarmat,văzînd-o că plînge.- Să nu mai vorbeşti cu mine.Dănuţ privi îndelung cozile blonde tresărindpe spatele aplecat al Monicăi... O pierdu din ochi."Mai bine ne-am fi jucat amîndoi de-acaii, oftă el descoperind ce hăţuri minunate puteau fi cozile Monicăi, şi cegreu era de-acum înainte să le mai aibă în mîni. Am fost un prost"...Simţi o înţepătură la deget: dinţişoriiMonicăi lă­saseră o cununiţă urzicătoare. "...Că n-am bătut-o!"- De ce m-a făcut pîrîtor? ţipă el ciudosbătînd din picior... Lasă c-am să-i arăt eu! Blondă! apostrofă Dănuţ o caisăcoaptă, fiindcă în livadă, după Monica, numai caisele mai erau blonde.Amurgul era roşu.Olguţa luă cu degetele din gură ultimabomboană de mintă şi o aşeză pe sugătoare. Apoi boteză între buze noua peniţă"aluminium" cu gust de aguridă, o cufundă umezită în cerneală,scutură condeiul pe sugătoare, şi scrise titlul pedepsei:"Olguţa are dreptate".Sublinie titlul cu-atîta energie, încît linia, la început plină, se prefăcu la sfîrşit în douăşine subţiri, ca şi cum expresul care le umpluse ar fideraiat. Olguţa le contemplă cu satisfacţie... Mai muie o dată con­deiul încerneală şi începu să caligrafieze afirmaţia... Virajurile roşii ale limbii,din ce în ce mai răsărită dintre buze, însoţeau virajurile negre ale peniţei,din ce în ce mai repezi... După a zecea afirmaţie, Olguţa se încruntă,contrazisă de cele două sute de negaţii care-şi aşteptau rîndul în ciubăraşulnegru al călimării de cristal... Mirosea a cerneală.Olguţa lăsă condeiul şi începu să-şi suceascănasul.Luă din nou condeiul. Subt fiecare cuvînt alultimei afirmaţii însemnă cu vîrful peniţei cîte două ghilemeţe drepte. Subtele altele, şi altele, şi altele. Miş­carea îi plăcea. Parcă scărpina coala. Cuîncetul hîrtia se umlpu pînă jos de un joc deţînţari sinelii.Olguţa nu era mulţumită. Iar lăsa condeiul,iar îşi suci nasul. Luă şi bomboana de mintă punînd-o în gură. Începu să facăgimnastică suedeză cu de­getele, deschizîndu-le, închizîndu-le, deschizîndu-le,închizîndu-le...C-un "oac" de castaniete, degetelepocniră lovind vioi podul palmelor. Bomboana de mintă explodă în dinţi. Condeiul se ridică în aer, orizontal, şide-acolo coborî inspirat asupra unei coli intacte: "Olguţa nare dreptate de două sute de ori". Olguţa privi cu milă pe reprezentanta celordouă sute de negaţii, ca pe un plenipotenţiar mut. Făcuse într-adins o greşealăde ortografie, scriind "n-are" într-un cuvînt. "Olguţa are dreptate de o sută deori." Privi cu mîndrie sinteza bine caligrafiată şicorect scrisă, a celor o sută de afirmaţii. Subt ele trase o linie, scăzu şiscrise: "Olguţa n-are dreptate de o sută deori". Vra să zică nimicise o sută de negaţii. Bun!Dar tot mai rămîneau o sută... Bine! dacă-iaşa, "Olguţa n-are dreptate de o sută de oriÎnsăBuftea n-are dreptate de loc." Olguţa respiră, privind epitaful pedepsei...Uşa se deschise încetişor... Monica intră în odaie, privind po­delele, cu mînala gură.- Monica, ia uită-te ce-am scris!- Olguţa, începu Monica, uitînd să-şi scoatăpălă­ria, eu te-am trădat.- Cine?! Tu?!- Da, eu.- Nu cred! scutură ea capul.Monica oftă.- Am fost cu Dănuţ în livadă.- Şi te-a bătut?- Nu.- Ce-aţi făcut atunci?- ...Am mers...- Nuu! Nu m-ai trădat! tăgădui Olguţa Aiţinut cu mine cînd te-am întrebat. Ai voie să mergi cu el în livadă! ridică eacu indiferenţă umerii, schimbînd tonul. Numai să nu te bată... El ştie că ţiicu mine! o încredinţa ea confidenţial.- Da, ştie! suspină Monica.- Ţi-a spus el?- ...Nu... ştiu eu!- Sigur. Ai dreptate.- Da.- Şi ţi-a spus ceva?- ...Nu. Eu nu mai vorbesc cu Dănuţ.-De ce?- Aşa.- Foarte bine! aprobă Olguţa. Tu eştiprietena mea.- Da, Olguţa, îţi promit că de-acum înaintesînt numai prietena ta.- Bine! acceptă Olguţa. N-ai văzut ce-amscris?!- Cum? ai şi scris?!- Uită-te!- Aa! Numai atîta ai scris! se liniştiMonica.- Ce? Nu-ţi place?- Nu zic că nu!... Da scriu eu pentru tine.- Da nu vreau!... Aşa am vrut eu să scriu!-Tante Alice a văzut?- Aşa vreau eu! se împotrivi Olguţa.- Olguţa, fă-mi şi mie o plăcere... Eu ţi-amfăcut: vezi! Am jurat pentru tine.- Şi eu ce să fac? începu să consimtă Olguţa.- Tu uită-te!- Asta nu!- Atunci pune sugătoarea!- Tţ!- Fă şi tu ceva! Hai, Olguţa, lasă-măsă-ncep.- Ştii ce?- ...?- Scriu şi eu cu tine!- Nu vreau.- Da vreau eu!- De ce, Olguţa?- Fiindcă n-am ce face!... Tu scrii"Olguţa n-are dreptate" de două sute de ori, şi eu scriu că amdreptate.- Hai să-ncepem.- Monica, n-am condei! se tîngui Olguţa,lăsînd-o pe Monica să-i ia condeiul.- Vezi, Olguţa! Lasă-mă pe mine!- Fă cum vrei! oftă Olguţa. Eu te-aştept!Începu să cutreiere odaiaîn lung şi-n lat, din ce în ce mai repede. Poposi lîngă sobă, deschise portiţa,acordă o scurtă audienţă gavanoaselor, închise por­tiţa la loc.- Ascultă Monica, tu pui numere la-nceput?- Nu pun.- Atunci cum ştii cît ai scris?- Ţin minte.- Aha!- Vrei să pun?- Nu... să-mi spui cînd îi ajunge ladouăzeci.- De ce?- Ai să vezi! ...............Se aplecă peste umărul Monicăi, controlînd...- Aşa! Douăzeci?- Da.- Scrie la-nceput numărul cincizeci.- Vai, Olguţa!- Fă cum spun .- Şi tante Alice?- Nu controlează... Scrie mare de tot"cincizeci"... Aşa. Mai ai de scris douăzeci de rînduri, şi s-a făcutsuta mea.- Mamă, ce-avem la masă? întrebă Dănuţ pedoamna Deleanu, intrînd în salon, mahmur de sin­gurătate.- Ţi-e foame, Dănuţ?- Ştiu eu?... Da n-am ce face!- De ce nu te joci cu Monica?- S-a dus la Olguţa.- Du-te şi tu.- La Olguţa?!- Bine. Ia o carte şi ceteşte.- Ce carte să iau?- Dănuţ!... Eşti băiat mare!... Ascultămuzică dacă nu vrei să ceteşti."Ce rău e să fii băiat mare", căscăDănuţ răsturnîndu-se pe divan. Din pricina Olguţei şi-a Monicăi trebuia să-ndure pînă la masă pedeapsa unei sonate de Beethoven. Îl ispiti deodată o împăcare pornită de lael... Nu-şi dădu voie. "Cînd eşti băiat mare"... Începu el să-şivorbească.- Mamă, dă-mi, te rog, o batistă.- Vai, Dănuţ, mai rău decît sălbatecii!...Poftim batista mea. De ce n-ai batistă?Sonata reîncepu. Dănuţ ghemui batista mameilui în buzunar, peste batista lui."Cînd oi fi mare, n-am să-i dau voienevestii mele să cînte la pian", hotărî el, remarcînd lipsa domnuluiDeleanu.Şi fiindcă n-o mai asculta, Sonata lunii începusă cînte-n el pentru amintirile de mai tîrziu...Afară s-aprindea clipa de argint a cerului peîn­serate... melancolia umbrelor fără de soare şi de lună, clipa cînd nimeni nuîndrăzneşte să aprindă lumînă­rile subt ochii zilei care vede încă...- Isprăveşte, Monica, se impacientă Olguţa.- Lasă, că nu mai am mult.Olguţa măsluise şi negaţiunile, silind-o peMonica să numeroteze cu cîte-un "cincizeci" persuaziv fiecare rînd alcincisprezecelea.- Ascultă, Monica, începu Olguţa agitată,după oarecare codeală jenată, îţi dau ţie păpuşa mea.- Pentru că ţi-am scris asta? dispreţuiMonica colile acoperite de parada amăgitoare a literilor. Eu am două păpuşi!...Tu ce-ai să faci fără păpuşă?- Nu!... Da mie nu-mi trebuie păpuşă. Aiisprăvit?- Am isprăvit... Asta nu-i frumos, Olguţa!Ce-are să spună tante Alice!- Lasă... Caută-mi o panglică.Olguţa făcu sul colile.- Ai găsit?- Da.- Acum fă o fundă frumoasă; ştii, cum mi-ai făcutpentru premii.- De ce, Olguţa? întrebă Monica, înflorinddin vîrful degetelor funda sulului cu pedeapsa.- Mama are să vadă că funda-i bine făcutăşi-are să fie mulţumită.- ...?- Fiindcă eu nu ştiu să fac funde... ş-atunci are să uite să mai controleze!- Vai, Olguţa, tare eşti şireată!- Aşa-i cînd... "ai părinţi" urmăîn gînd Olguţa.- Ce?- Nimic... aşa spun eu.- Vă pofteşte la masă, le vorbi din uşăAnica, sorbind din ochi funda roşie.- Cine? o luă în primire Olguţa.- Coniţa!- Pe cine?- Pe dumneavoastră, duduie!- Cum ţi-a spus?- Spune, cum ţi-a spus?- Cum să-mi spună, duduie?!... Să veniţi lamasă, mi-a spus !- Monica, du-te tu singură. Eu nu mă duc.- Pentru ce, Olguţa?- Fiindcă nu m-a poftit pe mine; şi eu amfăcut pedeapsa.- Iar începi, Olguţa?- Te rog! Eu fac ce trebuie... Du-te şi spunecă eu nu vin la masă, fiindcă nu m-a poftit, scandă ea cu mîna şi cu piciorul. - Şi ce-ai să faci?- Am s-aştept să mă poftească.- Tante Alice, m-a rugat Olguţa săte-ntreb dacă poate să vină îa masă?- Sigur că da... Anica du-te şi o pofteşte."Al dracului îs fetele!" se mîndriAnica, alergînd din nou îndărăt.Domnul Deleanu îşi întoarse faţa din lumină,zîmbind; recunoscuse retuşarea.Luau masa în pridvor. Ca pentru un început dechef, nevăzuţi, greierii îşi acordau subţire scripcele; broaştele îşi dregeauglasul...- Am venit.Olguţa întinse sulul ca un pretext pentrufundă.- Bravo, Olguţa! o lăudă înduplecată doamnaDe­leanu.Olguţa zîmbi modest şi blazat.- Ei, acuma, fiindcă eşti o fată cuminte, săne spui frumos şi drept cine-a avut dreptate: tu sau Dănuţ?Olguţa privi adînc pe domnul Deleanu.- Mata, mamă dragă.- La masă, copii, că se răceşte supa! izbucnigă­lăgios domnul Deleanu de teama unui nou proces.- Spune drept, Olguţa. Îţi pare rău de ce-aifăcut? o întrebă doamna Deleanu cu polonicul de supă în mînă- Îmipare rău... după zmeu, oftă Olguţa.În jurul lămpii cu glob roz, începură săcotească fluturii ca nişte delicate vehicule la ultimul rond aj unei şosele...Faţa de pansea albă cu trup gigantic aPachiţei visa, ascultînd muzica lingurilor de supă. Mînile ei încrucişateodihneau orizontal pe pîntece.- Dănuţ, nu sorbi supa.Iar!- Dănuţ, de ce nu te-nveţi să mănînci frumos!...Monica, arată-i, te rog, cum se mănîncă supa.Cu rumen în obraji, ca o logodnică sărutatăîn faţa părinţilor, Monica aplecă vîrful lingurii spre buze, insinuînd supa,lin, fără murmur.- Acum fă şi tu la fel.- Miauuu...Modulaţia de foame a pisicilor se mlădieveridică în noaptea de vară.- Cîţţ! se stropşi doamna Deleanu spreîntunericul de subt masă, dînd cu piciorul.O pisică nevinovată suferi în locul Olguţei.Domnul Deleanu îşi şterse cu şervetul un zîrnbet înstelat de supă.Începură să se aduneoaspeţii nepoftiţi ai meselor de-afară. Veni, mai întăi, Ali: pointer-ul lăptos, roş­cat şi jovial. Seaşeză lîngă doamna Deleanu, pri­vind-o cu deferenţă hemesită. Era plin deticuri sau de purici. Clipea: nările-i tremurau, mereu mobile; strănuta; îşisucea gîtul ca cei care poartă gulere strangulatoare; îşi culca tîmplele cîndpe-o parte, cînd pe alta; hăpăia muşte şi le înghiţea ca şi cum ar fi avutamigdalită; îşi freca dinapoiul pe jos, botul i se sfădea cu coada; coada cupodelele; podelele cu picioarele...- Marş, Ali!Se dădu lîngă Dănuţ, tot scuturîndu-se, totgudurîndu-se, plin de vorbe dulci, dar vorbind prea tare: Uu-iuuu, hau-hau!Din farfuriile schimbate se înălţă mirosulfripturii... Chemaţi de el, dulăii din ogradă - cu ochi de haiduc şi sfieli decăprioară - răsăriră întunecaţi pe scări... şi nu îndrăzniră... Subt gardapicioarelor mesenilor, pisicile se strînseră mai tare, mute, c-un fior de frigde-a lungul spinării.- Patapum, stîng! Patapum, drept! Patapum,stîng! Patapum drept! comandă Olguţa - în picioare pe scaun - nemaiţinînd samăde nimic.C-o ureche neagră pe ochi şi una răsfrîntă peceafă, castanie; cu bot crocodilian; pieptos; cu picioa­rele strîmbe; cu merslegănat şi chilos de atlet în frac, basset-ul Patapum, ghiduşulghiduşilor şi "bucuria Olguţei", îşi făcuse apariţia. În timpul zileinu-l putea descoperi nimeni. Se ascundea ca o tra­gediană răscoaptă de luminasoarelui.Veni de-a dreptul la Olguţa, conştient parcăde ilaritatea care-l întîmpină. Se opri la picioarele scau­nului, aplecîndu-şicapul într-o parte, ca cineva care spune: "Aud?"- Patapum, drepţi!Patapum făcu un sluj ostăşesc.- Patapum, bum!Patapum căzu drept pe spate.- Patapum, sus!Patapum învie dînd din coadă.- Patapum, hap!Cu o strîmbătură acră, ca la unt de ricină,Pata­pum înghiţi musca oferită.- Bravo, Patapum!Patapum făcu o piruetă, şi înflori sluj, cujumătate din friptura Olguţei în dinţii ilari.Monica rîdea cu hohote. Îi căzură lacrimi pefrip­tura surprinsă. Doamna Deleanu rîdea cu ochii la Monica; domnul Deleanu,cu ochii la Olguţa; Olguţa, în braţe cu Patapum; şi lampa roză, tuturora.Demn, Dănuţ întinse o bucată de friptură luiAli: singurul rest de seriozitate cu care mai putea vorbi - şi care-l asculta.- Ali! ţipă ascuţit Olguţa, sărind de pescaun cu mînile pe urechi.Din braţele ei, expulzat, Patapum serostogoli pînă subt botul lui Ali, care, de sus, aruncă o privire dezgustatăbătrînului nemernic.Acoperindu-şi pletele cu mîinile, Olguţa îşi ascunse capul, violent, în braţele doamneiDeleanu.- Ce-i, Olguţa? Ce s-a întîmplat?... Hai,spune, Olguţa!- Ai amuţit, Olguţa? Tu!!- S-a dus! ţipă Olguţa înnăduşit în rochiadoam­nei Deleanu.- Cine?- Liliacul! ţipă ea scuturîndu-şi fiorii înbraţele mamei ei.Un mieunat strident străpunse tăcerea.- Unde-i?- ...Uf! S-a dus.Doamna Deleanuînchise ochii, cutremurîndu-se. Strigoiul moale al pletelor zburaseafară, frîngînd un trăsnet negru pe tremurulluceafărului.- Hai, Olguţa. S-a dus... Sigur că s-a dus.- Nu cred.- Olguţa, lasă copilăriile!- Papa, s-a dus? întrebă Olguţa, trăgînd cucoada ochiului.- Da, da! S-a dus.Olguţa sări drept în sus, cu ochii ţintă înochii lui Dănuţ.- Eram sigură că rîzi! Nu-ţi dau voie să rîzide mine! Eu nu mă tem de nimeni.- Numai de lilieci! şopti suav Dănuţ,încordîndu-şi picioarele subt masă.- Bravo, Dănuţ! aprobă domnul Deieanu. Chipuldinafară al lui Dănuţ nici nu clinti, deteamă să nu-l descopere ceilalţi pe celdinlăuntru. Olguţa se-ncruntă o clipă numai şi pufni de rîs.- Ai dreptate!... Ce bine că s-a dus!...Papa, de ce mă tem eu de lilieci?- Întreab-ope mama.- Mamă, tu ştii de ce mă tem de lilieci?- De unde vrei să ştiu? ridică ea din umeripri­vind pieziş pe domnul Deleanu.- Atunci de ce m-a trimis papa la tine?- Întreabă-l!- Eu ştiu, dădu din cap cu tîlc, Olguţa.- De ce, mă rog?- Să spun?- Spune.- Fiindcă şi tu te temi de lilieci!- Olguţa, nu fi obraznică!- Şi eu mă tem de lilieci! se spovedi Monicaîncă palidă.- Sigur. Tu eşti prietena mea."Ce proastă-i Monica", gîndi c-unfel de respect Dănuţ, pe care nimeni nu-l ştia că se temuse, decît pisicile desubt masă, călcate pe coadă.- Dănuţ, strînge-ţi şervetul.Pe-al Olguţei îl păturise Monica, aşa căochii lui Dănuţ întîlniră o dezamăgire - şi pe deasupra ochii Olguţei, lapîndă. Vra să zică Olguţa nu uitase spi­ritul făcut pe socoteala ei!... Dănuţse concentra asu­pra şervetului.- Mamă, hai să vorbim franţuzeşte, propuse Olguţa, aruncînd o privire spre Dănuţ.- Cum nu? consimţi surprinsă, dar cu plăcere,doamna Deleanu.- Mamă, eu pot să mă scol? întrebă Dănuţ;luîndu-şi inima în dinţi.- De ce, Dănuţ;? Stai cu noi. Vorbim, cutoţii, împreună.Dănuţ clipi, înghiţi şi se supuse; RăzbunareaOlguţei începea.- Olguţa, que fais-tu en ce moment? (1) începu doamna Deleanu.- Ça c'est trop simple, maman! Posesmoi une autre question... plus difficile: n'est-ce pas, mon frère? (2)- Est-ce que tu as mal à la tête, mon frère?... Disvrai! Şi c'est oui, que je ne te dérange plus. (3)- Dă-mi pace! mormăi Dănuţ, primenindu-şiobrajii cu altă roşeaţă.- Voyons, mon petit, dis cela enfrançais, au moins!... Dănuţ,comment dit-on enfrançais (4): la­să-mă-n pace?- Laisse-le tranquille, maman, il ne comprends pas! (5) dispreţui Olguţa pe Dănuţ, cu vorba, cu tonul şi cumişcarea buzelor.- Olguţa, sois plus aimable!(6)- Mais puisque je dis la vérité, maman! (7)Domnul Deleanu îşimuşcă buza. Îi creştea inima auzind-o pe Olguţa polemizînd într-o limbă pe careabia o învăţase, şi mai mult din auzite, cu accent corect şi dezinvoltură. ,,Cetemperament de avocat!" regretă el.- Olguţa, tu n'as pas raison! (8) apără doamna De­leanu pe Dănuţ, stăpînindu-şi un zîmbet. <sup>1</sup> Olguţa, ce faci tu în această clipă?<sup>2</sup> E prea simplu mamă! Pune-mi altă întrebare... mai grea:nu-i aşa frate?<sup>3</sup> Te doare capul, fraţioare?... Spune drept! Dacă da, sănu te mai deranjez!<sup>4</sup> Ascultă, micuţule, cel puţin spune asta în franceză!...Dănuţ, cum se spune în franceză...<sup>5</sup> Lasă-l în pace mamă, nu înţelege!6 Olguţa, fii mai amabilă!7 Dar totuşi, eu spun adevărul, mamă!8 Olguţa, tu n-ai dreptate! - Qu'il le prouve! (1) gesticulăOlguţa.Dănuţ ştia franţuzeşte cît şi Olguţa. N-aveaînsă curajul să vorbească. Se jena, ca şi de recitarea poe­ziilor în salonul cumusafiri.- Allons, mon petit, reponds(2) îlsomă doamna Deleanu.Lui Dănuţ i se urcă sîngele la cap.Adunîndu-şi puterile, smulse din tăcerea lui înnourată o expresie auzită de ladomnul Deleanu, şi o fulgeră pe Olguţa în franţuzeşte.- Je m'en fiche! (3)- Alors, va te coucher! (4) încheieaspru doamna Deleanu.Dănuţ porni. În antret era întuneric. Seîntoarse îndărăt în pridvor, şi se aşeză pe scări între cînii ciobăneşti carenu ştiau franţuzeşte, dar ştiau să muşte... Cu accent de violă, Monica, larîndul ei, intrase în tabăra duşmanilor...- Patapum, comment font Ies avocats? (5)- Hau-hau!- Cest bien.... Patapum, commentfont les magistrats?(6)Patapum închise ochii şi căzu narcotizat.- Hai, Monica!... Şi Patapum ştiefranţuzeşte! vorbi tare Olguţa, trecînd cu Monica de mînă pe lîngă Dănuţ.Dănuţ, tot pe scară, între cîini, îşi strînse dinţii şi tăcu patriotic în noaptearomânească. <sup>1</sup> Să dovedească!<sup>2</sup> Hai, micuţul meu, răspunde...<sup>3</sup> Nu-mi pasă!<sup>4</sup> Hai, du-te la culcare!<sup>5</sup> Patapum, cum fac avocaţii! (Patapum a devenit numepropriu din expresie interjecţională, care s-ar putea tra­duce:hodoronc-tronc.)<sup>6</sup> E bine!... Patapum, cum fac magistraţii? - La ce te gîndeşti, Alice?- ...La nimic... Îmbătrînim... Copiii crescmari...- Da...- Ca mîine-poimîne casa rămîne goală... noi maibătrîni...- Ce putem face?- Nimic! Să-i creştem pe ei, şi să ne privimtot mai rar în oglindă...- Oglinzile de-acum înainte sînt numai pentruei, ca şi noi.Tăcură...- Olguţa şi Monica, puneţi-vă paltoanele. Şitu, Dănuţ!- Puneţi-l şi tu, Alice, să nu răceşti.Se pornise parcă o mişcare undeva pe cer saupe pămînt. Nici vînt şi nici murmur de frunze nu era.O clipă, broaştele-amuţiră. Şi din tăcerealor de inimi zbuciumate, care s-au oprit delaolaltă, buhaiul de baltă se tînguiaşa de simplu şi de trist! Şi broaştele-ncepură iar, dar altfel, căci de pezări desprinse, se apropia încet, cu amfora răcoarei pe umărulei gol de lună plină, adevărata noapte.- Monica, ţi-a plăcut ce i-am făcut?"Săracu Dănut !" gîndi Monica, revăzîndu-l din nou singur pescară între cîini. Şi cu glas tare:- Dănuţ nu ştie franţuzeşte?- Cum să nu ştie?! îl apară jignită Olguţa,scuturîndu-şi trupul în căderea albă a cămeşei de noapte.- Atunci de ce nu vrea să vorbească?- Aşa-s băieţii... proşti!... Monica,încheie-mă la gît.- Cum? Dănuţ îi prost? se mira Monica,prinzîndu-i nasturele în cheutoarea guleraşului.- Am spus eu asta?- ...Da. Tu ai spus că băieţii îs proşti.- Sigur.- Atunci cum?- El nu-i prost... Da aşa-s băieţii!- Olguţa, tu nu-ţi pui papucii?- Nuu! Aşa-i bine! Scoate-i şi tu! Aşa-i că-ialtfel cu picioarele goale?- Ce frumos e, Olguţa! zîmbi fetiţa, călcînddes­culţă în apa lunii.- Vezi, dacă m-asculţi!- Acum ce facem?!- Ne batem cu perne, îi dovedi Olguţa,aruncîndu-i un puişor.- Tu nu te-nchini, Olguţa? o întrebă,ferindu-se, Monica.- După ce ne batem cu perne!- Nu. Eu mă-nchin.- Hai şi eu atunci!Îngenunchind pe pat,Monica se rugă în gînd cu ochii închişi "Tatăl nostru cel dinceruri"... Olguţa, cu glas tare, în picioare... Se opri ca să îndrepteicoana strîmbată de inaugurarea bătăii cu perne.- Monica, tu ai vrea să fii Maica Domnului?- ...în numele Tatălui, al Fiului şi-alSfîntului Duh, amin... Ce-ai spus, Olguţa? o întrebăMonica, desprinzîndu-şi faţa din cerul bunicei.- Hai să ne batemcu perne!... Num... tată... fiu... duh... amin.Dănuţ ştia de ce dormea Ali pe covor în odaialui, în loc să doarmă afară, în pridvor. Dar nimeni nu trebuia să ştie nici ceştia Dănuţ, nici că Ali sforăia în odaia lui, încolăcit pe covor ca uncontinent de purici. La drept vorbind nici lui Dănuţ nu-i prea venea-ndămînă săştie ce ştia, fiindcă ştiind, frica de noapte şi singurătate, nenumită, îlprivea gata să vie, ca cineva strigat pe nume.- Hai să mă dezbrac, se îmbărbăta Dănuţ,sculîndu-se zgomotos de pe pat.Începu să-şi scoatăhainele, cu mişcările factice ale actorilor cînd reproduc pe scenă gesturilemici de toate zilele. Din odaia Olguţei răsunară moi buf­nituri de perne şirîsete de două glasuri."Ce bine-i să fii însurat"... Şi segîndi deodată cu nedumerire că într-o zi chiar el, Dănuţ, va fi mare... Îşiridică ochii în oglindă şi privi sus, cu capul dat pe ceafă, locul unde va ficapul unui Dănuţ... capul lui Dan de peste mulţi ani... Parcă nu-i veneasă creadă!...Adică va veni un străin, un uriaş, îl vaînghiţi pe Dănuţ, şi cu Dănuţ în ei va face pe ceilalţi să creadă că-i însuşiDănuţ?... Ciudat!... Şi Dănuţ unde va fi?... Dănuţ nu va mai fi nicăieri...- Nu vreau! se împotrivi Dănuţ, ca în faţamorţii şi-a mormântului.Nu-i aşa! Dănuţ va fi în el, ca un ou mic delemn într-un ou mare... Nu-i totuna!... Fiindcă uriaşul va fi tot Dănuţ... Cumasta? Şi mic şi mare?... Capul lui Dănuţ îi ajunge pînă la buzunarul de lajiletcă, unde-i ceasul tatei, şi totodată, capul uriaşului e însuşi capul luiDănuţ? Ciudat!... Ca şi cum ai ţinea capul între mîini, şi capul ar gîndi deoparte - cum? poate să gîndeascăaşa! Şi trupul fără cap, s-ar gîndi şi el!... Foarte ciudat!..."Oare şi tata a fost mic?... Sigur c-afost..." Vra să zică a fost odată un copil de-o vrîstă cu Dănuţ, frate cuDănuţ şi cu Olguţa, dac-ar mai fi, şi acuma nu mai este decît tatăl luiDănuţ... Da unde-i celălalt?... S-a dus sau e în el?... Dacă l-ar tăia pe tataîn două, l-ar găsi pe celălalt? Sigur că nu!... În trup e scheletul, inima,plămînii... Dănuţ a învăţat la şcoală tot ce-i în trupul tatei. Atuncea unde-icelălalt?"Oare nu-s eu?"Dănuţ clipi ameţit,...El e copilul tatei... şi-al mamei!Ciudat!... Să fii unul singur şi să fii copilul a doi oameni!... Unu plus unuface doi... Asta-i sigur! A învăţat la aritmetică... Atunci de ce Dănuţ ecopilul şi ai tatei, şi al mamei?...Şi cum se fac copiii?..."Oare eu am să fac copii?"Dănuţ se privi cu spaimă în oglindă."Eu îs băiat!" se linişti el, ca şicum s-ar fi amă­git pe sine ca pe altcineva mai mic decît el şi mai neştiutor..."Olguţa are să aibă copii'', o pedepsiDănuţ....Olguţa!... Olguţa e sora lui!... De ce?...Fiindcă şi ea e a tatei şi a mamei... Nu se poate!... Olguţa e a mamei, şiDănuţ al tatei... Mama e femeie... Cum poate să facă o femeie un băiat!...Atunci tata l-a făcut pe Dănuţ?... Bine, da motanii nu fac pui; numai pisicilefac!... Asta-i altceva!... Nu spune mama că Dănuţ e băiatul ei? Oare mama spuneminciuni?.. De ce e mama femeie?... Are păr lung?... Tata are musteţi!... Mamaare rochie!... Şi tata ar putea să-şi puie rochie!Închipuindu-şi-l în rochie, Dănuţ zîmbi....Tata e avocat... şi mama e femeie... Oare şi Dănuţ va fi avocat?... Nu-i vine săcreadă!...Cum poate oare să vorbească tata un ceas înşir fără să cetească?... Oare învaţă pe de rost? Nu se poate!... Numai poeziilese pot învăţa pe de rost!... Tata e foarte deştept... de asta poate vorbi unceas!... Şi Olguţa e foarte deşteaptă... Dănuţ se teme de Olguţa... El epremiant întîi, dar Olguţa e foarte deşteaptă... Cu ea nu se poate pune... OareDănuţ îi prost?... Aşa crede Olguţa, da nu-i adevărat!... Cum poate să fieDănuţ prost, cînd Dănuţ vede cum e Olguţa şi cum e el singur!... El nu poatevorbi ca Olguţa... Atunci?... Asta-i altceva! Dănuţ ştie că nu-i prost fiindcă el are turbinca lui Ivan...Olguţa nu ştie că Dănuţ e deştept... chiar foarte deştept!... Dacă-ar ascultaOlguţa ce gîndeşte Dănuţ!... Ce pă­cat!... Cu Olguţa poate vorbi numai.Dănuţ se privi deodată în oglindă... Elvorbea sau altcineva?... Îşi pipăi mînile, una pe cealaltă... Făcu mişcări cudegetele, cu braţul......Vra să zică el, Dănuţ, era stăpînul lui:tot Dănuţ. El poruncea şi el asculta... aşa cum trebuia să asculte Dănuţ pemama şi pe tata... El putea face cu el orice!... Spunea mîinii:"Întinde-te", şi mîna se în­tindea... Dacă i-ar fi spus: ,,Zgîrie-lpe Dănuţ", l-ar fi zgîriat?... Nu... De ce nu mai asculta?... Fiindcăn-avea cum s-o silească... Ba avea! Cu cealaltă mînă... Nici aşa! Nici una n-arfi vrut să-l zgîrie... De ce?... Fiindcă nu le putea pedepsi... Ba da! Putea săle muşte!... Dar nici dinţii nu vroiau să-l muşte pe Dănuţ!... Aşa-i! Mîinile care nu vor să-l zgîrie sînt mîinile lui!... Oare şi degetele gîndesc?...- Ce-i asta, Dănuţ? În loc să dormi te uiţiîn oglindă? Ia, mă rog!Doamna Deleanu, în chimono, făcea rondul denoapte, pe tăcute, ca toţi cei care-l fac.- Te-ai spălat pe dinţi?- M-am spălat.- Mînile ţi-s curate?... Ia să văd... Dănuţ -Dă­nuţ! Pentru ce-s făcute periile de unghii?"Pentru mata, mamă, ar fi răspunsOlguţa", gîndi Dănuţ, roşindu-se.- Să vii mîne dimineaţă să-ţi tai unghiile. Ai auzit?- Am auzit.- Şi-acuma culcă-te... Dănuţ! Da asta ce maie? înmărmuri doamna Deleanu, descoperindu-l pe Ali... Marş, Ali!Ali deschise ochi de cuvios călugărdescoperit de stareţă la maici şi ondulă spre uşă.- Ce caută dumnealui aici?- A venit singur, mamă!- Cred, bine !Asta mai lipsea!... De ce nu l-ai dat afară?- ...Am uitat.- Noroc că mi-am adus eu aminte!... Da tu cecauţi aici??- N-aveam chibrituri, mamă!...Capul Olguţei răsărise atent, prin crăpăturauşii care dădea în antret.- Umbli cu picioarele goale? Olguţa!- Nu-mi găsesc papucii! Am să-i arăt euAnicăi!- Ba te poftesc să te culci!- Ce cauţi la mine în odaie? se oţărîDănuţ.- Eu vorbesc cu mama! Asta-i casa mamei. Dece n-o dai afară pe mama?- Olguţa, lasă-l în pace!- Mamă, l-ai dat afară pe Ali?- De asta ai venit!... Hai la culcare!Repede, Olguţa!- Mamă, cînii fac ploşniţe?- Ce? Ai găsit ploşniţe? se spăimîntă doamnaDeleanu.- Nuu! Da-ntreb aşa!- Olguţa, ai să mă-nnebuneşti!- De ce, mamă dragă?- Te rog, lasă-l pe Dănuţ să doarmă!- Eu nu-l las? EI nu mă lasă pe mine!- Olguţa!- Iaca mă duc... Mamă dragă, tare-ţi şadebine în chimono!Doamna Deleanuîntoarse capul spre fereastră, să-i zboare rîsul acolo de unde răsar fluturii.- Noapte bună, Dănuţ!Îl sărută pe frunte,stinse lumînarea, şi ieşi lăsîndu-l pe Dănuţ cu lumina lunii... şi cu ceva carenu intrase încă în odaie... Dar inima lui Dănuţ auzea venind, tăcută, mută,ascuţită ca umbra unui zbor de liliac, spaima....începu un gînd să povestească în guramare, asurzitor, ca un papagal, tot dialogul cu Olguţa şi cu mama: "Eştiun prost! Eşti un prost! Eşti un prost! Du-te şi-o bate pe Olguţa! Nu ţi-iruşine să te facă de rîs! Să te facă de rîs..."Şi-un alt gînd, dimpreună cu celălalt, şopteaca şerpii: ,,...În cimitir, se ridică din mormînt strigoiul. E galbăn la faţă,ochii negri ard; dinţii şi unghiile cresc, cresc... şi strigoiul vine fără să-lauzi, prin lumina lunii... În cimitir, în cimitir... Şi nici nu-l auzi cîndvine..."Deschise ochii: spaima lunii umplea odaia...Se smulse de pe pernă şi repede întoarse capul: nu era nimeni la spate, darpoate plecase şi venise la loc..."...Strigoii caută sînge de om tînăr...""...De fată tînără!" ţipă alt gîndde-al lui Dănuţ.Îşi făcu semnul crucii...Se culcase fără să spuie rugăciunea. Se făcu palid în paloarea lunii.Olguţa lăsă lingura în gavanos, gavanosul îlvîrî în sobă. Monica se vîrî în pat. Hotărîtă, Olguţa porni spre uşa dintreodaia lor şi a lui Dănuţ, de unde răsunau bocăniturile.- Cine-i acolo?- Eu.- Cine, eu?- Eu, fratele tău.- Nu cred!- Dacă-ţi spun!- Şi ce vrei?- Să-ţi spun ceva.- Spune.- Deschide uşa.- Pentru ce?- Ca să-ţi spun.- Şi ce-mi dai dacă deschid?- Spune tu, ce vrei?Olguţa se-ncruntă. Nu mai înţelegea nimic.- Olguţa, nu deschide! o îndemnă tainic Monica.- De ce să nu deschid?- Deschide Olguţa, răsună tare şi grăbităvocea lui Dănuţ.- Să-mi dai puşca ta.- Ţi-o dau!- Jură-te.- Spun pe onoarea mea.- Spune: jur.- Deschide, Olguţa. Jur pe onoarea mea.Olguţa răsuci cheia, apăsă clanţa şi bruscdeschizînd, răsări în prag.- Unde-i puşca?- Ia-o.Olguţa desprinse puşca, nelăsîndu-l pe Dănuţsă încalce hotarul.- Buftea! îl încercă ea, înarmată cu puşca.- Poţi să-mi spui! Nu mă supăr.- Atunci nu-ţi mai spun.- Cum vrei tu.- Da tu ce vrei?- Olguţa... vreau să mă împac.- Vrei să te-mpaci?- Da.- Spui drept?- Spun drept.- Atunci intră.Dănuţ respiră.- Monica, şi cu tine vreau să mă împac.- Ce bine-mi pare, Dănuţ. Hai să ne sărutăm.Se sărutară entuziasmaţi: Dănuţ în vînt, dingrabă, Monica-l sărută pe nas, din greşeală.- Ce facem? se-ntrebă Olguţa.- Dă-i şi lui, Olguţa, cercă s-o îndupleceMonica.- Tu zici să-i dau?- Da, Olguţa, de ce să nu-i dai?- Ce vreţi să-mi daţi? se nelinişti Dănuţ.- Da juri? interveni Olguţa.- Da n-am jurat?- Pentru puşcă!- Bine, jur!- Zi după mine: Mă jur...- Copii, voi nu dormiţi? întrebă din capătulantretului doamna Deleanu, pentru a doua oară.- Monica, spune tu că dormim; pe tine tecrede.- ...încă nu, tante Alice.- Noapte bună, Monica. Să ştii că te-aud, Olguţa!- Mă jur... Hai, Olguţa! începu Dănuţ înşoaptă.- Aşteaptă să găsesc!... să am crampe.- ...să am crampe...- Olguţa, asta nu-i jurămînt, asta-i blestem!se înfricoşa Monica.- Da? Foarte bine. Zi după mine... Ce-amspus?- Să am crampe... se strîmbă binevoitorDănuţ.- ...şi să stau în pat toată vacanţa...- ...şi să stau în pat toată vacanţa...- ...şi să mă puie doctorul la dietă...- ...şi să mă puie doctorul la dietă... seîngrijora Dănuţ.- ...fără de dulciuri...- ...fără de dulciuri... oftă el amar.- ...dacă oi spune cuiva...- ...dacă oi spune cuiva...- ...ce-are să-mi arate...- ...ce-are să-mi arate...- ...Olguţa...- ...Olguţa...- Amin!- Bagă de seamă!... Şi-acum, poftim puşcaînapoi,- De ce, Olguţa?- E puşcă de copil! Mie nu-mi trebuie!- N-o primesc. Am dat-o.- Atunci o ţin pentru Monica... Ai s-o pui înpatul păpuşelor. Auzi, Monica?...Albi pelerini ai căilor de lună pecovoare, trei copii desculţi, în lungi cămeşi de noapte - unul cu cozi blonde,doi cu plete brune - poposiră în jurul unui gavanos cu dulceaţă.Şi toţi trei mîncau din aceeaşi lingură, subtpri­virea aceleeaşi bunice, din dulceaţa aceloraşi uriaşi - jos, pe covor.   II CĂSUŢA ALBĂ ŞI ROCHIŢA ROŞIE Moş Ghoorghe, mai-marele grajdului, avealocuinţă la curtea boierească: încăpere înaltă, bine văruită, cu pat curat înfăţat, ferestre cît icoana cea mare abisericii din sat, şi mîncare adusă de Anica de la masa boierilor.Dar moş Gheorghe avea şi gospodăria lui. Căsuţa cea mai la o parte de sat -nu tare - şi cea mai apropiată de curte - nu mult, cît poate cumpăni un cîneciobănesc între turmă şi păstor - era a lui moş Gheorghe.- Ce-ţi trebuie, moş Gheorghe, casă?... Copiin-ai; mama Anica-- Dumnezeu s-o ierte; caii ţi-s aici; aici-s şi eu, şi Olguţa,îl dojenea, eu bunătate, doamna Deleanu. Ia-ţi beleaua de pe cap!Moş Gheorghe încreţea fruntea, c-un zîmbetviclean în ochii micşoraţi.- Ştie... Ştie el moşu!În dosul casei, cam pe deal, se întindealivada cu prunii şi vişinii care coboară primăvara din cerul albastru în straiemirositoare; devale se lărgea ogo­rul în care iese grîul verii ca o înviere dinbiserică.- Moş Gheorghe, nu mai ai putere. Să trimetoamenii să-ţi are.- Ferească Dumnezeu, cuconiţă! Să-ţi ajuteCel-de-Sus, da să-mi dai numai boii şi plugul.În casa lui moş Gheorgheintra numai preotul la zile mari, vreo nuntă cînd era nevoie de-o casă maiîncăpătoare, şi Olguţa oricînd vroia. Nepoftită, însă, Olguţa nu venea; asta nuînseamnă că nu venea des.Moş Gheorghe n-avea cîne. "La ce? Eu şădla boieri; cine să vadă de el?" Darîn vîrful casei era un cuib de cocostîrc cu toaca de asfinţit a pliscului înel.- Fiindcă are inimă bună moşul, îşi tălmăceausătenii prieteşugul cocostîrcului cu o casă mai mult nelocuită.De aceea, pesemne, în gospodăria fără cîne avete­ranului de la şaptezeci şi şapte, făcătorii de rele nu intrau.- Mamă dragă, ce sărbătoare-i azi?- Azi?... Nu-i nici o sărbătoare! Ce ţi-avenit, Olguţa?- Eu credeam că-i sărbătoare, mamă dragă!- Mamă dragă, mamă dragă! Grozav mă maiiubeşti! Spune mai bine, ce vrei de la mine?- Eu??? Nimic!... Aş vrea numai să văd cum îişade Monicăi cu rochia albastră...Doamna Deleanu iscodi în zădar ochii Olguţei.Ochii nu destăinuiau mai mult decît vorbele, adică mai lămurit, fiindcă ochiiOlguţei...- Monica, tu vrei să-ncerci rochiţa albastră?- Sigur că vrea! comentă imperativ Olguţaroşeaţa Monicăi, înainte de-a o vedea.- Vreau, tante Alice, îngînă Monicaporunca Olgu­ţei, încîntată că i se împlinea o vinovată dorinţă nu din vina ei.Rochiţa albastră o aştepta pe Monica de laîncepu­tul vacanţei. Doamna Deleanu i-o făcuse de îndată, dar Monica o încercase numai. Pe atunci, Monica îşi iubearochiţa de doliu nu ca o datorie, ci ca o amin­tire de la bunica.Într-o zi, Dănuţ, Olguţaşi Monica se jucau de-a culorile: născocire de-a Olguţei.- Ce culoare ai vrea să fii tu?... Spunerepede, că altfel spui minciuni şi mă supăr!Luat din scurt, pe neaşteptate, de glasul şiochii Olguţei, Dănuţ se zăpăcise. Nici nu-i trecuse prin cap una ca asta!Ce-avea el cu culorile!- Albastru, Olguţa, se hotărîse el, scos dinîncurcă­tură de culoarea cerului.- Şi de ce-ai vrea să fii albastru?- Fiindcă-i frumos.- Daa?!- Sigur! se înverşunase Dănuţ.- Foarte frumos?- Foarte frumos.- Cel mai frumos?- Cel mai frumos.- Nu-i adevărat. Roşul e mai frumos,foarte fru­mos, cel mai frumos.- Ba albastrul e şi mai frumos.- Spui minciuni. Spune şi tu, Monica.- ...Eu nu ştiu!- Atunci şi tu spui ca şi mine, şi noi avemdrep­tate, biruise Olguţa....Vra să zică, şi lui Dănuţ îi plăceaalbastrul... De-atunci, Monica începuse să aştepte rochiţa de cu­loarea luiDănuţ. Doamna Deleanu nu mai îndrăznea să i-o dea, de teamă să n-o mîhnească.Monica nu se încumeta s-o ceară... Şi tare se temea Monica să n-o supere pebunica ei!... Şi nici pe Olguţa n-ar fi vrut s-o trădeze.Monica urmă în ietac pe doamnaDeleanu. Olguţa intră o clipă după ele şi dădu să iasă.- Olguţa, unde te duci?- Vreau să vorbesc cu papa.- Olguţa, azi nu-i lucru curat cu tine!- De ce?- Bine, Olguţa, n-ai spus tu că vrei să vezicum îi şade Monicăi cu rochiţa albastră?- Ba da, eu am vrut.- Atunci de ce te duci?- Fiindcă... Zîmbi. Mamă dragă, eu am maivăzut-o pe Monica în pantaloni! Pînă ce se îmbracă, eu mă întorc.Cînd făcea vizite, Olguţa nu intra niciodatăîntr-o odaie înainte de-a bate la uşă. O singură uşă făcea excepţie de la acesttratament: uşa odăii lui Dănuţ, în care Olguţa bătea cu piciorul cînd nu vroiasă intre, dar vroia să-l scoată pe Dănuţ - şi pe care o deschidea pe tăcutecînd vroia să-l surprindă.Olguţa bătu o toacă discretă în uşa birouluidom­nului Deleanu.- Intră.- Am venit să te văd, papa.- Bine, dragu tatei... Poate vrei ceva?- Nuu, papa! Am venit să te văd.- Uite un scaun, Olguţa. Aşa, stai jos.- Ca o clientă, papa!- Dragu tatei... De-aş avea clienţi ca tineaş cîştiga toate procesele.- Tu pierzi procese, papa?- Sigur. Pierd şi eu ca oricare altul!- Papa, dac-aş fi eu judecător, tu n-aipierde nici un proces.- De ce, Olguţa? Tata n-are dreptate întotdeauna.- Da... numai mama are!Domnul Deleanu privi spre fereastră, ferindu-şi faţa de ochii Olguţei; se întoarse la locdin cale-afară de serios.- Papa, eu ştiu întotdeauna cînd rîzi tu.- Fiindcă şi mie îmi vine să rîd.Începură să rîdă amîndoi.- ...Şi-l iubeşti tu pe tata?Olguţa se încruntă.- De ce mă întrebi? Parcă tu nu ştii!- Ştiu, ştiu! Da-mi place să mi-o spui tu.- Mie nu.- De ce, Olguţa?- Aşa... Nu ştiu...- Vrei bomboane?- Merci... Papa, de ce nu fumezi tu? Fiindcă-s eu aici?- Nu, Olguţa. Uitasem... Vrei tu să fumez?- Da, papa. Ţie-ţi stă bine cînd fumezi.Domnul Deleanu înşurubă ţigara răsucită înţiga­retă. Olguţa aprinse un chibrit oferindu-i cu băgare de seamă flacăraconică.- Fuuu! Papa, de ce-i mai frumoasă o luleadecît o ţigaretă?- Fiindcă-ţi place ţie.- Eh, papa! Asta-i altceva! Da ţie nu-ţiplace luleaua?- Ba îmi place.- Atunci de ce nu fumezi cu luleaua?- M-am deprins cu ţigareta... şi nu fac bine!Cu luleaua numai pufăi; nu tragi în piept cum fac eu, pildui cu voluptatedomnul Deleanu.- Şi luleaua o mai ai?- Sigur. Am mai multe.- Şi ce faci cu ele?- Le ţin şi eu degeaba.- Degeaba?- Adică mai dau cîte una la vreun prieten.- Papa, tu mă iubeşti pe mine?- Nuu!- Ba da.- Cum vrei tu!- Papa, da mă iubeşti mai mult decît peprietenii tăi?- Mai încape vorbă?!- Atunci dă-mi şi mie o lulea.- O lulea?- Dacă mă iubeşti, papa!- Şi ce vrei să faci tu c-o lulea?- S-o am şi eu la mine... aşa, de frumuseţă.- Bine, Olguţa... Uite... Alege-ţi tu una peplacul tău.Deschise un saltar ticsit cu felurite uneltede-ale fumatului.- Uite, Olguţa: asta-i frumoasă şi-i mică; despumă de mare. Numai bună pentru tine. Îţi place?- Îmiplace, papa. Da eu vreau una mare.- Alege-ţi una mare atunci!- Asta-i bună, papa? întrebă Olguţa, punândmîna pe cea mai mare.- Bună, cum nu?! Asta... asta o am şi eu dela un franţuz care acorda piane la Iaşi... A murit, săracu! Ce om cumsecade!...Excelentă pipă.- Atunci o iau pe asta. Merci, papa.Am să ţin minte.- Lasă, dragu tatii. Toate-s ale tale. Tu nuştii că tata-ţi dă orice?Olguţa îi dezmierdă fruntea şi părul.- Ce păr frumos ai tu, papa! Parcă-imătasă!... De-acuma mă duc.- Ascultă, Olguţa, hai şi tu cu tata lapădure. Îl iau şi pe Dănuţ; poate vine şimama. Facem o plimbare cu docarul.Olguţa-şi trecu mîna pe frunte.- Merg altădată, papa. Azi fac o vizită luimoş Gheorghe, cu Monica... Ştii, el ne-a poftit, plecă ea capul.Domnul Deleanu îşi resfiră mustăţile... omăsură pe Olguţa... şi deschise din nou saltarul cu lulele.- Olguţa, mai ia-ţi o lulea: să ai şi tu una.Olguţa îi privi fruntea, zîmbind.- Papa, tare eşti tu deştept! Merci. Mie nu-mi trebuie.După ce plecă Olguţa, domnul Deleanu îşi luă fruntea în mîni, şi se gîndi îndelung, cu inimastrinsă, întovărăşindu-şi copilul peste pragul vremii, departe..."Cînd te gîndeşti că într-o zi Olguţa vafi mare... Biata Olguţa."Monica pornise din salon îmbrăcată cu rochiţanea­gră, urmînd-o încetişor - de bucurie stăpînită - pe doamna Deleanu.Din ietac se întoarse ea în frunte, curochiţa al­bastră, însă Monica cea care intrase în ietac nu mai ieşise la loc.Atîrna în cuierul rochiilor, cu rochiţa neagră. Monica nu schimbase o rochiţă,ci un ano­timp. Şi ochii, şi părul îi luceau altfel...Cînd cerul e albastru toate lacurile limpeziar fi numai albastre dacă n-ar fi soarele atît de despletit.Dar părul Monicăi, împletit în două cozi,atîrna pe spate. Aşa că Monica era îmbrăcată în rochiţă de olandă albastră, decoltată cît trebuie ca să rămîiecopil şi ca să aibă capul - cu ochii şi gura - tulpina gîtuluiîntreagă.Rochiţa se oprea deasupra genunchilor -doamna Deleanu nu făcea hăinuţe pentru evoluţia copiilor, ci numai pentruîmpodobirea unei vrîste - fiindcă ge­nunchii copiilor pot fi sinceri ca şiobrazul lor şi tot frumoşi rămîn şi vii.Şi Dănuţ era îmbrăcat la fel... Dănuţ creştea repede. Doamna Deleanu avea multde lucru ca fiecare vrîstă să-şi aibă zestrea ei cochetă pentru toateanotimpurile anului. Totuşi, dulapurile nu erau ticsite cu hăinuţe strîmte saucu rochiţe prea scurte. Hăinuţele şi rochi­ţele rămase pe loc în urma copiilor,îmbrăcau, în case nevoiaşe, alţi Dănuţi, alte Olguţe.Monica nu era altă Olguţă. Monica era caşi-Olguţa. De aceea, rochiţa albastră răsărise întîia, pe o nouă dumbravă laînceputul căreia trecuse umbra unei rochiţe negre.- Monica, ia uită-te în oglindă, o poftidoamna Deleanu la vernisajul rochiţei, ridicînd storul unei ferestre din salon.Lumina amiezei suflă cu aur în oglindăiconiţa dimineţilor de primăvară. Monica plecă ochii în jos.- Tante Alice, nu-i păcat? tresăriteama în bucu­ria ei.- Pui mic, nu-i păcat. Şi dac-ar fi, l-ar lua tante Alice asupra ei.- Ce bună eşti, tante Alice!Clanţa zvîcni.- Am venit!- Nu trînti...- ...nu bufni, nu pocni! Mamă dragă, tare teiubesc!- Olguţa!- Am spus o obrăznicie?Doamna Deleanu începu să rîdă.- Vezi, mamă dragă!- Ia astîmpără-te! Uite-te mai bine laMonica.- Ia să te văd, o luă în primire Olguţaîntorcînd-o spre ea... Foarte bine! îmi place !Grozavîmi place !... Mamă dragă, bine mai lucrezi tu!- Slavă Domnului! Am auzit şi eu o laudă dingura ta!- Azi sînt bine dispusă, mamă dragă!- Ia te rog! Lasă-l pe tata să fie binedispus cînd vrea. Tu trebuie să fii totdeauna.- De ce?- Fiindcă eşti copil.- Poate... da azi sînt foarte bine dispusă!Şi tu, mamă dragă?- Şi eu, dacă nu mă năuceşti.- Îţi spun eu, mamă, că azi îi sărbătoare.- Olguţa, ţi-am mai spus o dată că nu-i!- Cred... da parcă ar fi!... Monica, tu tedezbraci acuma, sau rămîi aşa?- Las-o-n pace, Olguţa! De ce vrei săse dez­brace?- Eu nu vreau! Tocmai, m-aş fi mirat... Mamădragă, uită-te la mine !- Ce vrei?- Eu? Nimic. Numai să te uiţi.- Bine, mă uit.- Nu în ochi! Uită-te la mine, aşa, ştii tu:cum te uiţi cînd mergem la teatru... Inspectează-mă.- Ei, şi?- Şi nu vezi nimica?- Ba văd că ţi-ai pătat rochiţa! Cînd ţi-aipătat-o?- Ai văzut?... Cînd mi-am pătat-o? Tu ştii,Monica?- Nici eu!.. Mamă draga, nu-i păcat să am euo rochiţă pătată?- Păcat de rochiţă!- Şi de mine nu?- De ce ai pătat-o?- Eu?- Da cine?- Ea singură. Adică supa.- Olguţa!- Vrei să mă pedepseşti, mamă?- Te rog, spune-mi ce vrei?- Şi-mi dai?- Spune ce?- Eu nu cer nimic. Da de ce să am o rochiţăpătată? Eu nu vreau să am o rochiţă pătată.- Taci, te rog! Am înţeles... Ai văzut înşifonieră rochia cea nouă.- Da, cînd ai scos-o pe-a Monicăi, ademeniOlguţa dialogul spre biruinţă.- Olguţa, de ce spui minciuni?- Eu nu spun minciuni.- Taci... Tu nu ştiai că ţi-am făcut o rochienouă.- Ba da, ştiam.- Atunci de ce spui c-ai văzut-o acuma?- Sigur. Acuma am văzut că-i gata.- Şi vrei s-o îmbraci?- Eu?... S-o-ncerc numai... ca şi Monica...- Bine. Ai dreptate. Te rog numai să-mi răspunzi drept la ce te-oi întreba.- Da, răspund.- Tu ai vrut să te-mbraci cu rochia cea nouă, aşa-i?- Da, consimţi cu precauţiune Olguţa.- Atunci de ce nu mi-ai spus, ca un copilcuminte: "Mamă, te rog frumos să-mi pui rochiţa cea nouă"?- Fiindcă nu mi-ai fi pus-o.- De unde ştii?- Ştiu eu. Mi-ai fi răspuns că azi nu-isărbătoare şi c-am s-o pătez.- Olguţa! Olguţa! Spune-mi drept, de ce eştitu aşa de şireată?- Taci, Olguţa?- Nu tac, da nu ştiu!- Vezi, Olguţa!- Poate că ştii mata, mamă dragă!- Hai să te-mbrac.- Aha!Dănuţ închise uşa salonului, uşurel, rămînîndafară. Monica nu băgase de seamă.- Hm!Pringaura broaştei o văzu din nou uitîndu-se în oglindă.- Frumos!A treia oară la fel.- Bravo!Şi a patra oară.Vra să zică Monica se uită în oglindă!Monica-cea-cuminte, Monica-cea-ascultătoare, Monica... se uită în oglindă. Seuită şi Dănuţ, dar el era băiat! Vra să zică Monica..."Dar şi tu te uiţi pe borta cheii!""Asta-i altceva!" răspunse Dănuţ cuvorbe mute, gîndului obraznic.Şi, ca să i-o dovedească, intră în salonbrusc. Monica se uita pe fereastră.- Hm!- Nu ţi-i prea cald, Dănuţ? îl întîmpinăMonica, gata să-i slujească în haine de împărăteasă.- Treaba mea! Nu te-amesteca!- Ţi-am făcut ceva, Dănuţ?- Fă-mi numai!- Nu-ţi fac nimic, Dănuţ.- Ţi-i frică!- Nu mi-i frică, Dănuţ... "mi-i milă detine fiindcă te persecută Olguţa", urmă în gînd, şi pe obrajii tot mairoşi, Monica.- Nu ţi-i frică? sfida el.- Nu... De ce să-mi fie frică?- Atunci de ce nu sări la bătaie?- Eu nu mă bat, Dănuţ .- Fiindcă ai mînca bătaie?Monica oftă... Păcat de rochiţa ceaneagră!... De ce-o mai îmbrăcase pe cea albastră?... Păcat! Da ! Păcat!- Taci?- N-ai dreptate, Dănuţ! dădu din cap Monica.- Bine că ai tu!- Dănuţ, nu vorbi aşa urît!- Du-te şi mă spune!- Eu nu pîrăsc.- Da te uiţi în oglindă! replică victoriosDănuţ, arătînd cu degetul oglinda goală.- M-am uitat. Tante Alice mi-a spus sămă uit, şi eu m-am uitat...- Hee! Ştiu eu ce spun!... Mai zi ceva!- Spune, de ce te-ai uitat?Ochii Monicăi se plecară mai tare şi inima-ibătu...- Fiindcă nu era nimeni, fiindcăte-ascunzi, fiindcă te prefaci!Cum ar mai fi vrut Dănuţ să-l audă şi Olguţa,vorbind aşa de mult şi de bine... Ce mare fericire!... Poate ascultă la uşăOlguţa.- Mai spune ceva. Cred şi eu! îmi întorcispatele! Aşa-i uşor să vorbeşti!Monica plîngea, cu ochii închişi, ascultînd.Dănuţ se îndreptă spre uşă... Nu mai avea ceface... Mai zăbovi puţin în prag, aşteptînd o provocare. Se despărţea de Monicaaşa cum te desparţi de un succes fără aplauze: cu melancolie."Dănuţ e supărat pe mine!... Bine,dacă-i aşa..." Mînia plînsului o înăspri. Îşi strînse batista cuseveritate, pedepsindu-şi rochiţa să fiepătată de lacrămi.Doamna Deleanu se dădu îndărăt doi paşi...- Olguţa, stai liniştită.Olguţa nici nu clinti, ca şi cum rochiţanouă, în acea clipă solemnă, s-ar fi putut scutura ca o tufă de măcieşi supremînfloriţi. Cu fruntea încordată şi cu ochii micşoraţi, doamna Deleanu aveaprivirea pe care-o au numai generalii tineri pentru oştile lor în preajmaatacului; sculptorii pentru statui, înainte de-a şi le trimete la Salon;îndrăgostiţii pentru întîiul plic, înainte de-ai încredinţa destinul cutiei descrisori; şi femeile coapte în oglindă, înainte de-a-şi pune mantoul de bal...- Poţi să-mi mulţumeşti!- Merci, mamă dragă! răsuflă Olguţa,mulţumind mai mult pentru vorbă decît pentru rochiţă.Un cusur numai, şi rochiţa ar fi trecut pemasa de operaţie!- Vin' să te sărut, Olguţa.Olguţa era a doamnei Deleanu. Asta erarăsplata.- Du-tesă te vadă şi tata.Asta pe deasupra.Se încrucişară în antret. Olguţa privicompătimi­toare pe Dănuţ.- Credeai că eu nu ştiu?- Ce să ştii? se cutremură Dănuţ.- Cum, ce să ştiu? Că mergeţi la pădure cudocarul.- Şi ce? Merg! izbucni Dănuţ, antrenat deîntîia victorie.- Du-te!... Eu am refuzat! replică sarcasticOlguţa.- Ai refuzat? nu-şi crezu urechilor Dănuţ.- Eu nu mă rog să mă ia - ca tine. Eu refuzsă merg, fiindcă aşa vreau!"Bravo ţie, Olguţo! o aclamară gîndurilelui Dănuţ. Merg singur! Merg singur!..."- Sigur! dacă vrei tu aşa! vorbi elceremonios.- Lasă, lasă! Crezi tu c-ai să mîi?Tata ţine hăţurile. Mi-a spus el mie! Pune-ţi pofta-n cui!- Aa! De asta ai refuzat!- Ba de loc! Dacă mergeam eu, eu mînam. Euştiu să mîn. A spus şi moş Gheorghe.- Atunci de ce nu mergi?- Fiindcă nu vreau!- Nu vrei?! zîmbi sceptic Dănuţ... Şi pentruce?- Asta-i treaba mea!- Nu zic!... Da eu vreau.- Ce vrei?- Să merg.- Tuu? Vrea tata, şi asta-i altceva!- Şi pe tine nu te ia: sîc!- Pe mine?!... Hai să-ţi arăt eu! Şi să numai spui sîc...Apucîndu-l de mînă, îl smuci spre uşabiroului.- Ce-i, copii? Mergem?- Papa, spune tu dacă nu m-ai poftit lapădure şi eu am refuzat?- Aşa-i, Olguţa. Tu faci vizite azi. Te iatata altădată. Bre, bre! Da frumoasă mai eşti!- Vezi!Dănuţ era în prag.- Acuma du-te cu docarul.Dănuţ se văzu afară, în faţa uşii izgonitorînchise.- Lasă! Am să-ţi arăt eu ţie!Feţi-frumoşi din turbinca lui Ivan îşipregătiră paloşele ca să retuşeze umilirea lui Dănuţ.Moş Gheorghe se gătise ca pentru horele dintinereţă, hore care-i mai jucau în amintire uneori cînd bucuria nu-şi găseaastîmpăr nici tovarăş în trupul îmbătrînit. Se gătise fiindcă era în casa lui,şi fiindcă în casa lui avea să vie "duduiţa moşului". Acoperi cu onăframă strachina plină de pere busuioace culese una cîte una din vestitalivadă a Oţălencii. Luă strachina, trecu prin tindă, şi o aşeză deasupra uneibîrne de sus. Ca dintr-o căţuie rustică, tămîia aprinsă de soarele verii umpluîncăperea..."Hm !...Miroase bine a nu ştiu ce!... Unde le-ai ascuns, moş Gheorghe?""Ce s-ascund, duduiţa moşului?""Ia, nişte pere busuioace de laOţăleanca.""Oare?""Ba că da!""Ba că nu'.""Iacătă-le, moş Gheorghe! Cum le dăm noigios? Sus, moş Gheorghe, că mata n-ajungi."Moş Gheorghe vorbea singur. Cu Dumnezeu, şicu Olguţa putea vorbi oricînd; glasurile lor ţineau to­vărăşie singurătăţiimoşului.O singură amărăciune avea moş Gheorghe: că nuva ajunge s-o vadă mireasă pe duduiţa moşului. Hei! atunci ar fi îmbrăcat moş Gheorghe hainele de mire şi numai ce-ar fichiuit el de pe capră: "Hii-hii, băieţii moşului !"Şi-ar fi întins băieţii un trap drăcesc să-icrească inima duduiţei. Şi numai ce s-ar fi întors duduiţa moşului spre mire şii-ar fi spus: "Aista-i moş Gheorghe. El m-o învăţat să mîn caii."Şi moşu ar fi zîmbit pe capră îndreptîndu-şispi­narea: "Hei-hei! Şi pe tine are să te mîie, că ştie duduiţa moşului săţie hăţu!"Dar mai avea moş Gheorghe, tot într-ascuns, şi-obucurie mare: că după moartea lui...- Iar, moş Gheorghe? îl mustra doamnaDeleanu, văzîndu-l cu banii într-o mîna şi pălăria-ntr-alta.- Dă!... Iar...- Şi ce vrei să-ţi cumpăr, moş Gheorghe?- Lucru ales, cuconiţă, ca pentru faţăboierească.- Cît, moş Gheorghe, că-i bun şi ieftin.- Ba, matasă, sărut mîna, că-i scumpă şifrumoasă.- Şi pentru ce, moş Gheorghe? Că doarfată de măritat n-ai?- Să hie... Ştie el moşu.În fiecare toamnă, asupraplecării la oraş, se întîmpla la fel. Doamna Deleanu nu se dumirea. Dar nu sedumirea nici Oţăleanca, gospodină de frunte, ageră la minte şi iscoditoare. Din casa ei porneau spre casa lui moşGheorghe valuri-valuri, pînzeturi albe de tot soiul, plătite fără tocmeală.- Pentru cine strîngi zestre, moş Gheorghe?- Are el moşu pentru cine!- Pentru cine, moş Gheorghe?- Măi, fimee, măi, păcat că nu faci tu pînzăcu limba aiasta... că multî ai mai face!Sipetul braşovenesc - dar de la boierul celbătrîn - era aproape plin. De asta moş Gheorghe nu ştia că mătăsurile din fundse tăiaseră. Nu cuteza el să umble în sipet cu mînile de la grajd. El umplea, privea, şi-atît! Din pricina sipetului, moşGheorghe nu mai mîna caii la Iaşi, de doi ani.- Se poate, moş Gheorghe?! Dai caii pe mînalui Ion?!- Aşa-i, oftase moş Gheorghe. Da iaca-sbătrîn! Să mă găsească moartea la mine-acasă.Două ierni, moş Gheorghe oftase după cai,făcînd foc în vatră pentru sipet.Căci după moartea lui...Moş Ggeorghe îşi pieptănă părul alb cumînile. Îşi potoli mustăţile, ieşi afară şi se aşeză pe prispă cu ochiiîndreptaţi spre poartă, ca cei care ştiu că în curînd vor ieşi pe ea, pentruvecie...Docarul se opri în pragul porţii deschise deAli careporni înainte cu limbascoasă.- Anica! Unde-i Anica? strigă doamna Deleanu.- A-nii-caaa! răcni Ion, urcîndu-se laspatele do­carului.- Unde eşti, Anica? vociferă Olguţa de pescara pridvorului.- Unde-i Anica? se întrebă placid Profira,dindărătul Olguţei.- Du-te şi-o caută! se încruntă Olguţa.- Iacătă-mă-s, coniţă! ţipă Anica năvălinddin casă, ca un vînat speriat de răcnetele gonacilor.- Uită-te la mine.- Mă uit, coniţă! se alintă din şolduri şigrumaji Anica, oprindu-se din fugă.- Ascultă bine. Ai să te duci cu duducele lamoş Gheorghe. Să le păzeşti de cîni pîn-acolo, auzi?- Da, sărut mîna, aşa am să fac.Docarul porni. De pe scări, Olguţa îl petrecupînă ce colbul îl mistui de-a binelea, ironică... Monica încă mai departe, cuochii logodnicelor de pescari nor­vegieni.- Hai, Monica!- Hai, oftă Monica.- Să mergem! se amestecă Anica.- Da tu ce vrei?- Să vă duc la moş Gheorghe!- Să mă duci tu pe mine?- Aşa a poruncit coniţă...- Şi eu îţi poruncesc să ştergi colburile încasă... Hai, Monica!- Sărut mîna!Ochii Anicăi ascultară pe doamna Deleanu,zîmbind după rochiţa rumenă în soare, dar trupul Anicăi, ţintuit pe scări, sepregăti să facă ceea ce poruncise duduiţa cu ochi de drac.- De-acuma hai să ne culcăm, căscă Profira.Două priviri se încrucişară în poartă asupracelor două rochiţe colorate: privirea Anicăi, de pe scări, cu-a lui moşGheorghe, de pe prispă.Rochiţa albastră şi rochiţa roşie înflorirădrumul alb de-a lungul, cînd iată că rochiţa roşie se opri. Cea albastră şovăipe loc. Rochiţa roşie lăsase drumul şi apucase pe cîmp.Rochiţa albastră fîlfîia, arătînd că era maiaproape spre casa lui moş Gheorghe pe drum decît pe cîmp.Moş Gheorghe zîmbi.Şi deodată, rochiţa albastră alergă după cearoşie, ca un fluture albastru ademenit de un mac.Moş Gheorghe porni într-un suflet sprelivadă. Ştia el din tinereţă că la poartă niciodată nu răsar rochiţe roşii.Moş Gheorghe se tupilă în iarbă subt gardulnalt din fundul livezii şi aşteptă.- Amarnic are să se mînie! mormăi el,zîmbind... Aha!Se auzea glasul Olguţei.- Ţie-ţi place să intri pe poartă?- Da, Olguţa, de ce să nu-mi placă?- Da de ce să-ţi placă!- Ştiu eu! Aşa m-am deprins!- Foarte rău!- De ce, Olguţa?- Fiindcă numai moşnegii intră pe poartă. Eunu intru!- Tu sari gardul?- Sigur... Da acuma nu vreau, fiindcă-mistric rochia.- Atuncea cum facem?- Lasă că ştiu eu.Moş Gheorghe se posomorî.- Eii!... Nu se poate!! exclamă Olguţa.- Ce-i, Olguţa?- A astupat-o!- ...?- Borta de la gard.- Aa!... Vezi, Olguţa! Dacă mergeam pe drum!- Da! Sigur! Ca să ne umplem de colb!... Dade ce-a astupat-o?- Nu ştiu, Olguţa!- Da ştiu eu!- De ce?!- ...Săracu moş Gheorghe! Dădeau porcii înlivada lui! Sigur! Trebuia s-o astupe.- Duduita moşului! Nu s-a supărat! mormăiîncet moşneagul.- Şi-acuma ce facem?- Mergem pe dincolo.- Şi intrăm pe poartă, zîmbi Monica.- Eii! Pe poartă... Intrăm şi noi pe undeputem!- Bine-ai făcut, moş Gheorghe, c-ai astupatborta! I-am arătat şi Monicăi pe unde intrau porcii!Ridicîndu-se de pe prispă, moş Gheorghe leîntîmpină gîfîind.- Lasă, c-o face moşu la loc!... Da poftim încasă, să vă răcoriţi.Rochiţa roşie intră după cea albastră, cum secuvine la oaspeţi.- Vezi tu, Monica, asta-i dulceaţă de nuciverzi...- Văd!- Vezi! Mănîncă mai întîi, ş-ai să vezi!...Lasă, moş Gheorghe, eu ţin tablaua.- Nu se poate, duduiţă! Mata ia şi mănîncă şite răcoreşte cu apă...- Şi mata n-ai să iei?- Mulţumesc, duduiţa moşului! Eu îs bătrîn...Ce-mi trebuie mie!- Vrei să mă supăr, moş Gheorghe?- Iaca iau!- Ei! Ai văzut? se încruntă Olguţa la Monica.- Foarte bună! Mulţumesc, moş Gheorghe.- Aşa dulceaţă nu mai este! hotărî Olguţa totcu ochii ia Monica.- Şi tante Alice face foarte bună!- Da! Parcă tu te pricepi! Ca asta nu facenimeni! Spun eu!Moş Gheorghe îşi trecu palma peste musteţi...Tot bucătăreasa de la curte îi făcea şi lui dulceaţă.- Acuma stai jos, pofti Olguţa pe Monica...Asta se cheamă laviţă. Aşa-i, moş Gheorghe?- Aşa-i! Ce nu ştie duduiţa moşului!- Vezi, Monica .- Olguţa, ce bine miroase!- Sigur. Miroase foarte bine... Aha!...Unde-s moş Gheorghe?- Ce să fie, duduiţa moşului?!- Nu spune, că ştiu!- Ce să spun?!- De la Oţăleanca?- Oţăleanca?!- Sigur că-s de la Oţăleanca!Suită, după vechiul obicei, în braţele luimoş Gheorghe, Olguţa luă strachina de pe grindă.- Sigur! Numai moş Gheorghe are aşa pere.- Moş Gheorghe le are?- Nu-ţi spun!- Da tu spuneai că-s de la Oţăleanca- Ce-are-a-face! se supără Olguţa... LaOţăleanca se coc numai!- Ia să vă dea moşu un prosop... să nu văfeşteliţi... că tare-s zămoase!- Şi bune-s! adăugă Monica, muşcînd din parăcu batista dedesubt.- Şi coapte! le preamări Olguţa, privind cumîndrie lacrimile picurate pe prosopul aşternut peste rochiţă.- Le-a ales el moşu!... Păcat numai că-s a Oţălencei, oftă încetişor moşGheorghe.- Moş Gheorghe, da nu-i arăţi cărţile?...Monica nu le-a văzut!... Să vezi tu ce are moş Gheorghe!- Ia nişte vechituri, duduiţă, zîmbimoşneagul, luînd cu evlavie bucoavnele rînduite pe masa de subt icoană.- Olguţa, asta-i de la mine! se bucură Monicadescoperind zălogul de mătase dintre foile deschise.- Da... Lui moş Gheorghe îi trebuia pentrucarte !- Şi bunica tot aşa avea!- Sigur... ca şi moş Gheorghe.Olguţa şi Monica se strînseră alături pelaviţă. Pe rochiţa roşie şi pe rochiţa albastră, deopotrivă, Biblia vecheîşi desfăcu scoarţele afumate... Moş Gheorghe se aşeză pe un scăunel rotund lapicioarele fetiţelor. Mirosul busuioacelor plutea firesc deasupra Bibliei şi atăcerii. Olguţa întoarse o foaie cu băgare de seamă. La începutul celeiurmătoare, întîia slovă ar­dea roşie într-un chenar negru, ca o garoafă înpioasă ferestruică a unei mănăstiri...- Vezi tu, Monica?! Citeşte dacă poţi.- Tu poţi?- Eii!... Numai moş Gheorghe poate.- Chiar ştii, moş Gheorghe?- Ştie moşu. Aieste-s chirilice... Nu-i greu.- Daa, chirilice?- Sigur, chirilice. Foarte greu, dădu din capOlguţa cu respect.Vorbeau cu glas scăzut, ca la gura sobei.- Moş Gheorghe, s-aud şi eu cum citeşti! îlrugă Monica, scuturîndu-şi cozile pe spate.- Sigur. Arată-i, moş Gheorghe.- Numai să-mi pun ochelarii.- Şi bunica avea ochelari.- Sigur, ca şi moş Gheorghe!- Olguţa, tare-i bine la moş Gheorghe!- Sigur, că-i foarte bine.Moş Gheorghe îşi drese glasul, oftă şi,cuprinzînd Biblia în palmele despărţite, îşi dădu capul îndărăt cusolemnitate.- Aşa-i că-i frumos moş Gheorghe?- Da, Olguţa, răspunse tot în şoaptă,Monica... S-ascultăm pe moş Gheorghe."Şi se duceau părinţii săi în fiecare anla Ierusalim, la sărbătoarea Paştelor. Şi cînd el a fost de doisprezece ani,suindu-se el la Ierusalim, după datina sărbătoarei şi sfîrşindu-se zilele, cînds-au întors ei, a rămaspruncul Isus în Ierusalim, fără ca Iosif şi muma lui să ştie"...Cu mînile încrucişate pe genunchi, fetiţeleascul­tau povestea..."Şi neaflîndu-l, s-au întors laIerusalim, căutîndu-l. Şi după trei zile l-au aflat în templu, şezînd înmijlocul învăţaţilor, ascultîndu-i şi întrebîndu-i. Şi se mirau toţi cei ce-l auzeau depriceperea şi de răspunsurile lui."- Dragu lui copil! oftă moş Gheorghe cu ochiiOlguţa.- Moş Gheorghe, şi învăţaţii aveau bărbilungi?- Şi albe, duduiţa moşului.- Şi ei îl întrebau?- Îlîntrebau.- Şi la toţi le răspundea?- Le răspundea, şi-i întreba şi el.- Sigur, moş Gheorghe... Şi-i încurca.- Îiîncurca, duduiţa moşului, cum nu.- Şi nu-i trăgea de barbă?- Nu-i trăgea, duduiţa moşului, zîmbi moşGheorghe.- De asta l-au ucis.- Da, l-au ucis, se posomorî moşneagul.- Moş Gheorghe, spune mai departe, şoptiMonica. "Şi văzîndu-l, s-au uimit, şi a zis către el muma lui: «Fiule, de ce ne-ai făcut asta? Iaca,părintele tău şi eu, îngrijiţi fiind, te căutam...» Şi a zis către dânşii: «Pentru ce măcăutaţi? Au nu aţi ştiut că mi se cade să fiu în cele ce sînt ale părinteluimeu'!» Dar ei nu au înţeles graiul care le-a vorbit"...- Sigur... Moş Gheorghe, nu l-au pedepsit?- Nuu, duduiţa moşului. Pe fiul lui Dumnezeu?se spăimîntă moş Gheorghe, făcîndu-şi cruce.- Da ei nu ştiau, moş Gheorghe.- Da ştia Dumnezeu!..."Şi Isus creştea înînţelepciune şi în vrîstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi-a oamenilor."Moş Gheorghe îşi ridică ochii de pe Biblie,asupra fetiţelor. Fericirea îi umplea sufletul. În căsuţa mo­şului, subtochii lui, trei copii creşteau împreună înaintea lui Dumnezeu, dar feriţi deoameni... Şi dintre ei numai unul, săracu, avea să moară pe cruce: copilulDomnului.- Moş Gheorghe, da fesul nu l-ai arătat!- Iacătă şi fesul turcului.- Vezi, Monica, asta se cheamă fes, îiexplică Olguţa.- Ştiu, Olguţa! Cum să nu ştiu!... Avea şibunica de la bunicu.- Nu se poate!- Ba da, Olguţa! Tot aşa era: roş, cu canafnegru.- Eii! Acela era cumpărat de la Constanţa. Aşa am avut şi eu. Da fesu lui moş Gheorghee chiar de la turci.- De la turci?- Sigur. Din bătălie.- Adevărat, moş Gheorghe?- Adevărat, duduiţă. De la Plevna îl am.- Ai fost la Plevna, moş Gheorghe?- Sigur c-a fost. Dacă-ţi spun eu! MoşGheorghe are şi decoraţii.- Adevărat?- Are moşu.- Şi-i frumos la război, moş Gheorghe?- Eii!... Ducă-se pe pustii!... Mor bieţiicai - mai mare jalea - şi oamenii, săracii... Ducă-se pe pustii!- Şi mata n-ai murit, moş Gheorghe.- Cum să moară, se indignă Olguţa. Vrei să măsupăr?- Iaca-s viu... Nu te supăra, duduiţamoşului... Ia mai bine să mergem în livadă.- Moş Gheorghe, dac-aş fi eu fata matale, şidac-aş face obrăznicii, m-ai bate?- Ferească Dumnezeu!- Vezi, Monica!... Da de ce nu tragi dinlulea, moş Gheorghe?- Fac miros urît.- Ba-i frumos. Îmi place mie... şi Monicăi.-Fie ş-aşa. Da hai să vă arate moşu ceva înlivadă.- Hai, Monica... Ce vrei să faci, moşGheorghe? se alarmă Olguţa, văzîndu-l că întinde mîna spre pălăria ei.- Să-ţi dau pălăria, duduiţă.- Nu pune mîna pe pălărie, moş Gheorghe!- Iaca am lăsat-o!... Da ce-i, foc înpălărie?- Foc, moş Gheorghe, chiar aşa! se încruntăvic­lean, Olguţa.- Mergem, Olguţa?Moş Gheorghe aruncă o privire spre lacatasipe­tului...- Nu-i descuiet, moş Gheorghe, n-ai grijă.Cînd ai să-mi arăţi şi mie?- Nu mai e mult pîn-atunci, duduiţa moşului,zîmbi el departe.Olguţa-i aşteptă să plece.- Închideuşa, Monica.Rămînînd singură, luă din fundul pălărieiluleaua învălită într-o sugătoare, o mai lustrui cu rochiţa cea nouă, şi începusă caute prin odaie... La loc de cinste, subt icoană, alături de bucoavnelesfinte, moş Gheorghe aşezase darul Olguţei: cutia cu bectimis. Deschizîndcapacul, Olguţa desfăcu hîrtia roşie şi sonoră, înfundă în aromatul aşternutluleaua, şi în­chise capacul la loc.- Moş Gheorghe, chiui Olguţa, ajungîndu-i dinurmă, acum ştiu de ce-ai astupat borta.- ...?- Nu te preface, moş Gheorghe. Uite-l dupănuc. Ai vrut să-mi faci o bucurie!... Ştiam eu că n-ai astupat borta dinpricina porcilor!- Ce spui tu, Olguţa?- Nu vezi, Monica! Uite scrînciobu!Scrînciob, Monica! Hai să te dau în scrînciob! Merci, moş Gheorghe.Avea Oţăleanca pere busuioace, da scrînciobn-avea... Moş Gheorghe aprinse luleaua şi porni spre fundul livezii să destupeborta.- Olguţa!- Sstt!- Olguţa!- Ţi-i frică?- Nu mi-i frică, da...- Ţine-te de mine.Olguţa se suise în picioare pe bancazburătoare, cu mînile încleştate pe barele de lemn. Toate vioarele stridenteale scrînciobului mieunau aprig subt mînile ei. Monica vedea cînd cerul, cîndpămîntul, cînd albastru, cînd verde. Îmbrăţişa picioarele Olguţei... Şiscrînciobul: scîrţ-scîrţ... Cînd sus, cînd iar sus... c-un îngeraş albastru lapicioarele unui drăcuşor roş.- Vai, Olguţa!- N-ai frică.- Olguţa, cădem!- Nu te las eu!- Olguţa!- Monica!Monica închise ochii. Obrajii Olguţei ardeau.- Stai, duduiţa moşului, că ameţeşti, opotoli moş­neagul, aducînd scrînciobul din cer în puterea braţelor.- Moş Gheorghe, vreau să merg călare, strigăOlguţa bătînd cu piciorul în scrînciobul oprit.- Te-nvaţă el moşu, da odihneşte-te oleacă.- Uf! Tare-i bine, da nu mai pot! răsuflăMonica, înviind din noaptea valurilor la lumina portului.- M-am odihnit, moş Gheorghe. Iar încep! Haişi mata, moş Gheorghe.- Stai, că mă dau jos! ţipă Monica.- Ş-acuma să mă vedeţi pe mine, îivesti Olguţa ridicîndu-se la loc în norii de asfinţit, de culoarea lor.- Rău te-ai înfierbîntat, duduiţa moşului.Culcată pe lăicerul întins de-a lungulprispei, Olguţa zîmbea şi gîfîia cu capul pe genunchii Monicăi.- Nu mai pot! Uf! Nu mai pot! Moş Gheorghe,să-mi aduci aminte... am să-ţi spun ceva. Monica, pune mîna aici.- Vai, ce tare-ţi bate inima!Ar fi putut scutura un mănunchi de bujori cubătăile inimii. Mîna Monicăi fugi spre frunte.- Dă-mi apă, moş Gheorghe... Multă.- Vai de mine! Vrei să cazi la pat, duduiţă?- Dă-mi, moş Gheorghe, nu mă lăsa!Moş Gheorghe intră în casă oftînd.- Tu eşti teribilă, Olguţa!- Ei!- Da. Mie-mi vine ameţeală.- Nu se poate. Aşa crezi tu... Eu aş vrea unscrînciob mare-mare-mare, un scrînciob de aici pînă la Iaşi. Ştii ce-aşface?... L-aş lua pe moş Gheorghe şi dintr-o dată l-aş lăsa la Iaşi.- L-ai lua de aici?- Cînd începe şcoala, nu acuma. Şi după astaaş lua şcoala şi aş zvîrli-o în iaz, şi-n locul şcolii aş duce casa lui moşGheorghe...Tăcură, urmărindu-şi gîndurile... Monica îşiînchipui un scrînciob care ar duce-o în cer, la bunica."Fără Dănuţ?...""Fără de bunica?..."Monica privi spre curtea boierească. Acuşitrebuia să vie şi Dănuţ... În sufletul Monicăi bucuria năvăli ca o roşeaţă peobraji... Scrînciobul pornise gol în cer.Vocea Olguţei răsună energică.- Ascultă, Monica, eu aş vrea un scrînciobdin România pînă în America. Tu ştii că în America e cel mai mare fluviu dinlume?! Eu îl aduc în România.- Şi dacă-i mai mare decît România?- Nu-i nimic. Şi peste ţara mea, îl punîmpărat pe moş Gheorghe.- Şi tu?- Eu îs împărăteasă... Da eu mă dau înscrînciob.- Şi cu regele Carol ce faci?- Nu ştiu... Îl fac statuie şi gata!... MoşGheorghe, m-ai lăsat! Moş Gheorghe, mi-i sete!- Iaca şi moşu.Ascuns după uşă, tot zăbovise, tot aşteptase,dînd răgaz Olguţei să se mai potolească puţin.- Nu-i bună apa, duduiţa moşului. Am uitatcofa descoperită şi-au dat muştele în ea. O spurcat apa.- Moş Gheorghe!- Zău, duduiţa moşului!- Moş Gheorghe, nu mă lăsa!- Nişte busuioace, duduiţa moşului.- Mai ai?- Are moşu un paneraş.- Să le mîncăm, moş Gheorghe.- Aşa zic şi eu.- Bune-s!- Dulci-s!- Mai bune decît apa, duduitelor.- Bună-i şi apa, moş Gheorghe, da cică au intratmuştele.- Dacă îţi spune moşu.- Le-ai prins mata de-afară, că-n casă nu-s,moş Gheorghe!- Ba zău !- Hai să te cred, moş Gheorghe, că bune-s bu­suioacelecînd ţi-i sete de apă.- Toate le ştie duduiţa moşului.- Moş Gheorghe, ce s-aude?- Ia nişte copii... S-o încăierat. Copii, dă!- Se bat, moş Gheorghe?- Ei! Se hîrjonesc ei aşa.Olguţa sări drept în picioare, privi şi serepezi la poartă.- Ce-l baţi, măi, nu ţi-i ruşine?Mai năltuţi decît Olguţa, cei doi băieţi deţăran se băteau cu destoinicie pe tăcute, icnind numai.Alături de ei însă, un copilaş mărunt, încămeşuică, ţipa şi se văicăra ca un lăutar tocmit pentru bătaia celorlalţi.- Şi tu, ce ţipi?Cel mic amuţi, trecîndu-şi dosul palmei pestenas.- Acuşi v-arăt eu vouă! De ce vă bateţi?Amîndoi băieţaşii îndreptară o căutăturăcruntă spre Olguţa, ca doi tăuraşi în faţa muletei toreado­rului.- Măi, da voi n-aveţi gură - cînd vă-ntreabăduduiţa? interveni moş Gheorghe.- Ia l-am găbjit!- L-am trîntit oleacă!- Cum îţi zice ţie?- Ionică.- Şi ţie?- Pătru.- Şi tu de ce plîngeai? se înturnă Olguţacătră cel mărunt.- El îi frati-meu, lămuri, tot mohorît,Pătru.- Şi ce i-aţi făcut?- Olguţa, spune să-i şteargă nasul. Uite ceochi frumoşi are, şopti Monica, arătînd doi ochi albaştri şi un năsuc tarenecăjit.- Auzi măi, şterge nasu lui frati-tău!- Da di ci?- Da di ci-i frati-tău? se îmbufnă Olguţa,îngînîndu-l.Cămeşuica celui mic, devenind batistă,descoperi o goliciune pîntecoasă...- Măi broscoiule, să nu mai plîngi! Şi voiveniţi cu mine.- Parcă am făcut ceva! se înspăimîntarăbăieţii, codindu-se în faţa porţii şi-a poruncii.- Hai-hai! cînd spune duduiţa!Moş Gheorghe îi luă de după gît pe fiecare,cu blîndeţă, aducîndu-i înăuntru. Monica după ei, de mînă cu cel mic. Se oprirăcu toţii în faţa prispei, Olguţa, aşezată turceşte pe lăicer, se încruntă şivorbi apăsat.- Moş Gheorghe, acuma lasă-i cu mine.Moş Gheorghe îi slobozi, împingîndu-i binişorspre Olguţa. Cel mic începu să ţipe.- Tu să taci odată! Monica, dă-i o pară...Acuma să vă judec pe voi.Băieţii plecară capetele, încrucişînd, întreacăt, pri­viri dîrze. Mai mult decît toţi, moş Gheorghe zîmbea în mustăţilealbe.- Cine-a sărit întîi la bătaie?- Măi Pătru, tu ai sărit, îl ţinti Olguţa.- Parcă numai eu!- Spune de ce ai sărit la bătaie?- Să spună el!- Ba tu să spui, că pe tine te-am întrebat.- M-o făcut ,,porcule", mormăi Pătru cupumnii strînşi.- Da tu di ci m-ai făcut jidan? izbucniIonică.- Fiindcă m-ai prădat de bunghi!- De unde-aţi furat voi bunghi? se oţărîOlguţa.Pătru să uită la Ionică. Ionică-l măsură pePătru... Amîndouă capetele se îndreptară spre moş Gheorghe... Moş Gheorgheîntîlni ochii Olguţei şi plecă fruntea în pămînt.- Aha!... Vra să zică, voi vă jucaţi înbunghi în loc să faceţi treabă.- Cîţi bunghi aveţi?- Eu n-am; m-o prădat! se răsti Pătru laIonică, răguşind deodată.- Cîţi bunghi ai tu?- Parcă-am numărat?!- Măi Pătrule, da tu cîţi bunghi ai avut?- El ştie, că m-o prădat!- Scoate bunghii!Ionică întoarse capul înspre poartă, gata s-oia la fugă.- Fă cum porunceşte duduiţa, măi Ionică.Asta-i stăpîna ta, îl sfătui moş Gheorghe.Ionică oftă din greu, săltă din umerisubţiindu-şi mijlocul încins cu brîu roş şi scoase o legăturică plină de nodurişi sunătoare de bumbi, ca un chimiraş copilăresc.- Mai mulţi n-am!- Dă-i încoace!Fruntea lui Ionică îmbătrîni...- Monica, ia deznoadă tu...Ochii lui Ionică n-o slăbeau pe Monica. Cu fiecare nod desfăcut, pumnii lui Ionică sestrîngeau mai tare fără folos pentru nodurile batistei şi cele din gît... Pătruse dădu mai la o parte.- Hă... hă... hhh! Hă... hă... hhh! începudin nou frăţiorul lui Pătru.- Moş Gheorghe, mai dă-i o pară... dă-i două să tacă - auzi tu?Monica întinse Olguţei, în palmele alăturate,le­gătura desfăcută, cu bumbii tărcaţi.- Monica, du-te-n casă şi împarte-i în două.- N-o lăsa, moş Gheorghe, strigară într-unglas băieţii gata să se repeadă după Monica.- Ia!Olguţa se ridică în picioare, privindu-i desus.- Vra să zică moş Gheorghe v-a dat bunghii...- Nouă ni i-o dat, se scuturară ei.- Vouă, vouă! Da de ce vi i-a dat?...- Ca să ne giucăm noi! se bătură ei pestepiept.- Şi voi aşa aţi făcut?- Da cum?- Da cum?... Eu m-am bătut, sau voi? Ia săvăd...Călcîile goale ale lui Ionică sfredeleaupămîntul... Degetul cel mare de la piciorul lui Pătru se ridică în sus, nedumerit.- Vra să zică, în loc să vă jucaţi cu bunghiilui moş Gheorghe, voi v-aţi prădat.- El m-o prădat!- Îsbunghii mei! Zi măi, ci stai!- M-ai prădat.- Ei, acuma vorbesc eu... Vra să zică v-aţiprădat şi v-aţi bătut... Şi moş Gheorghe, fiindcă nu l-aţi ascultat, vă iaînapoi bunghii. Aşa-i, moş Gheorghe?Privit din trei părţi, moş Gheorghe clipi.- Dă! oftă el cu ochii la Olguţa.- Acuma să vă văd!Pătru oftă. Ionică se scărpină după ceafă.- Vra să zică aţi tăcut. Bine. Acuma săvorbesc eu... În ce clasă eşti tu, Pătru?- Parcă eu mai ştiu!- Nu ştii. Atunci bunghii tăi îi dau eu luiIonică. Spune tu, măi Ionică, în ce clasă eşti?- Într-apatra, se iuţi el cu răspunsul.- Şi eu parcă nu-s! sări Pătru.- Vra să zică într-a patra, ca şi mine. Bun.Acuma eu am să pun o întrebare: cine răspunde îndată, capătă bunghii lui moşGheorghe. Aţi auzit?Băieţii se încordară ca pentru o întrecere lafugă.- Gata, Olguţa, o vesti Monica, arătîndu-ipumnii închişi.- Acuşi îs şi eu... Cît face cinzeci şi treiînmulţit cu şaptezeci şi unu? Poftim.Monica, Pătru şi Ionică rămaseră cu ochiimari şi gura căscată în faţa Olguţei. Moş Gheorghe dădu din cap minunat.- Unu ori trei face trei. Unu ori cinci facecinci...Începură în gura marePătru şi Ionică, întorcîndu-şi spatele şi scriind în aer cifrele.- Tu ştii, Olguţa? şopti uşurel, Monica.- Da tu?- Nu ştiu.- Nici eu.- Vai, Olguţa!- Parcă ei ştiu! Da-s proşti! Uite cum îşibat capul.- Dacă n-am tablă şi plumb! se tîngui Pătrucu amărăciune.- Mă duc în sat, şi-aduc socoteala gata, seoferi Ionică.- Vra să zică nu ştiţi. Voi, băieţi din clasaa patra, nu ştiţi să faceţi o înmulţire. De ce nu v-a lăsat repetenţi?Băieţii o ascultau cu teamă şi supunere.- Vra să zică numai eu ştiu. Ia spuneţi voi,a cui-s bunghii?- ... oftară ei amar.- Ai mei, fiindcă numai eu ştiu. Monica, dă-iîn­coace.- Nici legătura nu mi-o dai? întrebă cuspaimă şi sfială Ionică.- Dă-i-o, Monica... De-acuma plecaţi! Ce maiaşteptaţi?- Hai, măi!- Hai!- Măi Pătrule, ai să te mai baţi?- La ce?- Da tu, măi Ionică?- Hhei! oftă el hurducat.- Ia veniţi încoace... Hai, că mă supăr.Băieţii se apropiară cu capul în pămînt.- Ia întindeţi fiecare cîte-o mînă.Pumnul lui Pătru înghiţi bumbii. Ionică îiprivi pe-ai săi cu mai mult "rămas bun!"decît "bine-ati venit", purtîndu-şi privirile cînd spre palma lui, cînd spre pumnii lui Pătru.- Monica, dă-mi şase pere.Monica alese, făcu un buchet din cozi, şi leîn­tinse Olguţei.- Pătrule, na două pere, şi să nu mai fiiprost să-ţi pierzi bunghii ia Ionică - şi ţie, măi Ionică, îţi dau eupatru pere busuioace cum n-ai mîncat tu niciodată. Pune-ţi bunghii la loc - nuţi-i iau înapoi - şi mănîncă perele... Şi să te astîmperi, că mă supăr!- Mulţumiţi duduiţei, măi urşilor!- Sărut mîna!- Săr... mna!- Sărutaţ-o, măi, că ea v-o făcut dreptate.Mînile Justiţiei de pe prispa casei lui moşGheorghe primiră sărutul împricinaţilor.- Monica, dă-mi batista.- Uite-o. Pentru ce?- Mi-au încleiat mînile, zîmbi modest Olguţa,coborîndu-se de pe piedestal.- Duduită, vine Anica să vă cheme.- Iar Anica!- Vă pof...- Ştiu. Ce cauţi aici?- Vă pof...- Ştiu. Vino cu mine.Anica intră în casă după Olguţa.- Mi-am pierdut batista. Pune-te şi-o caută.Ol­guţa trînti uşa lăsînd-o pe Anica înlăuntru. Pune lacata, moş Gheorghe.- Cînd să-i dau drumul? se veseli moşGheorghe.- Cînd om ajunge-n poarta casei.- Aşa oi face.- MoşGheorghe, vezi c-ai uitat să-mi aduciaminte!- Vezi!... De ce nu pui mata, moş Gheorghe, feliide morcov în tutun, cum pune şi papa?- Oi pune, duduiţa moşului.- Să pui, moş Gheorghe, că morcovul ţineumezeală, îi explică ea serios.- Duduitelor, da cînd mai veniţi la moşu?- Cînd ni-i pofti, moş Gheorghe.- Iaca vă poftesc.- Atunci venim mîine.- Duduită, am dres gardu la loc! clipicu înţeles moş Gheorghe.- Or să intre porcii în livadă!- Să intre sănătoşi. De-acuma are moşuscrînciob.- Duduie Olguţa, nu-i batista, vocifera Anicadin casă.- Caut-o.Din pragul curţii boiereşti, rochiţa roşie şicea al­bastră făcură semn cătră moş Gheorghe.- De-acum pleacă, zîmbi moş Gheorghe dînd dru­mulAnicăi.- Da, unde-s duduiele?- Du-te şi le caută că asta-i treaba ta!În urma tuturor porni moş Gheorghe. Seînserase limpede. Luceafărul dintăi lucea curat şi zîmbitor, la fel cu-acelcare lucise deasupra ieslelor din Betleem.Moş Gheorghe întoarse capul îndărăt. Pepoarta caselor de ţară, pe-nserat, intră doar carele cu boi şi oamenii cuseceri, sape sau securi.Pe poarta casei lui moş Gheorghe intrase şiieşise o poveste.Deasupra casei lui moş Gheorghe, un înger sauun cocostîrc se închină.- Cum aţi petrecut, Monica?- Foarte bine, tante Alice. Păcat numai că n-a fost şi Dănuţ.   III HERR DIREKTOR - Mamă, tu auzi ceva? întrebă Olguţa pocnindîn dinţi o prună brumărie.- Ce s-aud?- Ascultă bine, mamă...- Ţţ! Îl aud pe Dănuţ sorbind harbuzul şin-ar trebui să-l aud. Dănuţ, numai racii se sorb aşa, cînd nu ştii să-i mănîncialtfel.Doamna Deleanu îl obliga pe Dănuţ să aibăcîte-o altă surdină pentru fiecare fel de mîncare. Dănuţ le mai încurca, le maiuita. Din care pricină, cînd simţea ochii mamei lui privindu-l cu toată atenţiaurechilor mesteca supa, frigîndu-se, ori înghiţea frip­tura, fără s-o maimestece, înecîndu-se.Olguţa făcu semn cu piciorul pe subt masăMonicăi. Monica oftă neutral. Dănuţ tocmai începuse rugul zămos din mijloculharbuzoaicei. Topi între limbă şi cerul gurii geroasa îmbucătură, îşi ştersebuzele şi, înghiţind de două ori, ridică ochii spre Olguţa.- Ce nu-mi dai pace să mănînc?- Eu? Hm! Mama ţi-a făcut observaţie.- Da! Tu îmi spargi urechile cu perjele taleşi nu-ţi spun nimica.Sprîncenile Olguţei se strîmbară în sus.-...! Pe tine te aud mîncînd înfiecare zi, cum spune şi mama; m-am deprins... Vorbeam de altceva.Sprîncenile reveniră la loc. Satanic, Olguţapocni o prună. Obrajii lui Dănuţ luară culoarea mie­zului de harbuz, mimeticparcă.- Ascultă, papa, n-auzi?- ...?Toţi ascultară înspre uşă. Ochii Olguţei semicşo­rară de încordare, ca la miopi... Răgetele boilor răsu­nau profunde şienorme acoperind ţiuitul greierilor şi al cosaşilor, ca notele başilorbisericeşti, fragilul murmur al sopranelor.- Băă-băă... N-auziţi? se înverşună Olguţa.- Un bou ca toţi boii! se pronunţă sarcasticDănuţ. Olguţa îl privi, dădu din cap energic şi zîmbi in­dulgent.- Dănuţ, nu vorbi urît. Ţi-am mai spus.Olguţa se ridică solemn în picioare, cuşervetul în mînă, ca un prim-jurat cu verdictul.- Să ştiţi că vine Herr Direktor cuautomobilul. Cine pune rămăşag cu mine? N-auziţi? Băă-băă!... Cum fac boii? Aşafac? consultă ea deferentă pe Dănuţ.Uitînd harbuzul şi insulta, Dănuţ se repeziafară cu şervetul la gît, urmat de doamna Deleanu şi Profira.- Sînt sigură, papa. De ce nu mă crezi tu pemine?- Ba te cred, Olguţa! zîmbi domnul Deleanu,scuturîndu-şi şervetul. Tu ai ureche muzicală, ca şi mama.- Rîzi de mine, papa?- Nu, Olguţa! Da ia spune-mi tu de unde ştiisă deosebeşti sunetul unei trombe de mugetul vitelor? Că doar automobilele dela noi le poţi număra pe degete!- Fiindcă mi-s antipatice, papa.- Taci!- Da papa, eu ţin cu caii adevăraţi.- Şi cu Grigore nu? Fiindcă-i automobilist?- Ba da. Cu Herr Direktor!...- Olguţa, cine-i Herr Direktor?- Un alt papa- al vostru, îi răspunse zîmbinddom­nul Deleanu din pragul uşii.- Monica, ai auzit ce-a spus papa? Să-liubeşti pe Herr Direktor.- Nici nu-l cunosc, Olguţa!- Ce-are-aface! Îl cunosc eu. Tu eştiprietena mea.- Olguţa, de ce-i spui tu Herr Direktor? Eneamţ?- Ţţ-ţî-ţî!... E fratele tatei!... Euglumesc, da lui îi place să-i spui aşa. Şi tu să-i spui Herr Direktor.- E director de şcoală?- Cum poţi să spui aşa ceva!... Nu l-aş puteasuferi!...Zărind inima harbuzoaicei neisprăvită deDănuţ, Olguţa începu să împlînte în ea scobitori.- ...E directorul unei societăţi foarte mari...nu ştiu ce fel... ceva cu electricitate şi cu nemţi.- Şi seamănă cu moşu Iorgu?- Nu. Nu ştiu cu cine seamănă! Cu papa nu sea­mănăde loc... Ai să-l vezi. Eu îl iubesc.- Şi eu, consimţi diplomatic, Monica... Ce ai tu,Olguţa, cu harbuzul lui Dănuţ?- M-a insultat! Mă răzbun.Ca cele şapte săgeţi din inima biblicăa Mariei, simbolicele scobitori îndurerau miezul harbuzului locţiitor allui Dănuţ.- Păcat de harbuz! cercă Monica s-oînduplece.Altă scobitoare pătrunse mai adînc.- Să nu se supere tante Alice!Alta urmă, temerară.- Olguţa, haidem afară, să văd şi euautomobilul.- Lasă că-l vezi. Mai e vreme. Noi avem ecoula Medeleni: de asta am auzit eu trompa... Monica, mi se pare că eştişireată!... Sigur, ca şi mine.Isprăvindu-şi vindicta, Olguţa o întregi cuun pocnet de prună, jubiliar.- Olguţa, îmi dai voie să scot scobitorile?- Cum vrei. Eu am isprăvit.Monica plivi miezul străpuns, adunîndscobitorile în farfuria ei.- Merci,Monica.Fără poftă, dar cu entuziasm, Olguţa mîncămiezul pe care Dănuţ îl curăţise de sîmburi şi Monica de scobitori.Cu sufletele înfrăţite în aceeaşi depărtatăepocă geologică, vitele şi ţăranii priveau trăsura stacojie - cine-o mai văzut!- fără de cine - Doamne, iartă-mă  - suind la deal în goana mare, cu burta plinăde darabane bătute de toţi dracii, şi-n urmă împroşcînd un fum puturos ca celdin iad. Iar vizitiul - ptiu! ferească Sfîntul de-aşa creştin! - în loc de ochiavea sticle negre, ca orbii; în loc de hăţuri, o roată în proţap; şi-n loc debici şi de "hii, boală!" un muget de bou în mînă.Ţăranii îşi făceau cruce, cu ochii cînd la dihanie, cînd la biserică. Înghesuiţi în mamele lor, copiiitre­murau să nu-i fure Ucigă-l-toaca şi scînceau, iscodind cu ochi de femeie.Moş Gheorghe mai văzuse la Iaşi nelegiuirea-cu-roţi.De aceea mai scuipă o dată.- Săracu conu Costache, Dumnezeu să-l ierte!În ograda dumnealui să intre una ca asta!... Lasă c-o-nvaţă moşu pe duduiţa săumble călare.Vicleimul păsărilor înşirate pe şosea,juca-naintea şi în urma goanei roşii...În sfîrşit, duduind, bufnind, mugind,acoperit de colb, masiv pe roţile burtoase - molohul kilometri­lor se oprirăzboinic în faţa scărilor. Cînii lătrau şi schelălăiau ca la urs. Toţiservitorii ieşiseră din casă.- Bine-ai venit, Grigore!- Guten Tag <sup>l</sup>, HerrDirektor!- Moşu Puiu! moşu Puiu! vocifera Dănuţ cuşervetul în mînă, ca o jalbă.Herr Direktor, îmbrăcat din cap pînă-npicioare în armura automobiliştilor - ochelari rotunzi de scafandru cu rame decauciuc cărămiziu, cască de doc, halat de doc, închis ermetic la gît şi laîncheietura mînilor - se coborî flegmatic pe portiţa de la spa­teleautomobilului, ridicînd bancheta articulată. Tro­păi ca să-şi desmorţeascăpicioarele, se întinse, căscă, îşi descoperi faţa lăsînd ochelarii să-i atîrnede gît, îşi puse monoclul în ochi, încruntîndu-se, îşi frecă mînele neatinse decolb şi de soare... şi se înclină zîmbind în faţa scărilor, cu aerul unuiamiral englez aclamat într-un mic port dunărean.- Bine v-am găsit!Căzuseră şi ochelarii negri de pe faţa şoferului- din pricina Anicăi. Mecanicul berlinez, expediat în ţară o dată cuautomobilul, îl întregea. Era şi el confecţionat în fabrica de blonzi cu ochialbaştri şi obrajii de Gretchen ai Germaniei.Anica plecă ochii ruşinată.Herr Direktor se însufleţise ţinîndu-l peDănuţ în braţe. Părea că toastează cu o cupă de şampanie.- Kulek, dieser ist mein Sohn.<sup>2</sup>- Und ich bin sein Vater! 3 adăugămodest domnul Deleanu, coborînd scările.- Das ist guuut! <sup>4 1</sup> Bună ziua (germ.).<sup>s</sup> Kulek, acesta este fiul meu (germ.).<sup>1</sup> Şi eu sînt tatăl lui! (germ.)<sup>4</sup> Asta-i bine! (germ.) Cuprins de giganticul hohot de rîs albăutorilor de bere, Herr Kulek se bătea cu palmele peste ge­nunchi, tresăltînddelaolaltă cu trepidaţiile maşinii.- Măi Grigore, tu ai să mă compromiţi, glumi domnulDeleanu, sărutîndu-l.- Ba mă cormpromiteţi voi pe mine! protestădoamna Deleanu.- Dănuţ, eşti sau nu feciorul meu?- Tu eşti burlac, Herr Direktor, îl apostrofăOlguţa din pridvor.- Tot drac ai rămas!- Nici nu mi-ai spus bună-ziua, Herr Direktor!- Scuzele mele domnişoară!Urcînd treptele se aplecă în faţa Olguţeişi-i sărută mîna.- Poţi să mă săruţi şi pe obraz, HerrDirektor. Nu mă supăr!- Uf! Da grea te-ai mai făcut! oftă el,ridicînd-o.- Am muşchi.- Zău!- Da. Buftea-i gras; eu îs voinică.- Domnişoara?- Monica, o numi doamna Deleanu, punîndu-imînile pe umeri.- Monica?Doamna Deleanu îi făcu semn din ochi.- Monica e fetiţa noastră... aşa cum e Dănuţbăia­tul tău, tată de carton ce eşti!- Atunci mai am o nepoată?- Te poţi mîndri!- M-am curăţit! Mă pregătisem numai pentrudoi nepoţi... Da frumoasă nepoată mai am! Monica: nu?- Monica, şopti Monica intimidată, apucîndmîna Olguţei.- Îi dai voie lui moşu Puiu să te sărute?- Sigur, ca şi pe mine, aprobă Olguţa.- Măi omule, ai mîncat?- Aş!- Haidem în sofragerie. Puteai să te anunţi;te-am fi aşteptat.- Imposibil! Daţi-mi apă. - Hai la masă.- Apă de spălat, cucoană!- Aşa-i! Îţi uitasem tabieturile! Un ceas îţiajunge să te speli?- Cuconiţă, unde-l culcăm pe domnul neamţ? seinteresă Anica.- Domnul neamţ, domnul neamţ! începu să cînteOlguţa.- Moş Puiu, eu îţi torn apă de spălat, stăruiDănuţ, aducînd geamandanul.- Daa! N-ai nici-o grijă! Îţi dă voie Anica!răs­punse Olguţa.- N-am vorbit cu tine.- Tu eşti servitor: duci geamandanul, torniapă, perii hainele... Eu îţi vorbesc. Tu taci şi-asculţi.Dănuţ, congestionat, şchiopăta purtîndgeamandanul greu.- Vrei să te-ajut, Dănuţ? ceru voie Monica,ajungîndu-l în antret.- Ce te-amesteci! Du-te cu Olguţa.Nici nu-i trecea prin minte Monicăi cît detemerară-i era propunerea! Dănuţ, numai, avea dreptul sa ducă geamandanul greu,să toarne apă de spălat pe buretele mare şi zburlit ca un cap de hotentot blondşi colonie în pumnii lui moşu Puiu. Tot el îi peria hainele, aşezînd pantaloniipe dungă. Asta era o dem­nitate bărbătească, nu slujbă de slugă cum spuneaOlguţa. "Din invidie", gîndea Dănuţ, ofensat totuşi.- Te-ai supărat, Dănuţ?Dănuţ se întorcea cu mînele goale pătruns deo gravă mîndrie, ca după un fapt de arme. Trecu înainte, fără să răspundă Monicăi, urmat de supune­rea eiîntristată.- Sărut mîna, cuconaşule. Bine-ai venit...Nişte sărmăluţe de piept de gîscă! susură galeş bucătăreasa răsărind în urmalui Dănuţ şi a Monicăi, roşie la faţă.- Să trăieşti, babo! Mi-ai ieşit cu plin!Unu, doi, trei, începu să numere Herr Direktor pe cei din pridvor, socotindu-lşi pe Kulek. Babo, ai la mine un bacşiş: ai făcut abatajul cel mare! Nouă, Iorgule,strigă el cu ochii de vizionar ai jucătorilor de chemin-de-fer. S-aspart ghina!- Cuconaşule, v-am pregătit de spălat.- Ai-ia-ia! Profiro, m-ai nenorocit! S-afăcut bac... Măi Iorgule, ce neam de ghinionişti sîntem!- Cui i-o spui?!- Ieşi afară, Profira! Adică du-te-n casă.- Olguţa, aşa se vorbeşte?! se încruntădoamna Deleanu.- Mamă dragă, am dres abatajul lui HerrDirektor,- Să trăieşti, Olguţa! Dar tot bac a rămas,că baba face cît doi!- Cît patru, Herr Direktor!- Toate le face baba, conveni serviabilbucătă­reasa.- Haidem odată la masă!- La spălat, cucoană!- Spală-te odată, omule!- Hai, Dănuţ!- Să nu uiţi să verşi căldarea! insinuăOlguţa la urechea lui Dănuţ... De harbuz n-ai grijă... că am avut eu.Proaspăt tuns, cu numărul zero, capulrotund al lui Herr Direktor părea cărunt ca un bulgăre de sare. Doamna Deleanupretindea că nu părea, ci chiar era, din pricina abuzului de colonie.- Vezi, Dănuţ,şi tu ai să ajungi moşneag ca şi moşu Puiu.Cu osebirea că Dănuţ întrebuinţa numaicolonia doamnei Deleanu, torenţial.- Calomnie! protestă Herr Direktor.- Dovadă.- Actul de naştere, pe care nu-l ascund;monoclul pe care-l arăt ostentativ; şi succesele... care se ştiu!- Ta-ta-ta! Lasă părul să crească. Atunci săte vedem!- Prefer să fiu calomniat!Pentru Herr Direktor, de la trei centimetriîn sus, începeau pletele: poetice, deci nefaste; necivilizate, deci neigienice,inestetice şi incomode pe deasupra. Nici sub formă de musteţi nu îngăduiapărul: "acea­stă pacoste pentru bărbaţi, chiar, sau mai ales cînd îlpoartă femeile".- Herr Direktor, cînd ti-i mărita ai să-ţitunzi nevasta? îl întrebă Olguţa.- Olguţa, de cîte ori nu ţi-am spus că numaife­meile se mărită! intervenea doamna Deleanu.- De ce, mamă? Vreau eu să mă însor Cinenu-mi dă voie?- Eu.- Da eu vreau să mă însor. Eu nu-s femeie. Spune, Herr Direktor, ai să-ţi tunzi nevasta?- Nu.- De ce?- Fiindcă n-am să mă mărit, cum spui tu.- Nici n-ai să te-nsori, cum spune mama?- Nici... Umberufen! (1) adăugă el, bătînd cu dege­tul în lemn toacasuperstiţioşilor.- Nici eu, aderă Dănuţ.- Atunci tunde-te, încheia logic şi violentOlguţa. "Să nu fie de deochi!" (Germ.) Dănuţ amuţea. Ca să nu-l tundă ar fi fost în stare să se însoare chiar.- Cine-i?- Eu, sărut mîna, se recomandă Profira penevă­zute, în afara uşii odăii de baie. Întreabă coniţa dacă v-aţi botezat...Simţind c-o pufneşte rîsul, Profira se bătu cu palma peste gura nelegiuită....Că de nu, să chemăm părintele din sat: aşa a spus coniţa.- Spune amfitrioanei că nu-mi ajunge un popă;să-mi trimită un care de popi. Aşa să spui.Rînd pe rînd, Dănuţ turnase de băut buretelui,din cana cea mare; suflecase la loc o mînecă nesupusă; întinsese prosopul...Acum venise rîndul coloniei. Dă­nuţ desfăcu şurubul dopului metalic.- Cine-i?- Careul de popi sau carul de popi, cumspune Profira. Pot să intru, Herr Direktor?- Nu se poate, răspunse dîrz Dănuţ, cu sticlade colonie în mînă.- Nu te-am întrebat pe tine, Buftea! tunăOlguţa.- Intră, Olguţa. Dănuţ, tot în războisînteţî? Dănuţ se bosumflă. Dintr-o aruncătură de ochi,Olguţa văzu tot, şi uită însărcinarea cu carepornise din sufragerie.- Herr Direktor, hai să-ţi arăt eu cum faci tu cînd pui colonie.- Ia să văd.- Toarnă, porunci ea umilitului paharnic.- Toarnă-ţi singură.- Ba tu să-mi torni. Aşa ţi-a poruncit HerrDi­rektor.- Toarnă-i, Dănuţ.- Auzi!... Toarnă bine: asta nu-i joacă!"Eu m-aş face că torn şi l-aş lovi cuvîrful... sau l-aş stropi în ochi din greşeală", medită Olguţa răzbunăriîn locul lui Dănuţ, care turna cu mînie, dar conştiincios.- Herr Direktor, mai întîi tu stropeşticovorul... Desfăcîndu-şi palmele boltite şi le frecă una de alta:picături acide plouară pe covoraş.- ...După aceea, te masezi pe cap, de lasprîncene în sus şi gemi: îîî-îîî!... Tot mai ai migrene, Herr Direktor?- Diavol împieliţat, tu ai să mi le dai!- După aceea, dragă Herr Direktor, fiindcă aiisprăvit colonia, ceri să-ţi mai dea.Dănuţ se uita pe geam, făcînd scut cu trupulsti­clei din mînă.- Toarnă, n-auzi?- Toarnă-i, Dănuţ; am intrat la stăpîn!- Aşa. Acum îţi dai pe faţă, oftezi, şi-ţifreci pleoapele... Nu te frigi? Fff-haa! aspiră ea între­tăiat oftînd apoi cadupă o arsură.Dănuţ zîmbi: ,.S-o usture! Aşa-i trebuie!Lasă!..."Printre zăbrelele degetelor viclene, ochiiOlguţei îl pîndeau.- Degeaba te bucuri, Buftea. M-am prefăcut.- Şi ce mai fac, Olguţa?- Crezi că nu ştiu.! Dă-mi sticla, Buftea.Dănuţ rămase cu mîna goală.- Acuma, Herr Direktor, vine rîndul batistei.Eu n-am. Să zicem că rochiţa mea e batista.- Să zicem... da ce-are să zică Alice?- Mama zice că tu eşti de vină.Colonia gîlgîia, murînd rochiţa Olguţei.- Grigore, să-ţi faci singur mîncare! răsunăglasul doamnei Deleanu.- Intră. Am isprăvit.- Ce faci acolo, Olguţa?- Mamă dragă, aveam o pată pe rochiţă şi HerrDirektor a spus că iesă cu colonie.- Tu-mi strici copiii, Grigore!- Vezi, Herr Direktor!- Mai bine spune-mi ce-mi dai de mîncare.- Colonie... Asta meriţi.- Atunci sînt sigur că masa-i bună!- Te poftesc să mănînci la Bucureşti ca lamine!- Bucureştiul are multe bunătăţi!- Acele!...- Care-s acele, Herr Direktor?- Are să-ţi spuie Dănuţ... peste vreo cîţivaani.- Grigore!- Ba ştiu eu şi n-am să-i spun lui Buftea.- Olguţa !- Dacă ştiu, mamă dragă! La Bucureşti faci unchef.- Cine ţi-a mai spus şi asta?- Tu, mamă.- Eu?!- Sigur. N-ai spus tu că papa face un chef laBucureşti?- ...Am glumit!- Atunci şi eu am glumit, mamă dragă!- Tante Alice, se răcesc ochiurile,vesti Monica din pragul uşii, cu un aer de paj timid.- Iacătă singurul copil cuminte din casaasta!- Lasă, c-am să-i arăt eu! mormăi Dănuţ,uitat de toţi, atingînd cu cotul pe Monica, dinadins rămasă la urmă.Ochiul lui Herr Direktor, cel cu monoclul, nufăcea mare deosebire între femeile frumoase şi mîncările alese. Le privea cuaceeaşi impertinenţă curtenitoare, în timp ce buzele întredeschise şovăiauparcă între vorbe şi fapte.Se aşezară cu toţii în jurul mesei,păstrîndu-şi locurile obişnuite. În faţa tacîmului solitar al lui HerrDirektor, curba de aur roz a ochiurilor, palpita; alături de farfuria lor, mămăliguţa poetică şi adormităca o poreclă moldovenească a soarelui; mai încolo, untul tatuat cu linguriţa şiîmpodobit cu două ridichi violent roşii; şi smîntîna cu ten de madonă...- Se aprobă!- Măi omule, nu mai aproba! Ia şi mănîncă.Acuşi e vremea mesei!- Şi voi să mă priviţi?... Pardon!- Te cred! Ce vrei să facem? Să-ţi întoarcemspatele?- Să mîncaţi şi voi... Altfel să-mi plătiţiintrare!- Mamă, eu zic să aducă un cantalup, propuseOlguţa îndatoritoare.- Hm? consultă doamna Deleanu pe domnulDeleanu.- Amin. Azi e bairam!- Prohiro, adă un cantalop... Vezi,Herr Direktor, eu nu te las!- Aşa eşti tu, Olguţa: îţi place să tesacrifici! glumi doamna Deleanu.- Mamă, spune tu drept dacă şi ţie nu-ţiplace cantalupul de la gheaţă?- Îmi place: cum nu?!- Atunci ne sacrificăm împreună!- Olguţa!- Dragă Alice, toate bune şi frumoase în casata, începînd cu tine! Cum se face numai că la voi...- ...nu-s scrumelniţe? îi luă vorba din gurăOl­guţa, luîndu-i şi monoclul ca să-l imite mai bine.La masa lui Herr Direktor, scrumelniţa făceaparte dintre farfurii, şi ţigara dintre mîncări.- Olguţa, scoate monoclul: asta-ţi mailipseşte!... Fumat! fumat şi iar fumat! Mîncare se mai cheamă asta Grigore?- Omoară microbii şi ajută digestia!- Lasă scrumelniţa, Dănuţ!- Dă-mi-o, Dănuţ.- Nu i-o da!Olguţa smunci scrumelniţa din mîna buimăcităde două magnete potrivnice şi o insinua pe masă.- Mamă, uite ce face Olguţa!- Aşa îţi trebuie dacă nu asculţi!... Şi tu,Olguţa, de ce nu faci cum spune mama?- Mi-ai spus mie ceva, mamă dragă?- Am spus. Ajunge.- Mamă, tu nu eşti decît mama mea, pe cîndHerr Direktor...- Ce-i, mă rog?- El e musafir... şi tu eşti gazdă.- Obraznică mai eşti!Profira intra solemn cu sarmalele; după eaAnica purtătoarea cantalupului palid şi zbîrcit ca un cap de mucenic alscopiţilor.- Cine-i amator de cantalup să ridice undeget.Olguţa împunse cantalupul cu două degete.- Vezi, Monica, asta-i o figură de jiu-jiţiu.Dacă erai tu în locul cantalupului - Olguţa se aplecă la urechea Monicăi deteamă să n-o audă Dănuţ - trebuia să-mi despici degetele cu palma. Altfel îţiscoteam ochii. Aşa se parează. Să ştii de la mine!Monica ridică un deget încovoiat,reţinîndu-şi o modestă felie.- Nu aşa. Uită-te la mine.Cu muchea palmei, Olguţa despică aerul,scurt, tăios.Domnul Deleanu se aplecă asupra cantalupului,îl mirosi, apoi, cu buzele strînse şi nările dilatate, privi plafonul dînd dinmînă- Vous m'en direz des nouvelles! 1... Măi,tot ji­danii mei, săracii! Numai ei ştiu s-aleagă ce-i bun: cum îi avocatul lor aşa-i şi cantalupul avocatului... Măduc s-aduc curaçao-ul. Grigore,tu vrei cognac? <sup>1</sup> "Ei, na!" <Fr.) - Contra! Sînt la al doilea abataj desarmale! După asta să-mi faceţi coliva.Dănuţ ridicase degetul subt faţa de masă. Ce?Erau la şcoală? Sigur că mînca şi el. Nici nu mai încăpea vorbă. Se simţea înstare să mănînce el singur tot cantalupul.Din cantalupul tăiat în două, ca dintr-obesactea orientală, curgeau şiruri blonde şi roşcate.- Hm-hm-hm! se pregăti Olguţa zăngănind cu­ţitulde farfurie.Cu o legănare de evantaliu, mîna Monicăialungă mirosul sarmalelor... Buzele lui Dănuţ se crăpară umede, topind în guraşi în plămîni adierea care te face să închizi ochii şi să-ţi lărgeşti nările şipieptul, ca întîia sărutare a fecioarelor aprige.- Dănuţ, tu nu mănînci cantalup?"Sigur că da, sigur că da", vociferaugîndurile îm­bătate de făgăduinţi mereu împrospătate.- Nu, merci.De ce? Tăcu mîndru şi amar... De ce?...Fiindcă aşa vroia... De ce?... De multe ori buzele lui Dănuţ erau duşmanele luiDănuţ... De ce?... Lasă...- Porţia lui o mănînc eu, hotărî Olguţa, dînddin picioare.Dănuţ înghiţi în sec de mai multe ori, cuochii la farfuria sarmalelor - lua-le-ar dracu! - cu sufle­tul la poartaparadisului pierdut unde veghea Olguţa cu dinţii şi cuţitul.- Dănuţ, noi doi nu umblăm cu fleacuri. Haişi-mi ţine tovărăşie. Sarmalele-s mîncare serioasă.- Da, moşu Puiu. Chiar mi-i poftă.- Vai de mine, Dănuţ! Ce-i lăcomia asta?Acuma ne-am sculat de la masă!- Lasă-l să mănînce cît vrea. La vrîstalui...- Bine, bine! Profiro, dă-i o farfurie, oftădoamna Deleanu... Şi să mănînci frumos, te rog! Măcar atîta!- Buftea, Buftea!Buzele Olguţei insultau pe şoptite, şi topeaulung aurul onctuos din care o apăsare numai revărsa şipote de miere glacială.Dănuţ întoarse capul, strivi o lacrimă întrepleoape şi, cu un gest de sinucigaş, împlîntă furculiţa în sar­male.Aroma cantalupului plutea răcoroasă deasupraar­şiţei de varză ardeiată, ca un curcubeu al fericiţilor.În odaia turcească, pecinci divane rînduite-n şir de-a lungul zidurilor de cetate, odihneau covoaremoi de lînuri, înflorite-n Orientul unde lenea şi cadînele-s frumoase ca şibasmele celor o mie şi una de nopţi.La fiecare căpătîi vegheau măsuţe arăbeşti,fin încrustate cu lucirile de ger ale sidefului. De pe nici una nu lipseatablaua de aramă împodobită cu mlădii desenuri, nici narghileaua cea cu trompalungă pentru fumul lung.Pe jos, covor mai plin decît ale divanurilor,pe care orice zgomot amuţea desculţ - ca şi ţigăncile de-odinioară, careaduceau boierilor un zîmbet roşu în dinţii albi şi dulceaţa de trandafir întrepahare brumate. Pe ziduri, panoplii de arme vechi cu tecile împodobite caodăjdiile mitropoliţilor; icoane cu obra­zul castaniu îmbrobodit în aur şiargint; şi două portrete în rame ovale: tinereţea cu haine şi bucle demodate astrăbunilor copiilor de-acum.Şi mai era ceva în odaia trecutului: uncufăr-dulap de la "Wertheim", ultimul model. S-ar fi încruntatpoate strămoşii văzînd prihana, şi la încruntarea lor hangerele şi iataganeledin cui ar fi dat iureş... Dar cufărul de la Berlin era încărcat cu daruri.De aceea, în liniştea exotică a odăiiturceşti, por­tretele străbunilor şedeau la locul lor aşteptînd să se deschidăuşa şi să năvălească strănepoţii, să se deschidă cufărul nemţesc şi să răsuneveselia copiilor de-acum în faţa zîmbetului tinerilor de atunci....Demult, Herr Direktor abia sosit dinGermania - cu monoclu, ras pe de-a-ntregul, tuns cu numărul zero şi împodobitcu semiluna unei cicatrice de Schläger -venise la Medeleni să facă vizită cumnatei sale şi părintelui ei, răposatul conuCostache Dumşa.- Măi neamţule, unde să te culc pe tine? îl în­trebase conu Costacheprivindu-l cam de sus, după un dejun subt nucul din livadă, cu lăutari şicotnar.- Înodaia turcească, răspunsese Herr Direktor, nesocotind - poate din pricina monoclului,poate din pricina cotnarului - posomorala coborîtă pe faţa venerabiluluibătrîn.- Şi ce ai să faci cu cinci paturi, măipăgînule? Pentru un cap de steclă şi spîn, ajunge unul singur.- Coane Costache, să-ţi spun care-i cîntecul:cînd m-oi culca eu singur într-o odaie cu cinci paturi... şi turcească pedeasupra am să visez că-s sultan la mine în harem. Ş-are să fie bine! Şi cîndm-oi deştepta dimineaţa cu grija celor cinci belele din vis, ş-oi vedea cincipaturi goale are să fie şi mai bine. Şi cît oi sta la Medeleni am să tebinecuvîntez, coane Costache, cînd m-oi culca şi cînd m-oi deştepta, ca peDumnezeu.- Măi!... Ştii că nu-i prost neamţu! Să maiaducă o steclă de cotnar. Ia să-i mai ziceţi un cîntec moldo­venesc.Brava, neamţule! Tot moldovan ai rămas pe dinăuntru.De atunci, odaia turcească în care nimeni nuintra, rămase odaia lui Herr Direktor. Vorbele lui conu Costache erau pravilăîn casa bătrînească.Rezemîndu-şi creştetul capului pe divan,Olguţa făcu o tumbă şi încă una, gata să nu le mai ispră­vească.- Olguţa, ce-nseamnă asta?- Tumbe, mamă dragă, răspunse capul de pedivan rostogolindu-se.- Dă-te jos.Olguţa începu să fumeze din narghilea.- Olguţa, astîmpără-te!- Să-ţi ajut, Herr Direktor?- Imposibil! Mînă de femeie în lada mea?!Tocmai desfăcuse lada. În genunchi, în faţaei, trăgea săltarele pe rînd. În lăzile lui Herr Direktor domnea o ordineamănunţită şi strategică. Herr Di­rektor cu ochii închişi şi-ar fi pututîmbrăca fracul, culegînd, una cîte una, toate cele trebuitoare de la locul lor,şi de îndată s-ar fi putut dezbrăca, îmbrăcînd pijamaua, smochingul sau un sacou.Şi doamna Deleanu era meşteră la alcătuirealăzi­lor. De unde, rivalitate.- Cu aşa ladă nu-i greu să fii ordonat!- Cu aşa ordine, orice ladă-i la-nălţime.- Sfîntă modestie!- Sfîntă dreptate!Lui Dănuţ îi bătea inima repede, înecîndu-l.Îşi freca mereu mînile, ca jucătorii de bacara cînd au pontat fundulbuzunarelor. Uitase de Olguţa şi de toate cele. Suferea, copleşit depresimţirea cadouri­lor... şi ceilalţi nu mai tăceau odată: ţţ-ţţ-ţţ... Înpreajma cadourilor, bucuria se prefăcea în chin şi nu mai era bucurie. Tot aşapăţea cînd erau prea multe bunătăţi la masă. De pildă: icre negre,ghiudem, salam, măsline marinate... şi cataif cu frişca la sfîrşit. Lăcomia îlexalta aşa de tare, încît nu-i mai era poftă de nimic şi mînca în silă, darmult, ca să nu se căiască mai tîrziu...Monica ştia să organizeze geamandanul culucruşoarele ei şi zestrea păpuşelor. Dar ce-are-a face o biată odăiţă cu un palat!- Tante Alice, parcă-i o vitrină!- Bravo, Monica! Ai auzit, Grigore? Asta-ipor­tretul ordinei tale: fanfaronadă!- Invidia traducînd elogiul sincerităţii! Şi asta-i unportret: nu? Să trăieşti, Monica... Încep cu moş­negii. Poftim, Alice: opereche de ochelari pentru cochetele venerabile.- Eşti în stare !... A! Face-à-main!Merci, Grigore. N-ai uitat comisionul.- Cum îi lada,aşa-i şi capul: ce intră nu mai iesă... decît atunci cînd trebuie.- Napoleon!- Al lăzilor, da... Poftim şi notele.- Bach?- Habar n-am! Am luat ce-ai scris. Bach sauciorapi, mi-i totuna - cu o uşoară preferinţă pentru ciorapi!... Of! Bine c-amscăpat! Muzica asta îmi dădea migrene.- Cred că alte muzici... mai uşoare... maiberlineze!- Acelea te lecuiesc de migrene.- Migrenele capului tău!!- Iorgule, tu ce spui?- Eu, dragă, regret migrenele burlacilor...Mie mi-au rămas celelalte... şi piramidonul.- Frumos!- Şi Minerva, dragă Alice.- Cine-i Minerva, papa?- O cucoană, Olguţa.- Ce nume!- Aşa-s cucoanele!- Sigur, papa.Unul cîte unul, pachetele, pe jumătatedesfăcute de doamna Deleanu, erau rînduite de Monica pe divanul cel maiapropiat. Aceeaşi însufleţire copilă­rească creştea în toţi deopotrivă, ca subtstreşinele tuturor caselor cînd se întorc păsările, primăvara. Numai Dănuţ, cumînile înfundate în buzunarele pantalonilor, şedea ursuz, ca zgribulit de frig.- Iorgule, ţi-aduci aminte cînd se întorceatata de prin judeţe, de la sesiunile curţilor cu juri?- Bietul tata! Parcă-l văd. Înainte de-a sedez­brăca, ne chema în biroul lui: "Aţi fost cuminţi, copii?""Cuminţi", răspundeam noi în locul mamei. Erau singurele ocazii cîndtreceam şi eu drept copii cuminte... Două pistoale de tinichea cu petiţe...- ...peştişori de mintă...- ...balonaşe, anume făcute pentru urechilemamei... Grigore, ţi-aduci aminte de cele două capete de leu de pe speteazafotoliului?- Cum nu?! Tata ne speria că muşcă şi tule-ai pus în gură cîte-o bucăţică de carne crudă ca să-i îmblînzeşti. Ţiiminte? Acolo a rămas carnea.- Bietul tata!... "Măi băieţi, de undevine aşa miros urît?" Cum să-şi închipuie bietul bătrîn că leii de lemndeveniseră carnivori!- Se stricase carnea, papa?! întrebă Olguţacu ochii scînteietori de mîndrie, năvălind în trecutul poznelor părinteşti.- Da, Olguţa, zîmbi domnul Deleanu. Parc-ovăd pe mama cu ochelarii pe nas, inspectînd pe subt dulap, pe subt birouri, pesubt covor... S-a uitat la tălpi: nimic!- Şi tu tăceai, papa?- Tăceam, ce era să fac?- Şi moşu Puiu nu te-a spus?- Se poate! Fraţi şi trădători?- Şi ce s-a întîmplat?- Tot mama a descoperit isprava! Avea un nas!Cînd începusem să fumez - eram printr-a patra de liceu - mîncam cîte o lămîieîntreagă şi fugeam pe-afară cu gura deschisă ca să nu mă simtă, şi tot mădescoperea.- Papa, te-a bătut pentru conserve?- Nu m-a putut prinde. M-am suit pe acoperiş,ameninţînd că mă zvîrl de-acolo dacă nu mă iartă...- Iorgule! îl mustră doamna Deleanu.- Aşa-i. Semănăm cu Olguţa cînd eram mic!- Ş-acuma, papa.- Olguţa!- Acuma-mi sameni tu mie, oftă domnulDeleanu.- Herr Direktor, mai spune ce făcea papa.- Ce faci şi tu: supăra pe mama... Bietultata! Cînd te gîndeşti că din lefuşoara lui de magistrat cinstit izbutea săpuie deoparte pentru cadouri... şi pentru studii la Berlin...Monoclul căzuse din ochiul lui Herr Direktor,lăsînd în loc privirea amintirilor. Olguţase aşeză pe marginea divanului, îngîndurată: "Săracu moş Gheorghe!"- Dănuţ, adă-mi un foarfece din trusă.- Ce ai acolo? întrebă doamna Deleanu.Herr Direktor îşi puse monoclul.- O surpriză!- Spune, ce-i?- Foarfecele are cuvîntul cu precădere.- Ştofe?- Ţţ!- Bomboane?- Ba.- Cărţi?- De joc?- Eu întreb. Răspunde.- Degeaba. N-ai să ghiceşti.În jurul tainicului pachetse adunară toţi, privindu-l încruntaţi. Herr Direktor dezmierdă hîrtia mută.- Pot să vă spun că vine de peste nouă mărişi nouă ţări; că e de gen neutru: honny soit qui mal y pense (1); că ecenuşiu pe dinafară şi roşu pe dină­untru; că-i dulce la pipăit; că-i plin depasări gingaşe care au calitatea că tac; că cei de la care vin sînt ga... sîntpalizi; şi că va fi la modă.- Ei!- Poftim. Mai poetic nici că se poate!Ghiciţi!- Precizează.- Ce să vă mai spun?... Că-n tara de undevine se bea mult ceai.- Rusia?- Acolo se bea votcă.- Anglia.- Te-ai depărtat.- Uf! Nesuferit eşti cu...- ...cadourile tale, completă Herr Direktor.- Cu enigmele tale.- Draga mea, cadoul fără enigmă e ca ocucoană cinstită: nu interesează!- Grigore!- Tu eşti interesantă din alt punct devedere!- Poftim, moşu Puiu.- Dănuţ dragă, tu mi-ai adus cleştele de unghii!Eu ţi-am cerut foarfecele.- Grigore, nu te mai strîmba. Isprăveşte cusub­tilităţile.- Bine, o să-mi plătiţi cleştele.- Ţi-l plătesc. <sup>1</sup> Să fie blestemat cel care se gîndeşte la ceva rău (fr.). Tacticos, Herr Direktor tăie sfoara, ostrînse ghem, desfăcu învelitoarea descoperind o alta de hîrtie de mătase, lepături...- Asta-i farsă!- Mă rog...- Eu cred, Herr Direktor.- A ta va fi împărăţia cerurilor. Uitaţi-văîn sus. Un-doi-trei...Zvîrlite-n sus chimonourile japoneze sedesfăcură şi căzură iluminate de auriu şi roşu ca făşii desprinse din cerullegendelor nipone.De-o vrîstă cu Olguţa şi Monica, doamnaDeleanu îngenunchie pe covor, asupra minunilor.- Iorgule, am scăpat de femei. Acuma e rîndultău. Copiii vin la urmă. Fuu! Da cald mai e!- Scoate-ţi surtucul, măi omule!- Simandicoasă doamnă, se poate?- După aşa surpriză eşti suveran.- Uite, Iorgule, adevărate ţigareteorientale. Ex­celente. Fiindcă-s fără carton ţi-am adus o ţigaretă.Galbenă şi plină, ca tăiată într-un miez deananas, ţigareta de chilimbar deşteptă zîmbetul pomului de Crăciun pe chipuldomnului Deleanu.- Herr Direktor, aş vrea să-ţi spun ceva.- La dispoziţie.- Nu. La ureche.- Poftim urechea.- Herr Direktor - nu te supăra - eu aş vreasă-i dau Monicăi chimonoul meu. Ştii, mie-mi place foarte mult, dar mi se parecă Monicăi îi place şi mai mult.- Vino să te pup, gură de aur.- Şi eu, Herr Direktor.- Olguţa să nu crezi că te-am uitat! Acumavine rîndul vostru. Chimonourile erau pentru cucoane.- Herr Direktor, şopti Olguţa, te rog dă-i-ltu. Ştii, mie nu-mi vine.- Dragii mei, să isprăvim cu buclucurile,începu Herr Direktor acoperind cu mînile saltarul de jos... Olguţa, tu eşticucoană?- Nuu, Herr Direktor.- Bravo ţie. Tu eşti în partida mea... Aşadarchimonourile sînt ale cucoanelor... Monica nu te superi? Ia să vedem cum îţivine. Unu-i mai mic, acela-i al tău... Hocus-pocus-filipus!...Cu o surprinzătoare dibăcie, Herr Direktor o meta­morfoză pe Monica într-oclipă.- Ia să vedem... măi, da frumoase-sjaponezele! Mă mut în Japonia.- Monica, scoate-ţi cozile afară... Aşa. Vinosă te sărut.- Tante Alice, da Olguţa?... Nu vreauaşa, şopti ea în braţele doamnei Deleanu.- Lasă, nu te îngriji, Monica. Olguţa aredestule.- Merci, moşu Puiu.- Hopa!Luînd-o în braţe, Herr Direktor o aşeză pedivan şi se dădu îndărăt măsurînd-o prin monoclu.- Alice, schimbă-i pieptănătura. S-o facemjapo­neză de-a binelea... Merită Japonia!- Vrei, Monica?- Da, tante Alice, răspunse Monica prin visulchimonoului.- Alice, să fii la înălţimea chimonoului...şi-a europencei.- Cu-aşa păr nu-i greu.- Ş-acum deschid bazarul de jucării. Josmoşne­gii!... Începem după vîrstă. Dănuţ e cel mai mare. Poftim o puşcă, Dănuţ.E cu doi ani mai mică decît tine: calibrul nouă. Uite şi-o cutie cu cartuşe.Uite şi cartuşiera.Puşcă adevărată! Adevărată! La aşa bucurie nus-aştepta. Inima lui Dănuţ, ca un toboşar napoleonian bătu imnuri de glorie...Ţinînd puşca în mînă, aruncă o altfel de privire Olguţei. Olguţa îl privea maidinainte, aşteptîndu-l.Întîlnindu-i ochii, Dănuţîşi răsuci privirea spre geam, ocoli plafonul şi strînse mai tare puşca. OchiiOlguţei parcă erau de un calibru mai mare decît al puştii.- Dacă vrei, uită-te şi tu, Olguţa.Mută, Olguţa luă puşca din mîna diplomaticăîn mîna ei războinică. Puşca devenise internaţională.- Dănuţ! Dănuţ! Tot Dănuţ! Iar Dănuţ! ÎncăDănuţ!... Nu cumva te-am protejat?Pachetele zburau unul după altul pe altreilea divan.- A venit rîndul Olguţei. Poftim cizme decălărie şi pantaloni de amazoană. Bluză să-ţi facă maică-ta. Cal să-ţi deatată-tău.- Măi-măi! De antilopă! se minună doamnaDeleanu pieptănînd-o pe Monica.- Ce vrei. Pentru aşa gazelă!- Herr Direktor...- Olguţa!...Ajutor, oameni buni! Tigroaică, nu gazelă! gemea Herr Direktor năucit desărutările Olguţei.- Uite, Herr Direktor.Luînd cizmele în braţe, Olguţa le sărută cuevlavie, pe fiecare în parte, cum sărutau străvechii luptători armele de luptă.- Stai, că n-am isprăvit. Uite două diabolouri;o minge de foot-ball; şi uite, uite...Alte pachete zburară, despuiate cuînfrigurare de Olguţa şi Dănuţ.- Ce ziceţi? îi întrebă doamna Deleanudîndu-se la o parte cu o încetineală savantă din faţa Monicăi.- Aferim! aplaudă Herr Direktor.Monica, roşie ca suflată cu vaporos mărgean,şedea turceşte pe divan, cu genele şi umerii plecaţi şi mînile - în mînicilelargi - încrucişate pe genunchi. Sfiala şi chimonoul îi insuflase gesturileînguste ale japonezelor. Părul ei de aur tumultuos, înflorise în coc nipon,prins cu pieptenii doamnei Deleanu... În rumen revărsat de zori, un pui depiersic înflorit, c-un paradis de aur pe creanga cea din vîrf, învelit de zeullivezilor cu chimonoul unei fetiţe, ca să nu-i fie frig peste noapte: visulunui poet japonez în­drăgostit de piersici. Aşa era Monica: o vignetă laînceputul unei legende.- Staţi, copii, uitasem. Deschideţi gura şiîntindeţi mînile.Herr Direktor desfăcu repede o lădiţă decarton, îşi suflecă mînicile ca un hirurg, îşi cufundă mînile în cutie.- Va banque!Prune, cireşe, caise, renclode, piersici, pere,mere, nuci, ridichi, alune, morcovi, cepe, castane ,migdale...de marţipan cădeau, săreau, serostogoleau ca o grindină umoristică de fructe şi legume, făcute din pastă demigdale.- Prinde-o, papa!- Pe el, Olguţa!- Au, Herr Direktor !Duhul anarhic al neorînduielii, paradoxalrăsărit din cufărul ordinei, intrase în odaia turcească. Trîntiţi pe jos de-avalma, mari şi mici, culegeau bunătă­ţile, de teamă să nu le calce.Olguţa c-un morcov în dinţi, ca un nas declown; Dănuţ, ca obrajii umflaţi de piersica din gură; doam­na Deleanu, muşcînd- minune! - dintr-o ceapă inofensivă; Monica, împiedicîndu-se în chimono,făcînd mereu mătănii graţioase fructelor ca unor drăgălaşe zeităţi;domnul Deleanu, punînd piedici Olguţei, şi Herr Direktor, contemplîndu-i ca unboscar încîntat.- Apă! M-am topit!- Un duş ne-ar trebui. Am înnebunit cu toţii!- Cine-i acolo? Intră.Profira intră, clipi prosteşte şi rămase cugura căs­cată... subt obştescul hohot de rîs al celor de jos.- Prohiro, uite ceapă de la nemţi. Pune-o îngură, porunci Olguţa, bombardînd-o cu cepe.- Mănîncă, Profiro, să vezi şi tu cum îscepele de pe-acolo, stărui doamna Deleanu.Cepele erau învălite într-o foiţă de mătasădogorită care imita foiţa lor. Profira luă ceapa, o suci, o întoarse, tot trăgînd cu ochiul la zîmbetulneliniştitor al copiilor.- Fă-ţi cruce şi mănîncă, o sfătui Olguţa,văzînd-o că se codeşte.- Hai Profiro, zi: Doamne-ajută!- S-o curăţ, coniţă... Nu-i lucru curat.- Ia nu te mai strîmba! Parcă n-ai mai văzuiceapă de cînd eşti!Profira făcu o cruce cu limba în gură şimuşcă din ceapă, fără s-o mai curăţe, cu nările înfiorate de teamă.- Ptiu! scuipă ea în pestelcă, scărpinîndu-şilimba cu dosul palmei.- Te-ai otrăvit.- Doamne păzeşte! Asta-i doftorie, coniţă!- Ceapă nemţească, Profiro!- S-o mănînce sănătoşi! Mă lipsesc.- Fugi şi adă apă de băut.Un morcov aruncat de Olguţa o expulza peProfira. Ridicîndu-se în picioare, doamna Deleanu redeveni severă gospodină.- Vai-vai-vai! Ce-am făcut aici! Parcă-i unbazar din Stambul.- Herr Direktor, lasă-mă să-ţi fac un turban,îl rugă Olguţa născocind un mijloc de-a prelungi dezor­dinea.- De unde turban?- Fac eu c-un prosop.- Se aprobă. Atunci daţi-mi şi un şal.- Ştiţi ce? se amestecă doamna Deleanu dinnou convertită la extravaganţe, hai să ne costumăm cu toţii. Fiecare cum vrea.Mîna liberă fanteziei fie­căruia.- Eu rămîn aşa, tante Alice, se rugăMonica.- Sigur, tu eşti gata costumată. Şi eu totjaponeză mă fac.- Da eu, mamă? întrebă Dănuţ.- Tu... căută doamna Deleanu îmbrăcîndchimonoul, tu...- Mamă dragă, el are costumul japonez,interveni Olguţa cu o ciudată suavitate în glas.- Nu vreau. Ce te-amesteci!- Ce idee bună! Sigur. Tu ai costumul luiKami-Mura. Du-te şi ţi-l pune.- De ce, mamă?- Fiindcă şi eu îs japoneză şi Monica.- Da! Monica are haină frumoasă, bombăniDănuţ.- Cred, bine! Ea e domnişoară. Tu eşti soldatviteaz.- Da! cu haine urîte!- Dănuţ, te rog să nu-mi strici cheful. Du-teşi te-mbracă. Aşa vreau eu.- Fără puşcă? se posomori Dănuţ mai tare.- Cu puşcă şi cu tun dacă vrei! Hai, repede.- Alice, dă-mi şi mie o idee.- Tu... tu şi Grigore sînteţi turci, adică tueşti paşă - îţi fac eu turban şi tot dichisul - iar Grigore-i eunuculharemului.- Dragă Alice, nu-i fi avînd tu vreun strămoşmongol?- Uită-te-n oglindă. Eşti japoneză autentică.Părul negru, în noua pieptănătură, ochii depărtaţi şi paloarea brună a obrajilor ovali, erau un adaos exoticla chimono.- Mai ştii?! zîmbi doamna Deleanu.- Ia priviţi! îi invită Olguţa cu un gestteatral. Cu prosopul improvizat turban în jurul capului,Herr Direktor avea înfăţişarea unui indian deope­retă. Şalul turcesc de pe umeri nu izbutea să anuleze efectul european almonoclului şi al zîmbotului de rigoare.- Ha-ha-ha! Ia uitaţi-vă la Buftea!- Kami-Mura!- Bravo, Kami-Mura, eşti în formă!Dănuţ se retrase pe lîngă zid într-un colţ,tîrînd săbiuţa ruginită şi zăngănitoare, ca o ruşine întrupată în coadă detinichea.Ca dimensiune, uniforma de amiral japonezavea şase ani, Dănuţ unsprezece! Iar chipiul, prea mic, se răzbuna exagerînd circonferinţa buclată a capului care o purtaplouat!- Numai cafeaua şi rahatul îmi mai lipsesc!Nar­ghilea am, harem am, eunuc am, exclamă domnul Deleanu.- Papa, tu eşti Nastratin Hogea.- Prea onorat!... Şi tu, Olguţa?- Eu îmi pun cizmele şi pantalonii decălărie. Mă fac haiduc şi o fur pe Monica.- Mă aşteptam! oftă doamna Deleanu, mai multpentru viitor decît pentru prezent. Du-te şi ţi le pune.Profira intră cu tablaua de dulceţi.- Iracan de mine!- Te-ai speriat, Profiro?- Nici nu te-am cunoscut, coniţă, sărut mîna.- De ce rîzi, Profiro? o întrebă doamnaDeleanu văzînd tablaua primejduită de hurducăturile vulca­nice ale veselieipîntecoase- Spune, Profiro.- Să nu vă supăraţi, coniţă . Tare-i frumos! Parcă-i lapanoramă.- Bravo, Profiro!- Trăiască Profira!- Să închinăm un pahar cu apă în cinstea Pro­firei!- Să trăiţi şi dumneavoastră şi tot veseli săfiţi!- Dănuţ, tu nu te serveşti?... Da tu cecauţi, Anica?- Hă!Prin uşa întredeschisă, Anica, numai ochi şizîmbet, sorbea tot ce vedea, minunîndu-se. Peste umărul ei, cu gura pînă laurechi, se ivi capul de lună umo­ristică al bucătăresei.- Ce-i? Aţi venit la panoramă?- Hă! Hă!... zîmbiră dimpreună, cu glas desoprană şi de bariton, Anica şi baba.- Hi-hi! le îngînă Profira, clipind din ochicătre ele.Se auzi un pocnet. Baba se răsuci. Anica ozbughi. Peste hotarul gol al pragului, Olguţa sări în odaie c-un bici în mînă.- Ce ţi-ai făcut, Olguţa?- Musteţi, mamă dragă. Aşa au haiducii.Musteţile de funingine împodobeau o fragedăfaţă de haiduc mărunt, în stilul baladelor populare: Mustăcioara luiPana corbului,Ochişorii luiMura timpului,Feţişoara luiSpuma laptelui... Cizmele de antilopă, pantalonii bufanţi, şimai ales bluza roşie cu centură de lac, erau licenţe poetice. Olguţa puteahaiduci printre flori de luncă, pe unde năvălesc fesurile macilor musulmani.- Eu propun să redevenim oameni serioşi.- De ce, Herr Direktor? îl dojeni Olguţa.- Mor de căldură în Turcia asta.- Staţi. Nu vă dezbrăcaţi. Am o idee.- Spune, mamă dragă, spune.- Să ne fotografiem.- Să ne fotografiem. Bravo!- Bine, dragă. Ce nu fac eu pentru copii!- Ridicaţi storurile; eu aduc aparatul.- Cum ne-aranjăm, Iorgule?- Ce să ne mai aranjăm! Aşa cum sîntem.- Unde te duci, Dănuţ? îl întrebă doamnaDeleanu, întîlnindu-l pe coridor, cu sabia şi chipiul în mînă.- Hai înapoi, Dănuţ!... Vrei să mă superi?Şi-mbracă-te la loc.Mobilizat din nou în oştile ridicolului,Dănuţ mer­gea, mînat din urmă de mama lui şi de blestematul aparat fotograficîn care ruşinea clipei de faţă, în­ghiţită ca de-o sugătoare uriaşă, avea să seîntindă în viitor.- Alice, hai şi tu cu noi.- Şi cine vă fotografiază?- Pune tu aparatul la punct; restul poatesă-l facă şi Profira.- Ţi-ai găsit! Nu pune ea mîna pe-aşa ceva s-otai! Se teme!- Să-l chemăm pe Kulek, propuse HerrDirektor. El se pricepe.- Perfect, cheamă-l tu, Olguţa.- Cum să-i spun, Herr Direktor?... Komensie, Herr Kulek... nach Herr Direktor (1). E bine?- Spune-i ş-aşa Olguţa. Are să vie rîzînd. Sănu te superi!- De-acuma aşezaţi-vă, îi pofti doamnaDeleanu. Fraţii turci alături pe divan. Aşa... Grigore, de ce nu stai turceşte?- Poftim. Aşa-i bine? A la turca, bre!- Bun. Monica, tu stai la picioareledivanului cum ai stat adineoarea... Apleacă-ţi capul... puţin numai. Dănuţaşează-te lîngă Monica... Brrr! Crunt mai eşti! Adevărat samurai!- Küssdie Hand gnädige Frau. Was wollen sie,Herr Direktor?(2) urmă Herr Kulek cam zăpăcit.- Explică-i, te rog, Grigore... Olguţa, tustai la dreapta Monicăi. Aşa.Doamna Deleanu se aşeză la picioareledivanului între copii. Herr Direktor luă o narghilea şi-şi cabră monoclul.Domnul Deleanu îşi răsuci musteţile.- Ruhig bleiben, bitte schön.(3)Olguţa privi cu coada ochiului pe Dănuţ,ironică. Monica îşi privea mînecile, dar vedea tot pe subt gene.Dănuţ, ţinînd recordul încruntării, întoarsecapul obiectivului, lăsînd posterităţii profilulunui amiral japonez cu bucle de fetiţă, care pregătea o răzbunare aprigăjaponezei cu coc blond, ocrotită de zîmbetul haiducului cu musteţi defuningină. <sup>1</sup> Vino, domnule Kulek... la Herr Direktor (germ.).<sup>2</sup> Sărut mîna, stimată doamnă. Ce doriţi, domnule Di­rector?(Germ.)3 Staţi liniştiţi, vă rog (germ.).  De pe scări, doamna Deleanu - cercînd săcompen­seze cu gravitatea tonului neseriozitatea pieptănăturii şi a chimonoului- vorbi apăsat:- Grigore, te fac răspunzător! Ţine-o dinscurt, mai ales pe Olguţa... Şi nu uita pariul.Olguţa păstrase numai costumul de haiduc;musteţile şi le spălase cu vată îmbibată în colonie.- Mama-i fricoasă, Herr Direktor. Nu samănăcu mine.- Ia lasă!- Vorbesc serios, Herr Direktor.- E fricoasă pentru tine, Olguţa.- Totuna.- Ai să-ţi schimbi părerea.- Eu?? Nuu!- Tu. Şi eu mi-am schimbat părerile de cîndam nepoţi.- Tu nu eşti fricos, Herr Direktor.- Sînt, cînd trebuie... prudent.- Ce-i asta prudent?- Curaj cu linguriţa.- Ca o doctorie.- Aşa-i bine.- Nu-mi trebuie. Eu îs sănătoasă.- Olguţa, de ce o superi tu pe mama?- Fiindcă-i mama mea, Herr Direktor.La cîţiva paşi înaintea celorlalţi, cu puşcaplecată în jos - ca vînătorii - Dănuţ îşi ducea oştirile la luptă. Oştirile dinspatele închipuirii lui Dănuţ erau nesfîrşite. Începeau de unde răsare soarele,şi coborau, şi suiau dealuri - hăt! în urmă - se revărsau pe cîmpii, şi abiacapetele lor ajungeau pe viteazul  îm­păratdin frunte, ai cărui paşi erau paşii oştirilor care-l urmau mute, supuse, ca otrenă uriaşă.Armata din spatele concret al lui Dănut eraalcă­tuită din Herr Direktor, Olguţa şi Monica. Pentru expediţia vînătorească -copiii fuseseră iertaţi de somnul ritual în această zi - Herr Direktorîmbrăcase haine uşoare de tussor şi inaugurase casca de colonist. Nulipseau nici mănuşile cu toţi nasturii încheiaţi. Herr Direktor îşi păstraalbeaţa mînilor îngrijite "ca o..." spunea doamna Deleanu.- Ca o ce, mamă?- Ca o cucoană. Asta a vrut să spuie mama şinu găsea cuvîntul.- Merci, Grigore. Cuvîntul acela îlgăseşti tu mai uşor decît mine.- El mă găseşte! zîmbise Herr Direktor cu mo­destie.- Grigore, eşti un caraghios! Uite: eu am mînimai negre decît tine. Soarele-i sănătate. Atîta coche­tărie la un bărbat?!- Dragă Alice, îmi plac mînile ţigăncilorfiindcă-s fine şi uscate, nu fiindcă-s negre. Să mă iertaţi cu soareledumneavoastră! Mă pîriesc eu de ajuns la cărţi!Monica mergea alături de Olguţa. În sufletulei, pe o creangă înflorită, se legănau pasările brodate pe chimono, la adăpostde puşti şi ochi de vînători....Armatele închipuirii lui Dănuţ, călăuzitede îm­păratul lor, mergeau să ucidă un zmeu străjuit de balauri. Primejdiilepîndeau la tot pasul. Zmeul putea să fure soarele şi să arunce noaptea ca uncodru des în faţa năvălitorilor. N-avea grijă împăratul! Dădea  foc codrului şitrecea mai departe printre flăcări. Parcă pompierii nu umblă prin foc!...Înaintea lui Dănuţ alerga Ali cu coada ţanţoş răsucită în sus ca o musteaţă rurală....Cînele împăratului era năzdrăvan. Puteacreşte cît o vacă; se putea preface în armăsar cu aripi, pe care nimeni nucuteza să-l atingă... Dar pe împărat îl asculta ca un cîne.Zmeul avea balauri la poartă şi buzdugannăprasnic în cui... Şi ce? împăratul avea puşcă... Să poftească zmeul!...Împăratul avea în cartuşieră moarte pentru o sută de zmei şi tot atîţiabalauri... Cartuşele le păstra Herr Direktor, dar zmeul n-avea de unde să ştiece ştia Dănuţ.Armata din spatele lui Dănuţ - mai puţinMonica - mergea să ucidă o legendă şi să cîştige o prinsoare cu prilejulbotezului vînătoresc al puştii lui Dănuţ.Iată obîrşia legendei: în casa lui conuCostache Dumşa, sultănise vreme îndelungată, peste toţi şi peste toate, FiţaElencu, sora lui mai mare, mult mai mare.Vlăstar urît al unui neam de oameni frumoşi,Fiţa Elencu era hîdă pentru întregul ei neam în cumpăna a două veacuri, pe careo înclina înspre ea. Dar nimeni n-ar fi cutezat să gîndească măcar una ca asta,căci ochii verzi, ca verdele veninului, ai Fiţei Elencu, răzbăteau dincolo defrunţile plecate în faţa ei. Deşteaptă pe cît era de slută, răutatea ei leîntrecea pe amîndouă la un loc. Cînd pleca la Medeleni, în cupeu, însoţitănumai de cărţi în felurite limbi, aduse de prin străinătăţi - laşul boieresc,scăpat de robia roşie şi verde a unei limbi şi a unor ochi - ofta cu dulceuşurare. În schimb, la Medeleni începeau vremuri de bejenie. Peste copilăria şitinereţa doamnei Deleanu şi peste tinereţa mamei ei, Fiţa trecuse ca lăcusteleprin lanuri. Un boier de pe vremuri o poreclise "soacra bucuriei" şimultele ei nurori nu puteau trăi cu ea în casă. Şi-n casa lui conu Costache,Fiţa trăise încă şi după moartea lui. Cu tinereţele fecioarei bătrîne se îngropase în trecut o taină şoptită odinioară, apoi amuţită. Odragoste... Oare?... Un tînăr îndrăgostit de Fiţa Elencu... Cu putinţă?...Înşelarea cu o ţigancă trupeşă de la Me­deleni. O plimbare pe iaz, cu barca, unînec din care Fiţa Elencu scăpase... văduvă - şi o roabă bătută cu harapnicepînă cînd trupul luase culoarea sîngerie a buzelor păcătoase, culoareademenitoare de muşte verzui ca ochii Fiţei.Ţăranii bătrîni vorbeau că iazu-i blestemat.Osingură slăbiciune avuse Fiţa Elencu - de nimeni ştiută: Olguţa. Ochii negri aifetiţei de cinci ani nu se plecau în faţa ochilor verzi. Cruţaţi de bătrîneţă,ochii verzi urmăreau deseori prin casă pletele brune şi fruntea scurt şi dîrztăiată, ca pe o inscripţie ne­tălmăcită încă. Curînd însă, o întâmplare nemaipo­menităîn lunga viaţă a Fiţei, o luminase.Singurii dinţi de care bătrîneţă o despuiasepe Fiţa Elencu, erau cei obîrşiţi din gingii. Fiţa purta dantură. La prînz şila masă, în faţa tuturor come­senilor, feciorul aducea într-un pocal albastru,plin de apă, dinţii albi şi ţapeni ca un rînjet de strigoi.- Naturalia non turpia (1).Nimeni nu crîcnea. Pofta de mîncare pierea,ca toate celelalte.Într-o bună zi, Fiţa Elencu începu un postcare ţinu mai bine de două luni - şi care-i grăbi sfîrşitul - fiindcă dinţiiluaseră drumul iazului.Feciorul venise la masă cu pocalul gol, aşade palid la faţă, că parcă-şi aducea inima în pocalul fără de dinţi.- Eu i-am zvîrlit în iaz, vorbiserăspicat Olguţa, într-o tăcere de oraş îngropat subt lavă. <sup>1</sup> Ceea ce este natural nu este urît (lat.). - Să-mi aducă un pahar cu lapte la mine înodaie. Şi mata, fetiţo, să pofteşti la mine după ce-i sta la masă.Olguţa nu-şi pierduse pofta de mîncare: dimpo­trivă,cu plecarea dinţilor, pofta-i venise la loc. După masă, intrase în odaia Fiţeitrîntind uşa, ostentativ.- Am venit.Fiţa o privise din cale-afară de lung - cutoată puterea ochilor şi a minţii - făcînd-o pe Olguţa să crească mare înviitor, cum germinează o sămînţă în mîna unui fachir.Şi pentru întîia oară în viaţa lor, buzelefără dinţi sărutaseră c-un fel de acră duioşie, obrajii aprinşi ai Olguţei. Dinclipa aceea, Fiţa Elencu nădăjduise că neamul ei de "papă-lapte" maicăpătase o Fiţă Elencu. O lăsase moştenitoare.Drept răsplată, după binecuvîntata ei moarte,Ol­guţa botezase cu numele celei răposate o ciudată broască.Din tată-n fiu, sătenii din Medelenipăstraseră vorba că iazu-i blestemat şi că Fiţa Elencu... După moartea Fiţei -spuneau ţăranii - se ivise în iazul cu pricina o broască neobişnuit de mare şide în­drăzneaţă. Rîioasă, fireşte, domnea peste celelalte, cum domnise Fiţa cuochi verzi peste toţi. Moş Gheorghe scăpase o vorbă - ca s-o ferească pe Olguţade iazul necurat - vorbă necugetată! Olguţa începuse vînătoarea Fiţei iazuluiîn care zîmbea dantura celei­lalte Fiţe. Praştia nu izbutise, nici meşteşugulvînătorilor de aiurea.Acum, satul întreg ştia că Fiţa Elencu s-aprefăcut în broască fermecată. Şi, la adăpostul legendei, broaş­tele,nesupărate de nimeni, se înmulţeau în voie, ocărind cu glasuri din ce în cesporite priveliştile Domnului, cu broasca cea mare între ele, ca un nesecat şidiabolic potir cu venin......Se apropiau. Iazul pustiu ca subt lună,sclipea zimţat în bătaia piezişă a soarelui, mirosind a mîl şi a răcoareputredă....împăratul redeveni Dănuţ, fiindcă Dănuţştia le­genda şi nu-i venea să-nfrunte singur iazul ocolit de toţi. Ridicăpuşca, ochi lung cerul pînă cînd îl ajunseră ceilalţi şi porni cu ei alături,lepădîndu-se de puşcă: nu-i bine să te pui rău cu Fiţa Elencu! Ca simpluprivitor e altceva. Lui moşu Puiu nu-i pasă....Răsună dinspre trestii orăcăitulbroaştelor, ca mii de saci cu nuci scuturaţi. Larma crescu patetică. Orăcăitulse dezlănţui mai pătimaş, întretăiat de bocete, de văicăreli şi tînguiri - capsalmodia unei sinagoge.Pe mal şedeau broaşte cu gura blazată şi ochiastronomici privind cerul fără stele... Hămăitul lui Ali le făcu să tresară, fără să le alunge din lenea lorşi-a mîlului.- S-aşteptăm, Herr Direktor. Ai s-o veziacuşi.- Tu o cunoşti, Olguţa?- Sigur. Nu pot s-o sufăr! Aşa-i deobraznică!- Lasă, Olguţa, că-i vin eu de hac.Monoclul lui Herr Direktor o aştepta pe FiţaElencu. Şi puşca încărcată. Şi praştia Olguţei pe deasupra.De aproape broaştele erau soliste. Lătratullor acuatic nu pornea vulcanic din craterul soarelui de-apus, sau dinnostalgica paloare-a lunii, ci din cîte un trup bubos şi moale ca de bătrîneţăviermănoasă.- Olguţa, poate că iese-n altă parte.- Nu, Herr Direktor, îţi spun eu. Acela-itronul ei.Mîna Olguţei izbucni duşmănos, arătînd cudegetul un ciot de salcie săltată deasupra apei, mult mai încolo de mal, cadinadins. Incomat de lintiţă, ciotul păreaun trup de cal decapitat, oprit din salt, cu copitele în apă şi-ncremenit.Pînda începuse. Herr Direktor aprinse o ţigară.Olguţa îşi încerca praştia întinzînd-o prelung cu un gest graţios. Monicaasculta ţînţarii al căror ţiuit apropiat era ca freamătul tînguitor a mii devioare, în cer parcă.Un broscoi încalecă o broască şi împreunaţise azvîrliră hîzi în apa nupţială, urmaţi de un inel de-argint înfiorat. Altebroaşte ţîşniră din apă; cu salturi de gumă trecură prin mîl, rămînînd în ge­nunchi,nemişcate, cuprinse de un brusc extaz.Din vălurele răsăreau capete cu ochi holbaţide înecat şi s-afundau la loc.Dănuţ nu se simţea la îndemînă. Prin apă îlpîndeau mii de ochi... Şi apa e adîncă!... Şi apa e ciudată ca o neînsufleţitămînă de mort, care deodată poate să te apuce şi să te tragă dincolo...Încet-încet,de-a-ndaratelea - ca cineva care se teme să nu fie prins pe la spate - soareleroşu, mare şi rotund se-ndepărta de iaz, privindu-l.Cînd vorbele amuţesc, gîndurile încep săvorbească singure, iute, ciudat... Dănuţ ar fi fost mulţumit să-l atace Olguţa.Dar Olguţa pîndea luciul apei din preajma sălciei, ca pe-o uşă îndărătul căreiao mînă apăsa clampa.- Sst!Nu vorbea nimeni. Herr Direktor aruncă ţigaraşi trase trăgaciul.- Acuma să ştiţi că iese, şopti Olguţa cufruntea brăzdată.Monica îşi astupă urechile.În jurul sălciei, subtapă, zvîcneau noroadele mu­cegăite.- Uite-o! Nu trage. Mai stai.Răposata Fiţa Elencu răsărise din apă... saudin salcie. Şi toate broaştele, împrejmuind cu ochi şi bube salcia, începură aprohodi în cor.Burduhănoasă ca un idol chinezesc, leproasă,ştirbă şi guşată, Fiţa Elencu nu se clinti din faţa puştei. Glonţul porni, piatra porni. Şi glonţ şi piatră în zădar. Prohodul broaştelor, din ce în ce mai urlător, goneaparcă şi glonţ şi piatră. Cu mişcarea elegantă a vînătorilor - asemănă­toarecu destinderea în salt a ogarilor - Herr Direktor sprijini puşca de umăr şitrase din nou. Piatra după glonţ.Galeş şi sinistru, Fiţa Elencu îi privea.Şi deodată, înghiţită Fiţa Elencu ,rămase numai în ochii vînătorilor salcia goală .Broaştele se risi­piră.- Ce zici, Herr Direktor?- Ştiu eu!... E greu să tragi în apă; teorbeşte lumina... Urîtă broască!- Urîtă broască! oftă Olguţa.- Urîtă! şopti Monica strînsă de un fior înspate.- Hai să plecăm, moşu Puiu, se grăbi Dănuţ.- Nu, dragă. L-am scăpat pe decan. Să ne luămmăcar revanşa cu membrii baroului. Institui premiu un leu de broască. Eu ţincontabilitatea. S-a făcut?- Bravo, Herr Direktor! Lasă că le-arăt eu!- Dănuţ, începe tu... Nu te pripi, măibăiete! Ocheşte liniştit... Acuma trage. Ai scăpat-o. E rîndul Monicăi.- Eu nu ştiu, moşu Puiu.- Înveţi...N-ai frică, Monica. Nu face zgomot, o îmbărbătă Herr Direktor văzînd-o că-şiastupă ure­chile în loc să apuce puşca.- Monica, mă supăr, interveni Olguţa. Euaştept.Dojana Olguţei o hotărî. Luă puşca, stîngace- aşa cum fumează femeile care nu ştiu - şi trase la noroc. O broască întoarsăpe burtă deveni nufăr alb.- Un leu pentru Monica... Ia să te văd,Olguţa.Broasca Olguţei făcu un salt deznădăjduit şicăzu pe apă, arătînd cerului, cu lăbuţa, inima rănită.Ali alerga de-a lungul malului, hămăind. Unpocnet îl alunga înainte, altul îl întorcea îndărăt, mai mînios, mai buimac.Părea că se luptă cu ţînţarii: el prea mare, ei prea mici.- Pauză. Să facem bilanţul. Monica are doilei; Dănuţ cinci; Olguţa opt... E rîndul tău, Dănuţ.- Ssst! Herr Direktor! Fiţa.Pe iazul vînăt de înserarea cerului se făcuselinişte. Numai păpurişul din fund suspina uscat.- Olguţa, trage tu; eu nu mai văd, şoptiDănuţ lepădîndu-se de puşcă.Olguţa i-o luă din mînă fără să-l asculte.Obrajii îi ardeau ca atunci cînd intrase în odaia Fiţei Elencu pentru răfuială.De astă dată, broaştele amuţiră ca să răsune singur glasul celei de pe salcie.De unde răsuna?... De-acolo sau de-aiurea?...În tăcerea topită şi-n umbra clipei vinete suiau cirezile negre din fundulpămîntului, mînate de un hohot de rîs hurducat, înnăbuşit şi gros.- Ali, vin aici! Ţine-l de gît.Dănuţ ascultă porunca epică. Olguţa se lăsăîntr-un genunchi, îşi sprijini cotul de genunchiul celălalt, şi ochi, şi ochi,pînă cînd ţelul se încrustă în burta albă ca un ciob de lună. Din inima Olguţeişi din puşca împietrită glonţul ţîşni... şi nimeri. Labele Fiţei iz­bucniră însus, tragice, ca braţele unui blestem. Îmbrîncit de glonţul care-l găurise,trupul se prăvăli în apă...Răsăreau stelele pe cerul creştin.- Bravo, Olguţa! Asta-i lovitură de maestru.Me­riţi o puşcă de vînătoare.- Olguţa, îţi dau ţie puşca mea, sări Dănuţcu­prins de entuziasmul darnic al marilor evenimente.- Merci, păstreaz-o. Eu am să am puşcăde vînătoare.- Olguţa, am cîştigat pariul. Adică tu l-aicîştigat, Un cataif cu frişcă de la mama şi un flacon de parfum de la mine.- Herr Direktor, nu se putea să scape.Trebuia s-o ucid.- De ce, măi drace?- Aşa... Fiindcă-mi era frică de ea, răspunsetare Olguţa ca s-o audă şi Olguţele din trecut.Acesta fu epitaful celor două Fiţe.Muzical, visul unei nopţi de vară suna pehotarul toamnei. Fluiere şi flaute, cimpoaie, cobze şi vioare, tălăngi, violeşi violoncelul monocord al buhaiului de baltă cîntau din trei zăriîntunecate - albastru, pentru paloarea de argint a unei zări. Nu răsărise lunape acolo; de mult trecuse soarele. În naltul luminiş, o stea tremura ca prinsăîn pînze de păianjen.Dănuţ, cu puşca aplecată în jos, deschideaalaiul. Lătratul lui Ali crăinicea victorii....împăratul se întorcea singur de la luptă.Oştile îl aşteptau mai încolo, ca o pădure gata să-nflorească sau să piară subtsecure... Bietul împărat! Numai el îşi primejduise viaţa pentru ostaşii lui şipentru liniştea împărăţiei. Ce împărat de treabă! Ce îm­părat viteaz! Bravolui!- Moşu Puiu, unde eşti?... AH! Ali ! Hei-hei!...Înainte era cimitirul de la marginea satului, îndărăt iazul cu Fiţa Elencu. Darmoşu Puiu era înaintea ia­zului. O luă la goană îndărăt, cu puşca.- Herr Direktor, de ce nu-s eu băiat?- Aşa a vrut Dumnezeu !- Ei, Dumnezeu!Herr Direktor schimbă un zîmbet ateu custeluţa de sus.- Sau cocostîrcul.- Ei, cocostîrcul!- Cine atunci? întrebă şi se-ntrebă prudentHerr Direktor.- Mama, Herr Direktor. Îţi spun eu.- Bine. Mama şi tata au vrut, amplificăscrupulos Herr Direktor.- Nu. Mama singură.- De ce tocmai mama?- Ca să mă persecute.- Ei!- Ba da. De ce nu l-a făcut fată pe Buftea?- Lasă-l în pace, măi drace! Ce-ţi maitrebuie? Acuma eşti băiat: ai pantaloni.Olguţa oftă amar.- Nu-s băiat.- De ce, Olguţa? Ce mai vrei?- Nu ştiu!... Da ştiu eu...- Şi nu eşti tu mîndră să fii la fel ca mama?- Asta-i altceva, Herr Direktor. Mamei îiplace.- Şi ţie?- Mie nu.- Îţiplac băieţii, Olguţa?- Mie?! Nu pot să-i sufăr.- Atunci de ce vrei să fii băiat?- Eu nu vreau să fiu fată.- Atunci ce vrei să fii?- ...Vezi, Herr Direktor! Spun prostii...fiindcă-s fată.- Da tu, Monica? o întrebă Herr Direktor,cîntărindu-i cozile cu palma.- ...Eu aş vrea să fiu ca tante Alice.- O iubeşti, Monica?- Da.- Şi pe mine?- Sigur, Herr Direktor, îl încredinţa Olguţa,ea e prietena mea.Treceau în dreptul stogurilor de fîn rînduitepe cîmpie, ca nişte falnici cozonaci abia scoşi din cup­torul verii.- Monica, aşa-i c-ai obosit? o întrebăporuncitor Olguţa, încetinind pasul.- Puţin!- Da tu, Herr Direktor?!- Ajungem îndată.- Dragă Herr Direktor, mai avem... şi te-aşruga ceva.- La dispoziţie.- Da să-mipromiţi că faci.- Depinde.- Spune că da, Herr Direktor.- Spune tu ce vrei.- Spun, dacă promiţi.- Spune.- Vra să zică mi-ai promis?- Să zicem!- Hai să ne odihnim, Herr Direktor, Uite, Mo­nicanu mai poate.- Şi mama ce-are să spuie?- Are să ne-aştepte.- Cu biciuşca!- Ba cu mîncare bună şi caldă fiindcă noi amcîştigat pariul.- Aşa să-i spui.- Sigur. Eu am să-i spun.- Să ne aşezăm... Da unde-i Dănuţ?...Dănuţ... Dănuţ! Kami-Mura, stop!"U-uuu... tra-raa... oo-ooop",hăuli ecoul dezmăţat. - Moşu Puiu, mă duc eu să-l aduc, se oferi Mo­nica,spăimîntată de singurătatea lui Dănuţ.- N-are să-ţi fie frică?- Nuu, minţiră buzele Monicăi, dezminţite deobraji.Cu dinţii şi pumnii strînşi, Monica o luă lagoană orbită de întuneric. Pe măsură ce se îndepărta mai tare de cei rămaşi peloc, alerga mai iute. Şi spaima, ca un greier negru şi strident, ţipa-n tăcereaei: Dănuţ, Dănuţ, Dănuţ...Inimile celor doi fugari, lovindu-se una dealta pe neaşteptate, căzură-n jos, de fier, şi zvîcniră în sus, istovitor deelastic.Cu picioarele cosite Monica se opri în drum,în­chise ochii şi ţipă, gîfîind: "Dănuţ, ajutor!"...Lui Dănuţ, în sprinteneala fugii, îi căzusepuşca din mîini în dreptul Monicăi. Ţipătul Monicăi îl opri. Se întoarseîndărăt, ridică puşca şi încruntat se porni asupra Monicăi.- De ce m-ai strigat?Ţinea puşca de ţeava, cu patul proptit înpămînt, calm. În schimb vorbele-i erau anemiate ca aripele fluturilor strînseîn degete brutale.Monica, mută, îl apucă de mînă, sorbind adîncră­coarea serii.- Lasă-mă. Nu vezi că ţin puşca?- Tu eşti, Dănuţ?- Eu, sigur, se făli glasul învîrtoşat. Nuvezi! Ce cauţi aici?- M-a trimis moşu Puiu să te chem înapoi.- Şi de ce fugeai?- Mi-era frică, Dănuţ.- Aha!- Te rog să nu mă spui Olguţei. Ea se supără.- Şi eu mă supăr !- Nu te supăra, Dănuţ. Eu îs fricoasă.- Ştiam eu!- Cu tine nu mi-i frică.- Hee! Cred!- Tu eşti băiat; eşti curajos.- Şi ce vrei?- Să mergem înapoi.- Şi dacă nu vreau?- Atunci mergem acasă. Da parcă şi tu veneaiînapoi...- Mă plimbam.- Eu merg cu tine, Dănuţ, unde vrei.- Ştii tu ce-i acolo? o întrebă Dănuţ,arătînd cu ţeava puştii.- Satul.- Nu. Ci-mi-ti-rul, vorbi tare Dănuţ,estompînd treptat silabele fioroase.- Vai, Dănuţ!- Ţi-i frică?- Cu tine, nu.Dănuţ îşi stăpîni un oftat de uşurare.- ...Bine. Hai cu mine înapoi.- Lasă-mă să te ţin de mînă, Dănuţ...Două mîni se încleştară, încuiate înapropierea ci­mitirului. Porniră. Paşii lui Dănuţ creşteau. Din nou goanaclocotea în el.- Dănuţ, nu vrei să mergem mai încet?- N-ai decît să rămîi singură.- Nu, Dănuţ... eu cu tine vreau... da nu maipot. Hai mai încet, Dănuţ...- Dacă-ţi place! Eu mă grăbesc.- De ce, Dănuţ? Moşu Puiu ne aşteaptă.- Aîî! Am spus o dată!...în drum, o vrăjitoare aţinuse caleaîmpăratului.Cu mînile - fiindcă isprăvise gloanţele -împăra­tul se luase la trîntă cu ea. În ajutorul vrăjitoarei săriseră dincimitir toate duhurile rele. Dar mîinile împăratului erau de fier, ca şicurajul său. Puşca într-o mînă, mîna vrăjitoarei în cealaltă - şi la drum!Împăratul se ducea să înece vrăjitoarea în sîngele balaurului răpus... Halalde-aşa împărat!...Din marele belşug ceresc cădeau steluţe,stele şi luceferi prin noapte şi prin veacuri.- Ce stai?Dănuţ întoarse capul îndărăt. Monica priveace­rul cu ochii măriţi ca şi cum ar fi văzut zborul unui înger. Apoi, cuaceiaşi ochi, îl privi pe Dănuţ.- Vai, Dănuţ, ce frumos e!Aşa se dezvălui sufletului Monicăi, întîianoapte lirică a lunii...- Unde-s? se răsti Dănuţ dînd drumul mînii deprisos de acum înainte.- Crede-mă c-aici i-am lăsat! se apărăMonica, îndoindu-şi degetele înţepenite de strînsoarea vitea­zului împărat.În locul vînătorilor debroaşte - ca într-o vrajă - un moş decorativ cocea păpuşoi la un foc aromat devreascuri şi coceni.La auzul vorbelor, moşul se aplecă şiîntoarse un păpuşoi rumenit: pe stogurile de fîn şi pe cîmpie, şi poate şi pecer - o umbră mitologică răsuci gîtul unui balaur cu limbele vîlvoi.- Moşule.- N-auzi, moşule?- ...Autoritar, Dănuţ bătu cu patul puştii înpămînt.- Hei! Moşule! Eu îs de la curte!.... N-auzi?Moşul se întoarse clipind. Cu ochii micşoraţişi troieniţi de sprîncenele albe, îl privi pe Dănuţ cum priveşti o rîndunicăpierdută în cer, sau o gîză pri­zărita printre ierburi.- Ha?- Poate că n-aude, săracu! interveni Monica. Vor­beşte mai tare, Dănuţ.- Tu să taci! Mo-şu-le, urlă Dănuţ, roşu lafaţă, n-auzi odată?- Aud?- N-ai văzut un domn şi-o domnişoară? răcniDănuţ ca pentru cineva din lună.Moşul trase cu ochiul la carul cu boi opritîn drum, trase cu ochiul şi la faţa lui Dănuţ, posomorîtă cu toată veseliaflăcărilor, şi-şi căută de treabă mai de­parte. Un alt păpuşoi fu tolănit pecealaltă coastă de-o mînă deprinsă cu focul.- Ei comedia dracului! oftă din greu Dănuţ.Dacă şi surîsul ar fi să aibă umbră, almoşneagului ar fi acoperit cîteva fălci, de mare şibun ce era.- Moşule, moşule, n-auzi?- N-am văzut ni'că! Ei!- Eşti sigur?- Ţi-ai bătut joc de mine! se întoarse Dănuţcă­tre Monica.- Crede-mă că nu, Dănuţ! Aici erau...- Da nu-s! - bătu el din picior.- Poate că-s mai încolo.- Du-te şi-i caută.- Parcă ţi-ar fi nevastă, boierule!... Aşa-ighini!... Mai staţi oleacă la foc. Ia luaţi cîte-un păpuşoi.- Eu mă duc să-i caut, suspină Monica. A!...Dănuţ îi întoarse spatele.Olguţa răsărise din car, pe jumătate înbătaia flă­cărilor, făcînd semn Monicăi să tacă şi să vie. Înăl­ţată de braţelelui Herr Direktor, Monica se trezi în fîn gîdilitor şi parfumat ca un îndemn larîs, cu stelele deasupra şi şoaptele Olguţei la ureche.- Olguţa, să-l chem şi pe Dănuţ.- Lasă-l să te aştepte!- Să stea singur?- Sigur. Aşa a vrut!Olguţaînjumătăţi păpuşoiul adus de Monica, suflînd în palme. Se înfruptară toţi trei.- Herr Direktor, ai băgat de seamă? Cîndmănînci păpuşoi parcă paşti !- Merci!- Să-ţi mai dau?- Reste ! îmi stric pofta de mîncare.Culcat pe spate, Herr Direktor privea cerulprin monoclu. Calea laptelui adia pînă-n zare, ca vîntul într-un lan astral derochiţa rîndunelii."Un taraf de lăutari... şicelelalte", dori tainic Herr Direktor, oftînd.- Olguţa, trebuie să pornim spre casă.- Iaca pornesc.- Cheamă-l pe moşneag.- Parcă eu nu ştiu să mîn! Hăis, boală!îndemnă ea boii cu glas prefăcut.- Iaca mă cheamă nepotu-meu. Stai, măicopchile măi! Nu porni.Moşneagul se porni de lîngă foc, păturînd în pănuşipăpuşoi copţi.- Apoi te las cu bine, boierule.- Moşule, mă laşi aici?- Păi cum?- Moşule.- Moşule, n-auzi? Vin şi eu.- Aşteaptă-ţi copchiliţa, boierule. N-o lăsa,c-o mănîncă lupchii. Hăis!Scîrţţ-scîrţ, scîrţ-scîrţ...- Lupii? murmură Dănuţ îngîndurat,strîngîndu-se lîngă foc.Scîrţ-scîrţ, scîrţ-scîrţ... Parcă-i făcea înciudă!Cu pas împărătesc, legănîndu-şi coarnele prinstele, boii trăgeau; carul scîrţîia. Moşneagul lîngă boi. Şi numai Dănuţ lîngăfoc.- Monica! Unde eşti, Monica?- Aici-s, Dănuţ.- Kami-Mura!- Buftea, hoo!- Uf!...Din car, Dănuţ dădu un binemeritatconcediu bravului împărat.- Uite luna!- Luna-i?- Luna; Samănă cu tine, Buftea, cînd ai oreillons! Răsărise colorată ca un abţibild, fără gurăşi sprîncene lineare, luna care-o văd copiii mici prin somn, strîmbîndu-seelastic: serioasă, veselă sau tristă. Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-iscoată limba.- Nu seamănă cu Dănuţ, Olguţa! protestăMonica după o scrupuloasă examinare.- Da cu cine seamănă? Cu tine?- C-un nătărău de bostan! glumi HerrDirektor.- Buftea, spune şi tu cu ce seamănă. C-unglob de aur?- Lasă-mă-n pace.- Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă.Dănuţ nu se gîndea la lună. Constatase dinauzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan, fără s-o privească pe cer.Lui Dănuţ îi era foame. Luna din turbinca luiIvan, cu faţa ei de lipovan gras, era stăpîna unei băcănii mai mare decît a luiErmacov de la Iaşi, Dănuţ o vedea punînd în vastul coş de hîrtie, cutii cusardele; tăind patace roşcate de salam; deschizînd cutii cu măsline marinate;întinzînd, spre gus­tare, cu vîrful cuţitului, o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu; desfăcînd un hîrzob de păstrăvi afu­maţi...- Herr Direktor, mie mi-i antipatică luna.- De ce?- De la Slănic, Herr Direktor.- Ce ţi-a făcut la Slănic?- Trebuia să ne plimbăm pe lună. Peatuncea eram eu mică.- Şi-acum eşti mare?- Nu. Da atunci eram mai mică... Eu mergeamde mînă cu Buftea, înainte. Şi-n urma noastră ve­neau nişte domnişoare care sesărutau cu domnii...- I-auzi!- Da, Herr Direktor. Eu vedeam umbrele lor...De ce se sărutau, Herr Direktor?- Se jucau, Olguţa.- Asta-i joacă?!- Joacă de oameni mari !- Mai rău decît copiii, Herr Direktor! Eun-am să mă joc aşa niciodată. Herr Direktor, spune-mi drept dacă ţi-ar veni ţiesă te săruţi pe gură cu o cucoană care nu ţi-i rudă?- Aaa! Mai ales! Sigur că nu, oftă HerrDirektor.- Sigur. Asta-i greţos. Uite: Monica-iprietena mea. Spune tu, Monica, mă spăl eu pe dinţi cu pe­riuţa ta?- Nu. Tu ai periuţa ta.- Vezi, Herr Direktor! Ei, îţi spun peonoarea mea, că domnişoarele celea se sărutau pe gură cu domnii de-acolo!- Vai de mine!- Crede-mă, Herr Direktor. De asta, eu nu lelă­sam să mă sărute pe obraz... Şi eu am băgat de seamă că ziua nu făceau aşa.Numai cînd era lună.- Vra să zică nu eşti bine cu luna?- Nu, Herr Direktor. Cînd o văd îmi vineciudă.- Vin să te pup, Olguţa.- Pupă-mă.- Nu te superi?- Nu. Tu eşti rudă cu mine... Şi tu nu facica domnişoarele de la Slănic.- Ferească Dumnezeu!La intrarea în sat, un tunel gălbui găurinoaptea.- Ne-am fript, copii! Au trimes după noi,zîmbi Herr Direktor recunoscînd farul de la automobil şi presimţind ceadăpostea.- Iar Anica! se supără Olguţa... Moşule, iavin să grăim oleacă.- Să grăim!Moşul rămase în urma boilor, ştergîndu-şimusteaţa.- Moşule, să spui că nu ne-ai văzut. Are săte-n-trebe o ţigancă - glasul Olguţei scăzu - care um­blă cu un neamţ. Ştii,neamţu cu căruţa dracului.- Lasă că le-arăt eu! Neam spurcat! mormăi mo­şultrecînd lîngă boi.Herr Kulek se apropia, cu braţul încolăcit pemij­locul Anicăi: Ţinea farul în mîna ridicată, ca pe o halbă.- N-ai văzut pe boieri, moşule? întrebădistrat Anica.- Hm! Ai să te-afuriseşti, fa! Chei din faţamea! Hi, boală!Hohote de surdă veselie porniră din fînul carului,acoperite de rîsul greierilor şi-al cosaşilor.Spiritual, Herr Kulek lumină luna cu farul şitrecu mai departe, vorbind Anicăi ca unei surdomute de acelaşi neam.- Borşul, Profiro, strigă domnul Deleanu dincer­dac, zvîrlind ţigara.- Borşul, Profiro! intonă corul din car, prinzarva cînilor din curte şi din sat.Cu lampa într-o mînă şi cu lingura de salatăîn cealaltă, doamna Deleanu îi aştepta pe scări, severă ca o alegorie aJustiţiei casnice pentru acei care întîrzie la mese.- Poftim! Car cu boi vă mai lipsea! Domnuleautomobilist, acum se vine la masă, şi aşa?- Păziţi, c-o arunc pe Fiţa.- Ali!Doamna Deleanu se ghemui, ferindu-se.Mănuşile lui Herr Direktor purtaseră, o clipă, groaznica po­reclă. După mănuşisări din car Ali, gudurîndu-se frenetic.- Am cîştigat pariul, întreabă-i, ţipă Olguţaavîntîndu-se din car pe-a doua treaptă în braţele dom­nului Deleanu.- Adevărat?- Veşnica ei pomenire ! intonă Herr Direktor.- Uf! Slava ţie Doamne! răsuflă doamna De­leanu.Parcă am avut o presimţire: cataifu-i gata.- Ura pentru cataif!- Dar n-am să vi-l dau fiindcă vă faceţi decap.- Patapum, bum... Dă-ni-l de sufletul luiPatapum, mamă dragă, se jelui Olguţa arătînd moartea declamatorie a basetului.- Ce-avem la masă? năvăli Dănuţ scuturîndu-seca un căţelandru scos din apă.- Buna sara, tante Alice... Olguţa a împuşcatbroasca.- Daa? Buna sara, Monica. Hopa. Ţi-i foame?- Grozav, tante Alice.- Bravo!Cu fîn zburlit în părul blond şi cu obrajiirume­niţi, Monica clipea, luminoasă în lumina lămpii.- Da unde-i Anica? N-aţi întîlnit-o?- Caută luna! mormăi Olguţa, mestecînd uncolţ de pîne.- De miere! adăugă Herr Direktor,scuturîndu-se de fîn.- Grigore! Nu-ţi dau cataif.- Are Kulek şi pentru mine!Paşii Profirii duduiră. Aducea castronul cuborş.- Poftă mare, boierilor! le dori moşul,plecîndu-se.- Asemenea, moşule!- Hii, boală!... Nie, potaie!Boii porniră visători prin ocara cînilor.Aburii borşului pictară nostalgii pe feţeleînfome­taţilor.În tăcerea deplină,vorbiră numai lingurile, gre­ierii şi ochii cînilor.  Partea a doua  I "MEDIUL MOLDOVENESC" Că dintr-un cantalup ţinut la gheaţă,delaolaltă cu lumina soarelui, intra răcoarea prin ferestrele des­chise: venisetoamna.Coşuleţul cu struguri din mijlocul mesei,împodo­bit cu frunze bahice, lumina.Struguri de culoarea dimineţilor blonde şi-acelor verzui; de culoarea amiezelor bălane; de culoarea amurgurilor profirii;de culoarea miezului de noapte vînăt de duhuri necurate; de culoarea nopţiloral­bastre iluminate de somnul lunii - se îngrămădeau redeşteptînd icoanazilelor şi nopţilor trecute.Dănuţ mînca poama, iute şi plural. Înfarfuria lui sîmburi şi coji nu existau: numai scheletele verzi aleciorchinelor înlăcrimate. Olguţa arunca cojiţele, vehement, ca nişte insultefarfuriei, preocupată de mişcare mai mult decît de gust. Monica desprindeaboaba, o dezbrăca de cojiţă între buze şi, pe cînd gura alegea sîmburii demiezul apos, degetele aşe­zau cojiţa în farfurie, meditativ, ca pentru un jocde şah: se apropia sfîrşitul vacanţei.- Dănuţ, spală poama; de cîte ori ţi-am spus!Dănuţ muie strugurii în apă...- Să ştii c-ai să capeţi apendicită! De ceînghiţi sîmburii?"De-ar da Dumnezeu", dori Dănuţ însinea lui, în­ghiţind înainte: se apropia şcoala.- Un chibrit, ceru doamna Deleanu, turnîndapă clocotită în ibricul de cafea.Herr Direktor alese un chibrit din cutiuţă.- Dă-mi cutia, omule. Doar nu-ţi cer luna!- Imposibil! Cutiile de chibrituri dispar.- Bine. Revanşa mi-o iau la caimac.- Poftim cutia... numai să fie cafeaua blănită.- De ce-or îi dispărînd cutiile dechibrituri? în­trebă domnul Deleanu, aprinzîndu-şi ţigara şi punînd cutia înbuzunar, maşinal.- Fiindcă toţi furăm cutiile de chibrituriale ce­lorlalţi! Dă-mi înapoi cutia.- Ce cutie?- A mea.- De unde! A mea e. Am scos-o din buzunar.Poftim: o singură cutie... Ei! drăcie!Două cutii ieşiră din buzunar.- Ai dreptate! Mare minune cu chibriturile ! Se vede că au un element penal în compoziţia lor.- Focul, nu chibriturile.- De la Prometeu cetire?- Te cred.- Bravo, Grigore! Voi propune, cînd se vaface revizuirea codului penal, o nouă infracţiune: delic­tul prometeian... Aşface-o numai ca să văd capul mai multor colegi de dincolo. "Ce-iaia?" "Cine-i ăla"?- Cine-i ăla, papa?- Un viteaz, Olguţa. A furat focul zeilor şizeii l-au pedepsit mai rău decît pe hoţi.- Şi el s-a făcut haiduc?- Nu. A murit.- Şi cine l-a răzbunat?- Literatura, zîmbi doamna Deleanu.Olguţa tăcu, încruntată. Anumite discuţiiînsoţite de zîmbete, o supărau ca o convorbire într-o limbă pe care nu oînţelegea îndeajuns. Şi pe deasupra, şi mai presus de toate, o nemulţumeasurîsul lui Dănuţ.- Ce rîzi?- Am nimerit o boabă acră.- Hm! îţi şade bine: de asta te-am întrebat.Parcă eşti Patapum. La dulce, plîngi?Dănuţ făcuse un spirit pe tăcute. Cînd domnulDeleanu explicase Olguţei că hoţul focului fusese pedepsit, Dănuţ gîndise:"S-a fript!" Dacă n-ar fi fost şi Olguţa, Dănuţ ar fi spus spiritul.Aşa scăpase de Olguţa! Îndeobşte, Dănuţ era tăcut pe dinafară şi limbut pedinăuntru, poate fiindcă înăuntru nu era Olguţa.În jurul ibricului de cafea, hora violentă aflăcărilor se rotea uşoară."Fuuu!"Bolborosind, cafeaua se umflase deodată,clăbucită şi mînioasă ca un curcan de şocolată. Ţinînd ibricul de coadă,deasupra flăcărilor, doamna Deleanu în­cepu culesul caimacului.- Nu mai pot! gemu Olguţa, combativă. M-amumflat. Mamă dragă fă-mi şi mie o cafea.- Ia mă rog!- Te rog, mamă!- Cafeaua nu-i pentru copii.- De ce?- Fiindcă enervează.- Atunci tu de ce bei?- ...Fiindcă ajută digestia.- Şi eu n-am digestie?- Ai şi fără cafea.- Şi tu ai nervi şi fără cafea, mamă dragă,şopti galeş Olguţa.- Olguţa, nu te obrăznici!- Dacă mi-i poftă de cafea.- Lasă că-ţi dă tata din farfurioară, unpic... un picuşor de poftă, adăugă domnul Deleanu simţind privirea de Neptun adoamnei Deleanu îndreptată asupra lui din clocotul cafelei.- Bine că vine şcoala, oftă mama Olguţei. Săam şi eu puţină vacanţă... Dănuţ, ajunge. Du-te şi te spală pe mîni.- Merci, tante Alice.- Să-ţi fie de bine... Olguţa, hai şi tu;plimbă-te pe afară cu Monica. Acuşi trebuie să vă culcaţi.- Ştiu, oftă Olguţa. Papa, îmi dai cafea?Domnul Deleanu îşi umplu farfurioara.- Suflă, Olguţa, s-o răcoreşti.Bruna furtună din farfurioară azvîrli un valşi pe faţa de masă.- Olguţa! Azi am pus faţa de masă.- Mamă dragă, începu Olguţa după ce-şi sorbicafeaua, de ce spui tu, cînd verşi cafea, că ai să iei bani?- Fiindcă aşa se spune.- Atunci de ce te superi cînd vărs eu?- Îţimulţumesc!- Pentru puţin, mamă dragă! Merci, papa!Hai, Monica!După ce rămaseră singuri, Herr Direktorîncepu să rîdă.- Cine-i profesoara Olguţei?- O fată excelentă.- Mult sînge rău trebuie să-i mai facă.- Închipuieşte-ţică nu! Bineînţeles, lecţiile sînt discuţii, şi raporturile dintre elecamaradereşti. Olguţa-i oferă ceai sau dulceaţă, şi profesoara convorbiriinstructive... De altfel, Olguţa învaţă uşor şi cu plă­cere: singura moşteniresimpatică de la Fiţa Elencu!... Şi sînt convinsă că prietenia cu Monica şi viaţa împreună or s-o mai îmblînzească.- Păcat ar fi! suspină domnul Deleanu.- Păcat?! Gîndeşte-te că-i fată, nu haiduc!- Da, da. Aşa-i şade bine Olguţei... Să fifost Dănuţ ca ea..."Dănuţ îi mai prostuţ: el samănă cu mamalui."- Închipuieşte-ţi,Grigore, eă această amabilitate mi-a fost servită în faţă, de o prietenăa voastră din copilărie... probabil un flirt.- Cine? întrebă rîzînd, Herr Direktor.- Domnişoara Dobriceanu.- Mai trăieşte?!- Dragă, îi de-o vrîstă cu voi!- Biata Profiriţă! De la ea nimic nu tepoate supăra. E latifundiară inexpropriabilă în împărăţia cerurilor. Avea mareadmiraţie pentru Iorgu...- Numai?- Mai ştii?!... Tu şi cu Dănuţ nu sînteţi genulei! Îi plac oamenii limbuţi şi agresivi. Şi ea e un mieluţ. Da-i plactoreadorii!... Săraca!... Iorgule, îţi aduci aminte ce obrăznicii îi spuneai?- Da... Săraca!- Dragii mei, începu Herr Direktor,ştergîndu-şi monoclul cu batista, ca pentru o luptă cu ochii, fiindcă a venitvorba de Kami-Mura şi fiindcă a sunat ceasul plecării...- Deja?- Dacă nu mă daţi voi afară mă dă toamna...Şi cum spuneam, fiindcă se apropie plecarea, aş vrea să limpezim o chestie caremă preocupă serios. Ce intenţii aveţi voi cu privire la Dănuţ?- Cum? E foarte simplu, răspunse repededoamna Deleanu. Îl dăm la liceu.- Şi?- Punct.- Grăbită mai eşti la puncte!- Nu văd unde vrei s-ajungi?- Îndată...La ce liceu vreţi să-l daţi?- La Liceul Internat.- Intern?- Vai, Grigore! Se poate una ca asta! Dănuţintern?... Extern, fireşte.- Iorgule, tu n-ai nimic de spus?- Eu sînt de acord cu Alice. Chestia-i limpedeca apa.- De loc!... Ce vrîstă are Dănuţ?- Unsprezece ani; nu ştii?- Perfect. Vra să zică e băiat.- Copil.- Nu, nu! Băiat. Şi nenorocirea e că pentrutine va fi mereu copil.- E natural. Sînt mama lui.- Foarte frumos şi lăudabil. N-am nimic de spus.Tu eşti o mamă admirabilă.- Ţţ!- Şi tocmai de asta eşti primejdioasă pentrueduca­ţia unui băiat.- Vai!- Ascultă, Alice, să lăsăm fleacurile. Săvorbim serios. E în joc viitorul singurului tău băiat, singuru­lui urmaş alnumelui nostru. Tu ştii bine că-ţi iubesc copiii. Da sau ba?- Eu copii n-am. M-a ferit Dumnezeu decăsătorie pînă acum, şi de-acum înainte ştiu să mă feresc singur. Aşa că toată afecţiunea mea... şi restul, epentru copiii voştri. Şi singura mea bucurie - alţii ar numi asta ideal, eu îs mai modest - e să-i văd oameni... mai vrednici şi mai întregidecît noi. Şi, slavă Domnului, nici noi nu sîntem de lepădat.- Şi? se impacientă doamna Deleanu.Herr Direktor aprinse o nouă ţigară.- Vă rog să mă credeţi că tot ce vă spun egîndit şi copt de mult, în căpăţîna asta fără de plete poe­tice... Vă-ntreb:ce-are să se aleagă din Dănuţ dacă va face liceul aşa cum vreţi voi?Doamna Deleanu ridică din umeri.- Dragul meu, ce s-alege din toţi copiiicrescuţi în condiţii bune, subt privegherea părinţilor. Răs­punde tu maiprecis... dacă poţi.- Cred că da. Un ratat.- Grigore!- Azi eşti în toane rele, zîmbi domnulDeleanu, cu oarecare îngrijorare totuşi, ca la auzul unui gînd de-al său,ocolit şi rostit de un altul.- Nu glumesc, nici nu cobesc. Vă pot dovediceea ce am afirmat, cu creionul în mînă, matematic.- Poftim... ai devenit prooroc!- Nu, Alice. Degeaba te superi. Sînt convinscă Iorgu gîndeşte la fel: spune.- Dragă Iorgule, tu eşti un om de ispravă:îţi iubeşti copiii, nevasta - hai să zicem - dar eşti un om comod, moldovanprin excelenţă. Şi asta spune tot... Ştii, de pildă, că ţi se dărîmă acoperişulcasei, în loc să-l dregi - ceea ce te va scoate pentru cîtva timp dintabieturile tale - eşti în stare să te îmbeţi în fiecare zi ca să uiţi că dinclipă-n clipă poate să-ţi cadă în cap. Aşa-i?- Poate. Numai că, din fericire, acoperişulcasei noastre e teafăr.- Bine. Să lăsăm acoperişul. Nasturul de lapanta­loni, din zi în zi mai descusut, nu-i coşi la loc fiindcă te bizui penoroc şi ai ferma convingere că norocul se preocupă de nemurirea aţei decare-ţi atîrnă nastu­rul. Iar în ziua cînd îţi cade, devii pesimist şi faciadmirabile stanţe melancoliei celor bătuţi de soartă - fără ca să-ţi coşi alt nasture la loc... Uite laşul,laşul nostru, laşul! Un oraş care are poeţi şi n-are primar, fiindcă,bineînţeles, primarii sînt tot moldo­veni. Toată activitatea primarilor sereduce la înzes­trarea cu ruine din ce în ce mai poetice şi mai melancolice areveriei poeţilor din ce în ce mai beţivi, mai acri şi mai calici... Dragiimei, lenea moldove­nească începe cu vorba moldovenească şi se încheie cu faptamoldovenească. Voi nu vedeţi că limba noas­tră e făcută pentru femei şi pentrutaclagii ! Dulce - ce-i drept - şi molatecă îngrozitor,deprimant de molatecă! Parcă-i vorbită numai din puf, la gura sobei, cujumătate gură, între două cafeluţe cu şerbet, cu ochii cîrpiţi de somn. Limbavalahilor e vulgară: recunosc. E brutală: adevărat. Dar e vioaie. Vorbele-sscurte, răstite, ca pentru luptă. Ai impresia că cine le rosteşte are muşchi,şi muşchi vînjoşi, şi nervi pe deasupra... Şi credeţi-mă că ce spun, spun cudurere, căci mi-e dragă Moldova... Uite, pînă şi dragostea pentru Moldova eplină de milă, ca pentru un biet bătrîn nevolnic dar venerabil. De altfel astae şi expresia consacrată a moldovenilor pentru Iaşi de pildă: "Bătrînulnostru oraş! Bietul Iaşi!" Toţi îl deplîng şi toţi revendică milacelorlalţi pentru bătrîna capitală a Moldovei. Şi spune-mi tu, Iorgule, dacă nueşti prototipul moldoveanului?- Aşa-i, măgarule, sîntem fraţi!- Sîntem fraţi... Da. Numai că moldovenismulmeu a primit un altoi salutar...- Monoclul?- Dacă aş fi rămas în Moldova sînt sigur că-lpurtam, cum se spune, în fundul pantalonilor.- Exagerezi!- De loc!... Adu-ţi aminte că printr-a şaseade liceu făceam versuri!- Şi?- Arvonisem deja energia la Muntele dePietate.- Toţi băieţii trec pe-acolo.- ÎnMoldova mai ales... şi nenorocirea-i că rămîn.- Ai devenit moldofob?- Nuu... Dar constat că Moldova-iprimejdioasă. Trăsătura ei esenţială, din care decurg toate celelalte, e oanumită lene, elegantă, aristocratică, estetică, cum vrei să-i spui, darnefastă mai ales. Cine trăieşte în Moldova din copilărie, trebuie să-şi puievată în urechi, ca şi marinarii lui Ulysse, altfel îi ucid fru­moaselesirene...- Grigore, eu am trăit numai în Moldova, şitră­iesc: hm?- Şi sînt ferm convins că te întrebi şi tucum ai ajuns unde eşti.- N-am obiceiul să-mi pun astfel deîntrebări... dar poate că ai dreptate.- Sigur că am. Dacă nu era Alice, tottalentul şi toată inteligenţa ta ţi-ar fi fost un ferment de amărăciune înplus. Poate exagerez puţin, dar, în fond, am deplină dreptate. Mediulmoldovenesc e primejdios pentru educaţia băieţilor... Viitorul lui Dănuţ nutrebuie încredinţat norocului moldovenesc. Deocamdată îl aveţi voi, îlavem noi, în mînile noastre.- De Dănuţ nu mă despart. Asta s-o ştii, sescu­tură nervos doamna Deleanu.- Dragă Alice, mîine-poimîne vine armata.Vrînd-nevrînd ţi-l ia. Nu mai vorbesc de miile de despăr­ţiri dintre părinţi şicopii - dintre mame şi băieţi, mai ales - inerente vieţii. Or să-nceapăfemeile, chefurile etc. ... inevitabile. Ce-ai să te faci?! Ai să-l legi? Nu.Ai să plîngi... Or, şi pentru tine - şi mai ales pentru el - e bine cadespărţirile să fie fără lacrimi, bărbăteşti. Şi-i iarăşi foarte bine ca nenumă­rateleispite ale adolescenţei şi-ale tinereţei să-l găsească bărbat călit înviaţă, nu poet ancorat în fustele mamei... Şi să ştii, Alice - ţi-o spune oexperienţă - adevărată dragoste pentru mamele lor au numai copiii crescuţi în viaţă,nu cei crescuţi în ietacul mamei. Odraslele din ietacul mamei ştiu să-icano­nească bătrîneţele, cu nenorocirile lor futile. Ceilalţi ştiu săpreţuiască şi delicateţa şi jertfele secrete ale celei care i-a crescut,fiindcă la tot pasul s-au lovit de viaţa care, cum ştii, nu-şi pierde vremea cusolici­tudini şi amabilităţi materne...- Grigore dragă, se rugă doamna Deleanu, daeu nu-l răsfăţ pe Dănuţ. Spune tu: nu-s eu destul de severă cu el? Poate mai severădecît cu Olguţa!- Alice, genul acesta de severităţi nucontează. Îndărătul mamei severe e tot mama. Copilul ştie sau simteaceasta. Ajunge atîta: răsfăţul e gata. Severi­tatea care vine de la un străine tonică... Evident, nu vorbesc de monstruoasele prigoniri care ucid sufle­tele.Slavă Domnului, sîntem în măsură să-l ferim pe Dănuţ. Vorbesc de severitatea,de asprimea pe care copilul trebuie s-o întîlnească de mic, fiindcă numai aceeaîi dă muşchi şi individualitate combativă. Să admit, ipotetic, că severitateaeducaţiei de pînă acum e fără cusur... Să întoarcem pagina. Să-l privim peDănuţ în liceu, în liceu la Iaşi, bineînţeles. Ia închipuie-ţi că într-o ziDănuţ vine acasă cu capul spart, fiindcă s-a bătut sau s-a jucat cu alţibăieţi... Ei! vezi! Ai tresărit! Atunci te vei alarma, vei exa­gera, veiplînge, îl vei compătimi... Şi Dănuţ va simţi nevoia să aibă cîte o soră decaritate pentru fiecare durere sau necaz... Ori, în viaţă şi-n război surorilede caritate nu-s obligatorii, şi chiar dacă ar fi, sînt rare... Sau altceva. Onotă proastă, de pildă. Dănuţ te va convinge - cu lacrimi, la nevoie - că-iperse­cutat. Tu-l vei crede fiindcă eşti sensibila lui mamă, şi fiindcă, pe dealtă parte, belferii care sînt oameni dinviaţă - cu tot ce implică aceasta - nu sînt la fel cu mamele şi nici nupot fi mamă a treizeci-patruzeci de copii străini... Consecinţa: în loc sănăsco­cească el singur mijlocul de-a birui reaua voinţă, neatenţia sauseveritatea dascălului, va obţine o in­tervenţie la director, prin părinţi...Ei! asta topeşte bărbăţia... Şi, ascultaţi-mă, condiţiile de viaţă devin totmai grele. Răscoala ţărănească e un semn. Vor începe alte răscoale, altetulburări - mai curînd sau mai tîrziu. Civilizaţia a început să pătrundă înţara noas­tră, luînd aspecte comice de operetă - dar va isprăvi prin a pătrundeadînc, efectiv, şi atunci va lua aspecte tragice. Se vor revizui valorilesociale, se vor dărîma aşezămintele barbare şi poetice, şi marile energii alemuncii vor copleşi tirania trîndăviei stăpînilor de ieri. Vom avea, în sfîrşit,mai mulţi medici şi mai puţini popi, mai multe spitale şi şcoli, şi vor năvăliîn viaţa socială oameni care vor tîrî civilizaţia cu ei, vulgari darenergici, brutali dar puternici. Ş-atuncea, dragii mei, a fi nepotul lui conuCostache Dumşa nu va mai însemna nimic, decît poate în rarele saloane cu mobilemîncate de molii şi boieri scăpătaţi. Atunci nu te va mai întreba nimeni:"Cine-a fost tată-tău?" Paşaportul ereditar pentru saloanelearistocratice şi pentru viaţa socială de azi - va fi un arhaism perimat...Ferice însă de acel care, puternic prin el, va şti să-şi arunce numele cu iz decronici nespălaţi­lor pe care i-a biruit cu pumnii lui, ca o impertinenţă. Aşa,da! Acela va fi stăpînul celorlalţi, ca şi strămoşii lui, dar altfel...- Grigore, tu uiţi că Dănuţ va fi bogat...- Nu uit de loc... Averea moştenită esocotită ca o fericire căzută din cer, de poeţi, dar de oameni teferi, nu. A!nu spun că sărăcia lucie e o fericire! Această pretenţie o las religiei cu popigraşi! Dar tot atît de mare primejdie ca şi calicia eaverea de-a gata pentru sufletul copiilor. Dragă Alice, bietu tatu-meu, era unom care se ridicase numai prin puterile lui... N-ai teamă! Nu-s demagog, nicinu fac politică, nici nu-s snob de-a-ndoaselea! Vreau să-ţi spun atît: tata aavut experienţa vieţii. Ei bine, ştii ce ne spunea el cînd eram mai mari?"Măi băieţi, sănătoşi sînteţi, cap aveţi: iaca-tă averea pe care v-o las.Dacă-ţi şti să fiţi oameni, îţi lăsa nepoţilor mei mai mult decît vă laseu vouă, dar cît v-am lăsat v-ajunge." Iată, Alice, singura avere cuadevărat mănoasă. Cealaltă - cînd e şi moştenită pe deasupra - e bună pentrubacara, pentru şampanie... şi mai tîrziu pentru doctori. "Dănuţ va fibogat": te cred! Foarte bine! Numai că în clipa cînd îşi va mînui singuraverea, să fie atît de întreg, atît de călit, încît să aibă mîndria că elsingur ar fi fost în stare s-o adune aşa cum au făcut şi părinţii săi - şi s-opreţuiască mai degrabă ca o dovadă şi ca o amintire a vredniciei înaintaşilorsăi, nu să-şi măsoare nemernicia şi slăbiciunea în faţa ei. Şi pentru astatrebuie să-l facem om, înainte de a fi om bogat.- Să-l trimit în Germania? vorbi rar, cutemere şi sfială, doamna Deleanu.- Nici nu m-am gîndit la aşa ceva!Doamna Deleanu respiră, înseninîndu-se. HerrDirektor îşi stăpîni un zîmbet cu o încruntare. Lăsînd ţigările, îşi pregăti ohavană. Herr Direktor fuma havane numai după mesele lungi, cu lăutari şi altemuzici, şi după discuţiile lungi pe care le vedea isprăvindu-se cu izbîndă.O aprinse.- Dragii mei, în această privinţă credinţamea e alta decît aceea a parveniţilor, ciocoilor şi chiar multor boieriautentici care-şi trimit odraslele prin străinătăţi de îndată ce le-au înţărcat, casă înveţe limbi străine. E o eroare cu grave urmări, dintre care ceamai de căpetenie e înstrăinarea de limba naţională. Copilăria fiecărui om, înconcepţia mea, trebuie să fie etnică. Fiecare om trebuie să ştie să înjure înlimba lui - fără dicţionar - trebuie să poată rîde, plînge şi iubi la fel. Cîndn-ai amintiri din copilărie, în limba ta naţională, ci într-o limbă învăţată cudascăli, vei fi o corcitură lamentabilă, cum avem atîtea. Ori, studiile înstrăinătate nu urmă­resc, şi nu trebuie să urmărească înstrăinarea, cialtoiul fertil al unei civilizaţii superioare, pe un suflet format din punct devedere etnic, tocmai în clipa cînd mai e permeabil. Cît despre Germania!... Voicredeţi că vreau să-mi trimit toate neamurile în Ger­mania, fiindcă acolo mi-amfăcut eu studiile? Eroare, dragii mei... Mai întîi, Germania n-a fost pentrumine o vocaţiune cum e, de pildă, Parisul, pentru atîtea secături.Ferească Dumnezeu! M-am dus în Germania să învăţ în condiţii practice, canicăieri aiurea - după cît ştiu eu - specialitatea mea: ingineria. Asta nuînseamnă că socot Germania indispensabilă unei bune educaţii! Germania e o ţarăcu multe calităţi sociale şi cu multe cusururi vădite pentru sugacii lupoaicei.Mie mi-a folosit, fără ca să mă robească. Dar asta-i altceva!... Sînt înmăsură să preţuiesc şi alte educaţii decît cea germană. De altfel, pentru un omîntreg, e bună orişice civilizaţie adevărată. Contactul cu mai multechiar, nu-i strică. Dimpotrivă, deschide cîteva ferestre adevărate în încăpereacu ferestre pictate care e mintea noastră de cele mai de multe ori. De asta omvorbi mai tîrziu. Deocamdată-i vorba să-l formăm pe Kami-Mura.- Şi?- Simplu. Îndepărtarea de ietacul moldovenescal excelentei sale mame.- Grigore, vorbeşti serios? întrebă domnulDeleanu.- Dragă Iorgule, tu te uiţi prea mult lamonoclul meu. Uite: îl scot.- Grigore, dreptate ai, nu zic ba. Dar îţimărtu­risesc franc: dorinţa mea e să-mi văd copiii crescînd la un loc, subtochii mei, aşa cum am crescut şi noi subt ochii părinţilor noştri... De rest...vom vedea...- Sau, mai exact, nu te supăra, Iorgule - cîtdespre rest, cum o vrea Dumnezeu! Dumnezeu... şi lotul cel mare la loteriastatului.- Îndefinitiv eu nu m-amestec! Am spus numai care-i dorinţa mea... Să hotărascăAlice... Piedică pen­tru viitorul copiilor mei nu vreau să fiu... chiar dacămi-aş călca pe inimă.Rămasă singură pe cîmpul de luptă, doamnaDeleanu îşi muşcă buzele strîngîndu-şi batista în mînă.- ...? o privi Herr Direktor prin monocluldin nou pus.- Grigore, vorbeşte precis, fără ocol. Cepropui?- Slavă Domnului!... Pe Dănuţ mi-l daţimie... Staţi, nu vă alarmaţi! Pe Dănuţ îl daţi pe mîna mea.- Precis, nu aşa.- Precis: îl dau intern la o şcoală dinBucureşti - la care, vom vedea. Vorbesc principial... Şcoala Luterană, depildă. Asta la început, provizor. L-aş da acolo numai din pricina sporturilor.La nemţi sportul e obligator. Şi mediul e destul de românesc... Unde mai puică, în contact cu nemţişorii, Dănuţ va deveni patriot din clanul românilorde-acolo: tot teatrul so­cial în mic, plus sporturile. Ce ai de zis?- Vorbim în principiu. Mai departe?- Bun... Vacanţele le petrece la Bucureşti -sau aiurea - în tovărăşia mea. În tot cazul nu acasă.- Cum??- Stai, Alice. Nu-s atît de negru! Vorbesc devacanţa de Paşti şi de Crăciun; cea mare, evident, o petrece cu voi, laMedeleni - ca să facă o dată pe an inhalaţii de moldovenism în familie.- Grigore, e inuman!- Dragă Alice, şpriţurile sînt bune şi-şi aurostul lor numai în pahar... În astfel de ocazii, ori vin, ori apă. Îl vreibărbat? Dă-mi răgaz să ţi-l fac. Dă-mi-l mie cît îl dai şi învăţăturii;un an şcolar, cu vacan­tele cele mici... şi nu vei regreta!- Grigore dragă, să nu-l văd un an întreg?- N-ai decît să vii cînd nu mai poţi,împreună cu Iorgu - el are destule procese la Casaţie - şi să-l vezi...În vorbitor însă.- Şi cine are să se îngrijească de el?Cine-are să-l îmbrace? Să-l cîrpească?- Eee! Asta-i!... Cine are să-i şteargănasul! Cine-are să-i potrivească pălăria! De ce nu-l însori, Alice?... Nu-nu,n-ai nici o grijă! îngrijesc eu de el, cît trebuie şi cum trebuie.- ...Grigore, şi casa noastră?... Rămînegoală...- Da Olguţa? Face cît cinci! Da Monica? Uncopil delicios; tocmai ce-ţi trebuie ţie: delicată, cuminte, frumoasă... Şi veiavea mîndria să-ţi iei, cu Olguţa şi cu Monica, o îndoită revanşă - regionalăşi femeiască - asupra bărbaţilor de felul meu, şi asupra muntenilor.Doamna Deleanu privea în gol...- Şi mai am o ultimă pretenţie, necesară,adăugă repede Herr Direktor; vacanţa următoare să mi-l lăsaţi mie pe Dănuţ. Vomface împreună o plimbare prin străinătate: Italia, Germania, Franţa, Anglia...Vreau să-i dau un aperitiv internaţional... Şi să n-ai grijă, Alice! Evident,n-o să-i fiu mamă. În schimb va avea în mine un camarad atent şi experimentat.Se va deprinde să stea singur într-o odaie dehotel - de mîna întîia, se înţelege, alături de odaia mea. Va învăţa să-şi facăsingur geamandanul - de piele, cu trusă, şi înzestrat de un burlac competent îngeaman-dane. Va trebui să se descurce în limbi necunoscute, cu chelnerul, cuportarul... Va asculta muzică bună - vezi, Alice, de ce sacrificii sînt înstare! - ca să în­veţe cum să-şi stăpînească somnul în public... Şi peste doiani, îţi trimit un alt Dănuţ - ceva mai dezgheţat şi mai neatîrnat - care vaaduce, cum se cuvine să facă cineva care vine din străinătate, cadouri alese deel, din banii lui, pentru surori şi părinţi... Ş-ai să ai vreme atunci - treiluni de zile, mari şi late - să-l înzestrezi cu delicateţa şi eleganţasufletească - atît de necesare - şi care sînt darurile nepreţuite ale mamelorde calitatea ta...Din ochii închişi ai doamnei Deleanu, lacrimirepezi curgeau pe obraji căzînd pe faţa de masă. Uneori, palmele i se ridicau -răzvrătite sau rugătoare - şi iar cădeau, învinse de lacrimi.În sofrageria fără de copiişi cu toamnă plutea tăce­rea şi apăsa viaţa.Domnul Deleanu întoarse capul spre fereastră,uitînd ţigara aprinsă pe faţa de masă. Herr Direktor se surprinse oftînd, şituşi.- Ascultă, Grigore, începu doamna Deleanuştergîndu-şi ochii, nu cu batista, ci cu palmele, Dănuţ... Dănuţ - glasu-itremura ca şi bărbia - Dănuţ e un copil, şopti ea, izbucnind în plîns.Faţa de masă începuse să ardă negricios,nebăgată în seamă de nimeni. Domnul Deleanu se retrase lîngă fereastră. HerrDirektor ridică din umeri.- Da, Alice dragă, asta-i soarta noastră. Sîntemcopiii... pînă cînd nu mai sîntem... Sîntem oameni... pe pămînt... Facem şi noice putem...- Grigore, îl rugă doamna Deleanu, cu ochiiaco­periţi, nici nu-i pregătit... N-are uniformă... Nici nu-i pregătit...Cîte-i trebuie... Dacă nu-i pregătit...- Ia să lăsăm jalea la o parte! Parcă l-amprohodi. Ce Dumnezeu! Doară nu-l trimetem la moarte! Vom face din el un omîntreg, un bărbat. Şi vom fi fericiţi cu toţii.- Grigore, se învioră deodată doamna Deleanu,trebuie să-l întrebăm şi pe Dănuţ dacă vrea. El tre­buie să hotărască.- Ai dreptate, Alice. Altfel decît crezi şidecît do­reşti, dar ai dreptate. Să se înveţe de mic să vrea. Să-l chem.- Eu mă duc, izbucni doamna Deleanu.- Alice dragă, du-te mai întîi şi terăcoreşte. Uite: ai ochii roşi. Nu trebuie să te vadă aşa!... Noi v-aşteptăm.Doamna Deleanu ieşi cu umerii plecaţi depovara ultimei speranţe.- Ei, Iorgule, am rămas între bărbaţi...Trebuie să convii că ce-am făcut e bine...- Ai dreptate, dragă Grigore... Mediulmoldove­nesc e cam slab, zîmbi domnul Deleanu ştergîndu-şi ochii umezi...Bietul Dănuţ!Mingea de foot-ball, cu două pîntece -de piele pe dinafară şi de gumă pe dinăuntru - înghiţise mingile de oină alecopiilor, cum avea să înghită toate mingile de oină ale ţării, de-a lungulanilor. Întîile ei victime în casa Deleanu erau ghetele: roase ca de lepră.- Grigore, să nu uiţi - cînd îi pleca - săiei ti­parul picioarelor nepoţilor tăi. După fiecare partidă de foot-baal îţidau o telegramă urgentă: "Trimite". Şi tu ai să expediezi cîte douăperechi de ghete de cap. După trei telegrame te-ai compromis. TotBucureştiul va şti că ai copii clandestini.- Sau, mai exact, că am nepoţi a căror mamă edenaturată, răspundea Herr Direktor încîntat de suc­cesul balonului.După ghete, victimele mingii nemţeşti erauAnica şi Profira. Anica şi Profira aveau picioare - Profira, trîndave; Anica,agere. Dar mingea avea aripi şi o frunte de berbec...Şi în sfîrşit veneau geamurile: niciodatămingea nu intra în casă pe uşă. La marginea satului, în faţa cimitirului, seîntindea un tăpşan: loc mai potrivit decît ograda pentru jocurile cu mingea.Doamna Deleanu, însă, socotea că-i mai cuminte s-o audă pe Olguţa -chiar spărgînd geamuri, decît să n-o audă de loc.Herr Direktor proclamase legile jocului, cude­monstraţii lămuritoare.- Bine, Herr Direktor, da de ce n-ai voie săloveşti cu mîna? obiectase Olguţa nevoind să accepte această ciungie sportivă.- Fiindcă legea-i lege. Nu se discută.- Atunci eu am să fac altă lege.- Cum, Olguţa? Nu eşti tu în stare să faciceea ce fac sute de nemţişori?- Bine! Am să le-arăt eu lor!Şi ca să se răzbune pe nemţişori, Olguţa sejurase faţă de Monica să bată acest cap de neamţ, care nu merită să-lloveşti cu mîna, numai cu piciorul.Monica era arbitru.Dănuţ purta mingea, lovind-o din fugă cu unpi­cior, îndrumînd-o cu celălalt. Olguţa îl aştepta calmă, cu ochi ageri, cumaştepta un boxer în ring atacul celuilalt. Goana dintr-un capăt alogrăzii, depănînd mingea cu picioarele, şi apropierea treptatăde Olguţa îl istovise pe Dănuţ. Îi zvîcneau tâmplele.- Haide odată!Erau faţă în faţă la cîţiva paşi. Mingeanemişcată aştepta lovitura care-i va dezlănţui salturile.Pierzîndu-şi cumpătul, Dănuţ întrebuinţă unvicle­şug naiv: se prefăcu numai că loveşte mingea spre dreapta cu picioruldrept - cel stîng atacă, hotărît. Dar Olguţa sărise spre stînga şi primisemingea între picioare încleştînd-o. Dănuţ se repezi orbeşte... În gol.Odihnită, Olguţa mînă mingea, fără grabă, magnetizînd-o cu poruncile îndesiteale picioarelor.Dănuţ gîfîia, alergînd după Olguţa cudeznădejdea ghinioniştilor... Olguţa întoarse capul... se feri verti­ginos -Dănuţ căzu - iar mingea lovită puternic, săltă lung şi intră în bar.Genunchiul lui Dănuţ era însîngerat ca orodie coaptă. Monica alerga cu batista în mînă.- Te doare, Dănuţ?- Dă-mi pace!- Ce i-ai făcut, Olguţa? întrebă doamnaDeleanu coborînd scările în goană.- L-am bătut! ţipă Olguţa aducîndmingea în braţe.- Cum l-ai bătut?- Ne-am jucat, mamă. M-am împiedicat şi-ampierdut partida.- Olguţa, să ştii c-am să arunc în fîntînămingea asta. Să te linişteşti odată.- De ce eşti supărată, mamă dragă? întrebă Ol­guţablînd, privind-o cu băgare de samă.- Nu-s supărată!... Da nu-mi plac jocurilevio­lente!- De ce-ai plîns, mamă?- Lasă-mă, Olguţa!... Dănuţ dragă, hai cu mama în casă.- Mamă, azi nu mai dormim?- Lasă... Mai joacă-te cu Monica.Şchiopătînd, cu batista Monicăi în jurulgenun­chiului şi mîna doamnei Deleanu, dezmierdătoare, pe creştetul capului,Dănuţ păşi spre viitor...- Monica, să ştii că s-a-ntîmplat ceva!Haidem în casă... Stai: numai o dată s-o mai arunc.Picioarele Olguţei se desfăcură în unghidrept; mingea zvîcni sus-sus-sus... pînă ce derapă în jos din cerul îngerilor.- Ai văzut lovitură? Acuma hai!Scrumelniţele erau pline de mucuri; faţa demasă cărunţită pe-alocurea de scrum.Herr Direktor fuma. Domnul Deleanu fuma.Amîndoi tăceau, urmărind dansul oriental, învăluit în voa­luri, al fumuluiaromat.Olguţa-şi luă la masă locul obişnuit. Monicase strînse lîngă Olguţa.- Herr Direktor, de ce nu mă-ntrebi de ce amvenit?- A! tu eşti Olguţa! Iaca te-ntreb: de ce-aivenit?- Aşa!- Bine.- Papa, da tu nu mă-ntrebi?- Ce să te-ntreb?- Ce vrei tu.- ...Ce-ai făcut pînă acuma?- M-am jucat afară.- Bine.- Tot ce fac eu azi îi bine: de cepapa?- Ce-ai spus?- Nimica. Am glumit.- Bine.Olguţa o privi pe Monica, răsfrîngîndu-şibuza de jos. Monica mătură fărămiturile de pe faţa de masă.- Herr Direktor, ai migrenă?- Nu.- Atunci tu ai migrenă, papa?- De ce, Olguţa? N-am.- Atunci eu am migrenă.Şi tăcu încruntată.- Te doare capul, Olguţa? o întrebă domnulDeleanu privind-o în sfîrşit cu luare-aminte.- Ştiu eu!- ...Spune tatei, Olguţa. Te văd camînfierbîntată.- Nu mă doare capul... Eu nu spun minciuni.- Eşti supărată?- De ce să fiu supărată?- Atunci ce ai?- Da tu ce ai, papa?-?... Nimic. Fumez. Mă gîndesc...- La ce te gîndeşti, papa?- La tine... la Dănuţ... la voi.- Bine, papa.Se auzi un zgomot la uşă. Toţi întoarserăcapetele într-acolo. Profira intră mestecînd. Venea din bucătă­rie să-şi iadesertul în sufragerie.- Conaşule, pot să strîng masa? întrebă eapotolindu-şi un căscat, cu ochii la strugurii rămaşi.- După ce-i isprăvi de mîncat, îi răspunsecrunt Olguţa.- Am isprăvit.- Du-te şi te uită-n oglindă.- Hai, du-te, Profiro; ai să strîngi masa maitîrziu, interveni zîmbind domnul Deleanu.Profira ieşi. Un voluminos sughiţ crainicimersul paşilor ei masivi.- Papa, de ce stăm noi aici?- O aşteptăm pe mama.- Şi tu o aştepţi, Herr Direktor?- Eu îl aştept pe Dănuţ.- Să aştept şi eu?- Dacă vrei... - Tu ce zici, papa?- Cum vrei tu, Olguţa!.- Eu fac aşa cum vrei tu.- Stai şi tu... de ce nu?!Olguţa ciuguli cîteva boabe dintr-unciorchine, rostogolindu-le pe masă.- Papa, numărul treisprezece poartă ghinion?- Tu ştii ce-i ghinion, Olguţa? ocercetă prin monoclu Herr Direktor.- Sigur, dac-am spus!... Ghinion e cînd ai tubac la cărţi... şi cînd am eu crampe.- Bravo! Şi cine te-a-nvăţat?- Tu, Herr Direktor.- Unde-i Alice să te-audă! Aş căpăta o papară!- Spune, papa, numărul treisprezece poartăghi­nion?- Ştiu eu, Olguţa?... Aşa cred unii.- Da tu ce crezi?- Dă!... Da şi nu.- Mai mult da sau mai mult nu?- Parcă mai mult da.- Ca şi mine, papa... Herr Direktor, nu cumvaazi îi treisprezece?- De ce? Azi ai ghinion?- Mă rog!... Spune tu şi spun şi eu!- Nu-i treisprezece. Acuma spune.- Eu n-am... da poate că au alţii!- Iaca n-ai nimerit: alţii au norocazi.- Ştiu, Herr Direktor, îl iscodi Olguţa.- De unde ştii? Ai ascultat la uşă?- Eu n-ascult la uşă!- Atunci ce ştii?- Întreabă-lpe papa.- Ce ştie, dragă?- Ştiu eu!- Mare drac mai eşti, Olguţa!- ...Herr Direktor, ce faci tu cînd ţi-i ciudă?- Depinde! Uneori înghit... alteori...- Alteori?- Alteori fumez!- Eu înghit.- Înghiţi!Ce înghiţi?- Poamă, Herr Direktor, răspunse calm Olguţa, strivind în dinţi ca pe-o alună, un fraged bob debusuioacă.În ietacul doamneiDeleanu, prin storurile lăsate în jos, lumina amiezii de toamnă pătrundeaostenită şi odihnitoare.Cu o mînă, Dănuţ se rezema pe umărul mameilui îngenuncheată lîngă el. Piciorul cu pricina şi-i ţinea întins.Genunchiul zdrelit fusese spălat şi badijonat eu iod... Acum venise rîndulbandajului antiseptic.Un pronunţat miros farmaceutic măgulea nărilelui Dănuţ. Ochii nu i se mai desprindeau de pe învelitoarea bandajului,însemnată cu o cruce roşie. "...Rănit în războaie soldatul căzuse,Şi-n puţine zile chinuit muri.Departe de-o mamă care îl crescuse şi care-liubi..." Neştiind că Dănuţ murea "departe de-omamă care îl crescuse şi care-l iubi", doamna Deleanu era îngri­jorată degravitatea obrajilor lui.- Te strînge pansamentul, Dănuţ?- Da, pansamentul... Nu. Nu mă strînge pansa­mentul!- Spune mamei, Dănuţ. Dacă te strînge să ţi-lfac din nou.- Nu, mamă. Aşa e foarte frumos. Merci.Pornind de deasupra genunchiului, pansamentulajungea pînă la mijlocul pulpei dînd piciorului un vestmînt de rană pentrudecoraţii. "Il pressent quelque chose! (1)..."Mai demult, doamna Deleanu vorbea franţuzeştecu domnul Deleanu mai ales atunci cînd vroia să n-o înţeleagă urechilecopiilor. Deprinderea de prisos în vorbe - acum cînd copiii ştiau franţuzeşte -se refu­giase înăuntru, pentru gîndurile tainice.- Eşti trist, Dănuţ? îl întrebă ea dezmierdîndu-i fruntea.Întrebarea se prefăcuse înîndemn: Dănuţ deveni trist."Pauvre petit! Quel sourire navrant." (2)...Pătruns de vanitatea tristeţelor poetice,Dănuţ primi dezmierdări pe frunte, pe obraji, cum ar fi primit aplauze.- Vrei tu să-ţi dau ceva? Hai! Cere ceva mamei..- Mamă, azi nu mai trebuie să dorm? întrebăDănuţ eu glas din ce în ce mai nesigur.- Eşti obosit, Dănuţ? Ţi-i somn!- Nuu!- Atunci de ce să te culci! Nu-i bine-aici,cu mama?- Ba da.- Hai să te pieptene mama."Poate că m-am îmbolnăvit",nădăjdui Dănuţ, simţindu-se la putere. 1 Pun ei ceva la cale! (Fr.)2 Sărmanul de el! Ce zîmbet nedumerit! (Fr.)  Prin vălurele moi şi încîlcite, pieptenelevîslea uşor, ascultînd mai mult de melancolia ochilor decît de mînilecare-l purtau c-un scop practic. Pentru oricine altul decît doamna Deleanu,părul lui Dănuţ era castaniu şi buclat. Dar ochii străinilor sînt distraţi şivăd convenţional: nu mai mult, nici altfel, decît ochii funcţionarilor de lapaşapoarte."Castaniu şi buclat!" Adică la felcu sute şi mii de capete prin care trece foarfecele şi cosmeticul bărbie­rilor!...Bieţii băieţi! Trebuie să fii femeie ca să bage de seamă lumea că ai păr frumos!Inima doamnei Deleanu se strînse amar,simţind nepăsarea oamenilor. Şi mînile mamei ocrotiră, o clipă, zadarnic,împotriva ochilor şi-a foarfecilor, ri­sipa buclelor lui Dănuţ.- Stai jos, Dănuţ. Să te pieptene mamafrumos.Dănuţ se aşeză pe dormeza de la picioarelepaturilor alăturate.- Întinde-tebine... Aşa. Ştii, Dănuţ, cînd erai mic...Se lungise de-a lungul dormezei, cu capul pe genunchii doamnei Deleanu. Ghetele prăfuite odihneaupe şalul turcesc, şi - ciudat! - nici o observaţie! Dimpotrivă, un zîmbet zăritprintre gene."Rănit în războaie..."- Să-ţi spuie mama o poveste?- Daa!- Ce să-ţi spuie mama?- Dănuţ, se întristă ea deodată, nu mai ştiemama poveşti pentru tine! Eşti mare, Dănuţ!... Cum trece vremea!Doamna Deleanu oftă şi, lăsînd pieptenele înpăr, alintă capul pentru care nu mai avea poveşti."...Departe de-o mamă..."Ochii doamnei Deleanu cunoşteau nuanţelebucle­lor lui Dănuţ ca notele unei Nocturne de Chopin...Bucle castanii!... Castanii pe dinafară: da.Dar cîte flăcări mocneau înăuntru! Cîte ape ruginii! Ce deli­cate chenarearămii ardeau pe marginile şuviţelor!La sfîrşitul vacanţelor, buclele lui Dănuţerau altele decît cele de la începutul vacanţelor. În roşul lor de soarecuprins de întuneric, simţeai o dogoare parcă, simţeai apropiindu-se toamna,cum simţi în lumi­nişul unor tablouri de Rembrandt, nimbul lui Isus."Şi buclat!" Buclă cu buclă altfelbuclat. Dimi­neaţa, cînd Dănuţ se deştepta din somn - în clipa hîdă cînd păruloamenilor e zburlit şi dezmăţat - părul lui răsărea ca o grămadă de lalele -cînd arămii, cînd castanii - înflorite în grădinile som­nului.Atîtea dimineţi! Atîtea deşteptăricopilăreşti! O clipă, tot trecutul anilor din urmă se acoperi de brunul lan deaur al lalelelor rotunde......Şi iată, începea liceul... viaţa...uniforma... tunsul... bătrîneţea pentru unii, tinereţea pentru alţii... şi co­pilulcu bucle de fată, întins pe dormeză, niciodată, niciodată nu va mai fi lafel...- Dănuţ.- ...Furată de gînduri, doamna Deleanu nu băgasede seamă că Dănuţ aţipise pe genunchii ei. Ridicîndu-i capul cu mînile, îlaşeză pe căpătîiul dormezei, înce­tişor, ca pe un vas cu flori şi fluturi.Cranţ... Dănuţ se deşteptă înspăimântat, însunet de săbii parcă.- Ce-i?- Nimic, Dănuţ. Uite...- Mă tunzi, mamă? se alarmă el văzînd şuviţade păr şi foarfecele din mîna doamnei Deleanu.- Nu, Dănuţ, zîmbi ea cu tristeţă la gîndulcă alţii îl vor despuia. Am tăiat o şuviţă numai... pentru mine.- De ce, mamă? întrebă Dănuţ căscînd cupoftă.- Aşa... s-o vezi şi tu cînd vei fi mare...Dănuţ!...- Poftim?- Tu eşti mare, Dănuţ?- Da, mamă.- N-ai vrea tu să rămîi aşa cum eşti: mititel?...- Nu!- ...împreună cu mama.- Daa.- Dacă nu se poate, Dănuţ!... Hai să-ţi deamama ceva bun.- Din şifonieră?- Din şifonieră, zîmbi doamna Deleanu în faţaşifonierei de mahon a mamei şi-a bunicei ei....Parfumul dătător de nostalgii alşifonierelor copi­lăriei din ietacul somnului şi al răsfăţului! Parfum care seduce cu trecutul... Parfum pe care-l regăseşti - trecînd grăbit de viaţă pe oveche uliţă cu zarzări înfloriţi... Te ţine-n drum ciudata adiere, venind cu-aprimăverii printr-o fereastră necunoscută la care poate să răsară un chip defată tînără... - din casă? ori din trecut? - turburător.Parfumul de livănţică şi sulfină strînse însăculeţe colorate, care atîrnă de rafturi ca nişte delicaţi desagi aiamintirilor... Miros de iarbă-mare, de colonie şi de parfumuri cu nume pe veciuitate, ca ale fericirii... Grămezile albiturilor, zîmbitor de albe-n umbra vio­letăa rafturilor......Şi zăngănitul argintiu al cheilor, şiscîrţîitul mu­zical al şifonierelor deschise de o mînă albă, cînd în oglindalor răsare - o clipă numai - un ietac şi un copil cu buze umede şi ochi duioşifiindcă în şifo­nieră e şocolată...- Mamă, cîte am voie să iau? întrebă Dănuţ,ronţăind o tabletă rotundă de şocolată "Marquis", mîncînd din ochicutia rămasă în mîna lui.- Ia-ţi-le pe toate... să ai şi tu la tine înodaie.- Adevărat?- Adevărat.Dănuţ închise cutia după oarecare dibuire cuca­pacul: era emoţionat.- Şi-acum hai să te parfumeze mama.Dănuţ plecă capul ca pentru încoronare. Dopulde sticlă, umezit, şerpui printre bucle, pe după urechi, pe tîmple, lăsînd oadiere de luncă jilavă şi de bom­boane acre.- Dănuţ...- Poftim.- Dănuţ...Mînile doamnei Deleanu umblau repede printrerafturi, sucind şi frămîntînd teancul batistelor.- Dănuţ, şopti ea rar, în silă, du-te însofragerie... Te aşteaptă moşu Puiu.Dănuţ ieşi. Curentul trînti uşa smulgînd-omînii distrate. În afara uşii, Dănuţ aştepta cuvenita obser­vaţie: "Uşile se-nchid,nu se trîntesc!" Neauzind nimic, se miră, şi porni spre sofragerie cubuzunarul umflat de cutia şocolăţilor, şchiopătînd din pricina bandajului.Oglinda şifonierei oglindi în treacăt o mînăcare acoperea un obraz...- Uite şi pe Kami-Mura! izbucni voios HerrDirektor, azvîrlind cărţile.În aşteptarea - cam lungă- a lui Dănuţ, Herr Direktor jucase cîteva partide de écarté cudomnul Deleanu.- Da ce-i cu tine, Kami-Mura?- M-am julit la genunchi, moşu Puiu.- Şi ai primit cadou un pansament... Bravoţie! Ia stai jos.Herr Direktor îşi strîmbă scaunul spreDănuţ... Olguţa care îndurase cazna unei silnice tăceri, îşi turti bărbia demasă, cu ochii la pîndă. Domnul Deleanu îşi statornici privirea pe plafon;Monica, pe genunchi.- Ţi-a spus mama pentru ce te-am chemat?- Nu.- Foarte bine. Atunci să vorbim noi amîndoi,ca doi bărbaţi... ca doi prieteni: da?- Da, îngînă Dănuţ, strîngînd cutia cuşocolată.- La vrîsta ta - cîţi ani ai? doisprezece?- Neîmpliniţi, regretă Dănuţ roşindu-se.- N-are-a-face! La doisprezece ani nu maieşti copil. Eşti gogeamite băiat mare! Aşa trebuie să fii.Vocea lui Herr Direktor răsuna categorică,directorală. Dănuţ se pregăti pentru un lung şir de "da.".- Tu ştii, Dănuţ, că moşu Puiu te iubeşte...ca şi mama, ca şi tata...- Da.- ...şi că-ţi vrea binele şi numai binele...- Da.Olguţa se frămînta.- Bine, Dănuţ. Să vedem numai, dacă-l iubeştişi tu pe moşu Puiu cît te iubeşte el pe tine...Dănuţ clipi. Atîtea vorbe adresate lui, şinumai lui, îl ameţeau. Ise părea că între cap şipicioare, erau kilometri. Capul se înălţase sus, sus, dimpreună cu plafonul;picioarele coborîseră afund, afund, dim­preună cu podelele. Şi peste prăpastiadintre cap şi picioare alerga mereu trenul asurzitor al vorbelor...- Ia să-mi spui tu mie, Dănuţ, dacă vreis-ajungi într-o zi la fel ca moşu Puiu?...- Da.- ...Să cîştigi şi tu bani - cît vrei - săcheltuieşti cît poţi, să ai automobil, să porţi monoclu, să fii, în­tr-uncuvînt, stăpîn pe tine, şi cînd îi spune o vorbă să tremure ceilalţi în faţa taşi să te asculte ca pe un rege...- Da.- Atuncea Dănuţ trebuie să faci cumîţi spune moşu Puiu.- Bine...- Dar fiindcă eşti băiat mare şi deştept şiînvăţat şi ascultător...O licărire de spaimă îl nelinişti pe Dănuţ,ca un fulger prin ceaţa deasă.- ...Moşu Puiu vrea să hotărăşti tu singur...Şi hotărîrea luată de tine va fi sfîntă. Cum vei spune tu, aşa vom face noi. Şitata, şi mama, şi moşu Puiu te vor asculta pe tine, ca şi cum noi toţi am ficopiii tăi... Dar tu, Dănuţ, trebuie să chibzuieşti serios şi să răspunzi ca unbărbat. Dacă vei face aşa cum credem noi, te vom iubi mai tare şi te vom trataca pe un om mare şi cuminte, nu ca pe un copil... Ne-am înţeles?- Da, vorbiră singure buzele lui Dănuţ.- Acuma ascultă bine..."Rănit în războaie soldatulcăzuse..." Ces-a întîmplat?...- Începînddin anul acesta - fiindcă acuşi se isprăveşte vacanţa...Dănuţ strînse mai tare cutia din buzunar.- ...tu intri la liceu... Hei! Nici nu-ţiînchipui tu, Dănuţ, ce mîndrie-i să fii licean! Ce înseamnă asta: şcoalaprimară? Fleac! Pentru copii mici!... Liceul e altceva! Şi tata şi eu am fostliceeni. Şi ce rău ne pare că nu mai sîntem!...Dănuţ trase cu coada ochiului la Olguţa, darîntîlni numai ochii trişti şi miraţi ai Monicăi.- De-acuma înainte ai să ai pantaloni lungi,cu dungă! Auzi, Dănuţ? Pantaloni lungi. Aşa cum poartă tata şi cu mine.Ce mai vrei?Dănuţ începu să asculte.- Ce se-ntîmplă însă: noi cu toţii vrem ca tusă ai parte în viaţă de ce-i mai bun şi ce-i mai ales... Şi fiindcă la Iaşi nusînt licee de samă, am dori să urmezi liceul la Bucureşti. În capitala ţării,Dănuţ! Să stai într-un oraş cu regele! Duminica te scot din internat, şi dupăce tragem un... o masă grozavă la Enescu - unde-ai să comanzitu ce-ţi trece prin cap - ne trîntim într-o trăsură cu doi cai negri şi facem oplimbare la Şosea... Şi să ştii, Dănuţ, muscalul care l-oi alege eu întrececaleaşca regelui! Hei-hei! Săra­cul rege! Noi înainte, picior peste picior, şiel în urma noastră... Ştii tu că moşu Puiu se pricepe!... Şi la anul - dupăce-i învăţa tu bine, ca să nu-l faci de rîs pe moşu Puiu - facem amîndoi o plimbareîn străinătate. Cînd cu trenul, cînd cu vaporul!... Şi cînd ti-i întoarce,vorbind atîtea limbi străine, rămîne Olguţa cu gura căscată, glumi HerrDirektor, făcînd cu ochiul Olguţei. Vra să zică, Dănuţ, iaca ce-ţi pro­punemoşu Puiu: ori rămîi la Iaşi - într-un liceu dărăpănat unde vin toţi desculţiişi nespălaţii, într-un liceu cu uniforme urîte - ori vii la Bucureşti cu moşu Puiu, la un liceu ca cele din poveşti, în oraşul încare stă regele, în oraşul în care, duminicile, o ducem numai într-o petrecere,şi de unde, cînd vine vacanţa, hop în tren şi tot înainte... Acuma tugîndeşte-te şi alege... Tu ştii cum e bine şi ce vrea moşu Puiu. Hotărăşte.- Hai, Monica. Noi n-avem ce căuta aici.Uşa pocni... Herr Direktor aprinse ohavană... Dănuţ îşi roti privirea prin odaie... Domnul Deleanu privea plafonulîncruntat, ca şi cum acolo sus ar fi fost zu­grăvită vînzarea lui Isus.Privirea lui Dănuţ întîlni capul tuns al luiHerr Direktor, cicatricea de Schläger;înfricoşată, se abătu în spre bufet... Bietul bufet! Cînd Dănuţ era mic seascundea în bufet... Acum era mare!... Şi mama nu era în sufragerie...Înghiţi uscat, iarînghiţi... Singur pe un scaun dea­supra lumii... Şi trebuia să răspundă da.Ridică ochii înfrînţi spre Herr Direktor.- Nu te grăbi, Dănuţ, îl îmbărbătă HerrDirektor. Gîndeşte-te bine.Capul lui Dănuţ zvîcnea gol.Mîna-i înţepenise pe cutia din buzunar... Oviespe venită de-afară îi bîzîi subt nas. Scutură capul, se apără cu mînile.Viespea se aşeză pe struguri. Mîna lui Dănuţ încleştă din nou cutia."...A!... Vra să zică de astamama..." Şi tata şi Olguţa! Toţi ştiuseră, numai elnu!...Îl alungau din casă...Toţi îl părăseau... Nimănui nu-i păsa de el... şi mama? Chiar mama!... Dănuţ numai avea pe nimeni...Închise ochii umeziţi...Şi deodată, turbinca lui Ivan se întredeschise. Din ea năvăliră - ca nişteumbre uriaşe, într-o lume pustie - Barbara Ubric, Genoveva de Brabant,Cenuşăreasa, toate domniţele şi împărătesele nefericite... şi printre ele,cînele soldatului mort în războaie, cînele Azor."Vra să zică aşa! Vra să zicăaşa!"...Pe obrajii lui Dănuţ şi peste lumeajalnicelor umbre alunecară două lacrămi... şterse cu mînie de mîna lui Dănuţ...Căci din turbinca lui Ivan - cu plete negre-n vînt, cu ochi scînteietori, cupaloşul într-o mînă şi buzduganul în cealaltă - ieşise Făt-Frumos din lacrimă.Mîna lui Dănuţ smunci cutia cu şocolată,izgonind-o pe masă.Nu-mi trebuie! Dacă-i aşa, bine!... Lasă căv-arăt eu!"...Cu glas ridicat, neobişnuit de tare şi dehotărît, Dănuţ rosti marile vorbe:- Da, moşu Puiu, merg cu mata la Bucureşti.Aşa vreau eu.- Bravo, Dănuţ, bravo! Aşa băiat mai înţelegşi eu! Vino să te sărut.- Dănuţ! strigă doamna Deleanu, scoţînd capul prin uşa întredeschisă, fără să intre, ca în aşteptarearezultatului unei operaţii."Ce-am făcut?"...Ca roua dimineţii, Făt-Frumos se risipi înploaie de lacrămi pe obrajii sărutaţi ai lui Dănuţ.- Alice! Hai, Alice! S-a făcut! Să netrăiască Dănuţ! O sticlă de Cotnar.- Lasă, lasă, dragul mamei, are să fie bine,îl alină doamna Deleanu strîngîndu-l în braţe aşa cum l-ar fi strîns pe peronulunei gări lugubre, subt ţipătul locomotivei care l-ar fi dus la măcel.În cîteva clipe sofrageriaîşi schimbă înfăţişarea. Profira iuţită de-o poruncă scurtă, strînse faţa demasă cu scrum şi fărmături, mătură pe jos, aruncînd priviri crunte sprinteneişi zîmbitoarei Anica, ale cărei mîni purtau farfurii şi zăngănitoare tacîmuri,ca pe nişte castaniete. O altă faţă de masă, albă, împodobită cu broderiisimple, acoperi masa, dîndu-i un aer duminical. Herr Direktor ajuta pe doamnaDeleanu, potrivind, cu un fel de galanterie, faldurile şi căderea feţei demasă.Domnul Deleanu se duse în beci. Dănuţ,nemişcat pe scaun, avea privirea gravă şi distrată a figuranţi­lor pentruschimbarea decorului piesei în care şi ei sînt decor.- Alice, fac prinsoare pe ix kilograme demaroane că n-ai bişcoturi de şampanie.- Bine, Grigore. Priveşte...Într-un raft de sus albufetului, alături de tradi­ţionalul paneraş cu struguri de Malaga şi migdale,bişcoturile se înălţau în vraf pudrat, ca nişte galbene vîsle ale veseliei.- Am pierdut. La poruncă!- Ai să ne trimiţi de la Bucureşti, cîndîncepe sezonul maroanelor un vagon... Facem un praznic, Dănuţ! Aşa-i?- Poftim?- Nimic... Spune mama prostii.O strîngere de inimă... Cînd îi vremeamaroanelor, Dănuţ va fi la Bucureşti... O odaie goală în casă şi altaînsuflet...S-auziră lovituri de picior în uşă.- Deschideţi !Anica smunci uşa-n lături. Gîfîind, cupălăria pe cap şi pardesiul pe umeri, intră domnul Deleanu.- Asta-i pentru Alice şi pentru copii.- Prezint-o!- "Mumm", nouă sute şase.- Se aprobă, exclamă Herr Direktor descifrîndeticheta în timp ce degetele încercau soliditatea dopu­lui cu cască războinică.- Grigore, ia priveşte.- Bine că mai văd şi eu colb autentic pe osticlă de vin.- ...de Cotnar, rectifică domnul Deleanu cuun ton heraldic.- Uite ce mi-aţi făcut faţa de masă!În mijlocul mesei, domnulDeleanu culcase cotnarul, făcîndu-i căpătîi dintr-un şervet. Sticla neagră cudopul îmbrobodit în ceară, avea straiul de praf şi aţe de păianjen al anilorsubterani.- Anica, du-te în odaia fetiţelor şipofteşte-le.- Să ne aşezăm.- Cum?- Dănuţ lîngă mine, hotărî doamna Deleanu, luîndu-l de după gît.- Vra să zică pe mine m-aţi dat afară!protestă Herr Direktor.- Tu stai cu şampania. Noi, moldovenii, stămcu Dănuţ şi cu cotnarul.- Mă lepăd de Satana!- Nu se leapădă ea de tine!- Da Olguţa unde-i? întrebă doamna Deleanu pe Monica.- Tante Alice, Olguţa... Olguţa a spuscă doarme, şopti Monica, subţiind pe cît cu putinţă pe a spus.- Nu se poate. Să vie şi Olguţa.- O doare capul, tante Alice.- Ia să mă duc eu să văd ce-i, se ridicădomnul Deleanu simţind că nu-i lucru curat.- Pot să intru?- Olguţa.Domnul Deleanu crăpă uşa, privi şi încetişorse îndreptă spre patul Olguţei.- Dormi? o întrebă el, dezmierdîndu-i pletele.- Nu, răspunse ea cu ochii închişi, cu pumniiînchişi.- Te doare capul?- Nu.- Atunci de ce nu vrei să bei şi tu unpahar de şampanie pentru Dănuţ?- Nu vreau.- Ia uită-te la tata.De subt genele negre, privirile negreizbucniră. Olguţa - ca şi cum deschiderea ochilor ar fi implicat imperios schimbarea poziţiei - se ridică, aşezîndu-se pepat. Privea fără să clipească.- Ei! Văd că eşti supărată! Ia spune tatei:ce s-a întîmplat?- Sînt supărată.- De ce?- Fiindcă am dreptate.- Asta-i bucurie, Olguţa, nu supărare!- Nu. Fiindcă eu am dreptate şi tu n-ai... şieu vreau ca tu să ai dreptate totdeauna.Domnul Deleanu abia îşi stăpîni un zîmbet;Olguţa gesticula cu degetul: asta însemna că supărarea-i pe sfîrşite.- Ia explică-mi cum vine asta.- Papa, începu Olguţa vehement, cine-s eu?- Tuu? Fata mea.- Şi mai cine sînt eu?- Fata mamei.- Şi mai cine, papa?- ...Şi prietena lui moş Gheorghe.- Ei, papa! Tu mă faci să rîd, şi eu vreau săfiu serioasă! Spune, papa.- Am ajuns la fundul sacului! Mai spune şitu.- Papa, cine-i Dănuţ?- Aha! Fratele tău.- Vra să zică el e fratele meu?- Sigur.- Papa, vra să zică Dănuţ e rudă cu mine totatît cît e şi eu tine şi mama?- Da, Olguţa, zîmbi domnul Deleanu.- Ş-atuncea, dacă eu aş fi tot aşa de mare caşi mama, aş fi mama lui Dănuţ.- Aşa-i. Ar avea două mame. Vai de el!- Papa, zău că nu glumesc... Vra să zică eusînt sora lui numai fiindcă-s mică...- Nu, Olguţa! Eşti sora lui Dănuţ fiindcăamîndoi sînteţi copiii noştri.- Sigur, papa. Eu ce spun!... Vra să zică eusînt ca şi mama pentru Dănuţ, numai că eu sînt mică şi mama-i mare... Da şi euam să fiu mare.- Te-ai supărat pe tata fiindcă-l trimete peDănuţ la Bucureşti?- Spune, Olguţa. Tu ştii că tata te ascultăcu plăcere.- Papa, de ce nu m-aţi întrebat şi pemine?- Tu îl iubeşti mult pe Dănuţ?- Mă rog!... Eu sînt sora lui. De ce nu m-aţiîntrebat?- ...Ştiu eu!... Aşa-s părinţii, Olguţa: n-auîncre­dere în copii. Şi poate că n-au dreptate... Întotdeauna.- Te-ai supărat, papa?- Nu. M-am posomorît, poate, fără să vreau.- Papa, eu nu vreau să te supăr. Eu vreau săai tu dreptate... De ce-a plîns mama?Mîna domnului Deleanu îi răspunsedezmierdîndu-i mîna.- Şi ţie-ţi pare rău, papa. Sînt sigură.- Cum îţi pare rău şi ţie, Olguţa! Aşa-spărinţii! glumi el melancolic.- Vezi, papa! Pe mine nu m-aţi întrebat!- Olguţa, tu ştii că Dănuţ vrea săplece? El a hotărît, nesilit de nimeni... În sfîrşit!- Ştiu eu. El face cum vrea Herr Direktor.- Şi moşu Puiu îl  iubeşte pe Dănuţca şi noi. El îi vrea binele... altfel decît noi... şi cred că are dreptate.- Spui drept, papa?- Da, da!- La noi acasă nu-i bine?- Îibine, Olguţa... Dar pentru un băiat e mai bine să crească între băieţi...strunit cum trebuie.- Mai bine eram eu băiat.- De ce, Olguţa?- Aşa!... N-ar fi plîns mama.- Ba da, Olguţa. Mama vă iubeşte deopotrivăpe amîndoi.- Ştiu, papa, nu zic!... Da eu nu vreau săplîngă mama.- Şi-l lăsai pe tata singur, dacă erai băiat?- Tu eşti bărbat, papa!- Şi?- ...Nu te-aş fi lăsat, papa, izbucni ea mînioasă, fiindcă-s fată.Domnul Deleanu o sărută.- Ţi-a trecut supărarea?- Dacă ai tu dreptate, sigur.- Am, Olguţa. Avocaţii au totdeauna dreptate!- Şi părinţii, papa!- Ei, bravo! Aşa te vreau: veselă. Haidem însofragerie.- Papa, Herr Direktor e mai sever decît tine:aşa-i?- Decît mine - mi se pare - nu-i greu să fiimai sever... Ce zici?- Adevărat! Tu nu eşti de loc!... Nici nu-inevoie să fii!- Da! Spui tu!- Ba da, papa. Dacă ai fi tu sever, eu...- Tu?...Olguţa îl privi cu vicleană seriozitate.- Eu m-aş arunca de pe acoperiş... cum eraisă faci şi tu cînd erai mic, şi ţi-ar părea rău!- Oare!- Da tu nu eşti sever. Tu nici nu poţi să tesuperi, papa.- Ei?!- Da. Îţi spun eu! Ţie-ţi vine să rîzi cîndte superi, ş-atunci vrei să te superi şi mai tare...Domnul Deleanu rîdea.- Tu sameni cu mine, papa.- Da, Olguţa. Ar trebui să-l pui la colţ petata, fiindcă nu ştie să fie tată serios.- Ei, papa! Eu te-ascult pe tine. Ştii, eute-am supărat odată, şi fiindcă tu nu mi-ai spus nimica, eu singură m-am pus lacolţ... Vezi! Nu mi-i ruşine! Eu îţi spun... Da vreau să ştiu dacă HerrDirektor e sever?- Cît trebuie, Olguţa. Grigore vă iubeşte.- Ştiu, papa... Lasă, am să vorbesc eu cuHerr Direktor... Ce cauţi aici? De ce nu baţi la uşă, Anica?- Întreabăconiţa de ce nu mai veniţi...- Hai să mergem, papa... Îmi pare bine cămi-ai făcut o vizită. Am să învăţ să fac cafea. Cînd mi-i mai face tu o vizită am să te tratez cu cafea neagră.- Mă omoară Alice, măi drăcuşorule!- Şi dulceaţă-ţi dau, papa.- Ai tu dulceaţă?- Sigur. Uite, papa... Da să nu mă spui!Ochii domnului Deleanu sclipiră de rîsulamintiri­lor, privind gavanoasele din sobă.- Acolo-i bufetul tău!- Da, papa, acolo am să ascund cafeaua şiibricul.- Şi de unde ai să ai tu cafea şi ibric?- Îmicumperi tu, papa... ca să-mi pot primi mu­safirii.- Şi dacă ne prinde mama?- Are să guste şi ea din cafea... să vadădacă-s bună gospodină!- Şi dacă se supără?- Ne pune la colţ pe-amîndoi!- V-aţi împotmolit? îi întîmpină doamnaDeleanu scuturîndu-şi gîndurile.- Tăcere! cuvîntă Herr Direktor. Dau cuvîntullui "Mumm". Aviz urechilor delicate!- Grigore, să nu spargi oglinda.- N-ai grijă, Alice! Dopurile de şampanie aupre­dilecţie pentru urechile tale! De rest n-ai grijă, că are dopul!Într-o pornire, doamnaDeleanu şi Monica îşi as­tupară urechile. Totuşi, pocnetul festiv le făcu sătresară. Dopul zbură ca o vrabie dintr-un exuberant zarzăr înflorit în sticlă,scuturat în cupe.- Impecabil! se autocomplimentă HerrDirektor, umplînd cupele... Serviţi-vă! Cea mai plină pentru Kami-Mura.- Umple-o bine, Herr Direktor, nu măpersecuta! îl luă în primire Olguţa arătînd cu degetul adevăratul nivel alşampaniei subt cel decorativ al spumei.- Alice, ce ai de spus? Fiică-ta vreaabatajuri alcoolice?- Dă-i, Grigore. În norocul lui Dănuţ.- Stai, Olguţa, nu începe... N-ai grijă,te-ameţeşti îndată.- Ai să ţii un discurs, Herr Direktor?întrebă Olguţa cu buzele pufoase de spumă.- Nu mă interpela! Tu eşti veşnic în opoziţie...Dragii mei, începu Herr Direktor ridicînd cupa, de azi înainte am pierdutun nepot, dar am căpătat un băiat în aceleaşi condiţii ca şi Fecioara Maria.Beau mai întîi, în cinstea noului tată - vrednic tată! - care-şi botează fiulîn şampanie nu în apă orto­doxă... Şi în ce şampanie! adăugă el muindu-şi bu­zeleîn blonda roire. Gaudeamus igitur.Ciocnite, cupele cîntară pura arietă acristalelor subţiri.- Hai,Alice, nu fi mamă vitregă! Ciocneşte cu tatăl copilului vostru!- Umple-o, Grigore.- Cum? Ai şi băut-o! Tu, Alice!- Eu.Herr Direktor turnă veselie acolo unde eranevoie de multă. C-un foşnet, spuma crescu. În mişcarea ei, cupa se înălţa,parcă palpitînd, asemeni unei balerine-n vîrfuri, furată de zborul voalurilordesfăşurate.- Ş-acum, dragii mei, urmă Herr Direktor cioc­nindcu doamna Deleanu, să bem în sănătatea fiului îndrumat. Dorinţa mea ceamai fierbinte e ca peste vreo zece ani, adunaţi în jurul acestei simpaticemese, că ciocnim din nou toţi cei de-acum. Ş-atuncea, Dănuţ, să mă priveşti tuprin monoclu - cum te pri­vesc eu acuma - şi să zici: "Acest ramolit careîn viaţa lui n-a ştiut să aibă un copil... a izbutit să facă un om". Înaşteptarea acelei zile, s-o cinstim pe aceasta cum se cuvine, să cinstim pemame!- Eşti bine dispus, Herr Direktor! îlapostrofă Olguţa c-un bişcot în mînă.- Mi se pare că sîntem amîndoi... Bună-i şam­pania!Ce zici, Olguţa?- Îi bună, Herr Direktor! Te pişcă de limbă!- Atunci ţine şi tu un toast.- Crezi că mi-i frică?- Ia să te vedem! o provocă Herr Direktor,răsturnîndu-se pe speteaza scaunului.Olguţa se ridică în picioare.- Mamă, dă-mi voie să mă sui pe scaun.- Ce vrei să faci?- Vreau să ţin un discurs... pentru HerrDirektor.- Suie-te. Vezi numai să nu cazi!- Parcă eşti o statuie! exclamă Herr Direktorprivind-o cu gîtul strîmb.- Nu mă interpela, Herr Direktor!Domnul Deleanu nu-şi găsea locul pe scaun. Cu­noşteatracul debuturilor oratorice şi, deşi glumă, debutul Olguţei îl emoţiona.Olguţa îşi trecu palma peste frunte, umplîndu-sede fărâmături fiindcă avea în mînă un ciot de bişcot.- Dragă Herr Direktor, vorbi ea fără şovăire,privindu-l, noi doi şi pînă azi am fost rude fiindcă tu eşti moşul meu. Şinu-mi pare rău!- Nici mie, Olguţa.- Atunci avem noroc la rude amîndoi!- Bravo, Olguţa! aplaudă domnul Deleanu.- Mare noroc, Olguţa! Să ştii de la mine.- Ştiu, Herr Direktor, de cînd am fost rudăcu Fiţa Elencu... Da de azi înainte sîntem mai rude.- Chiar foarte rude! superlativă HerrDirektor comparativul Olguţei.- Ba nu! Foarte rudă sînt numai cu tata, cumama şi cu cineva...- Cine-i misteriosul cineva?- Ai să vezi, Herr Direktor.- N-o întrerupe, Grigore, o apără domnulDeleanu.- Lasă, papa, eu îi răspund... De azi înainteHerr Direktor, tu eşti tatăl fratelui meu. De asta sîntem noi mai rude: fiindcădoi e mai mare decît unu, şi fiindcă tu, de azi înainte, eşti de două ori rudăcu mine.- Şi-ţi pare bine, Olguţa?- Sigur că-mi pare bine!- Atunci hai să ciocnim.- Stai, că n-am sfîrşit!... Şi eu doresc,Herr Di­rektor, să aibă şi fratele meu noroc la rude cum avem şi noi doi.- A bon entendeur, salut! exclamă HerrDirek­tor luînd-o în braţe.- Bravo, Olguţa! Nota zece la discurs!- Dragii mei, vocifera Herr Direktor,aşezînd-o pe Olguţa la locul ei, că am căpătat un băiat nu-i mare lucru! Darvăd că nu scapă omul de ce e scris să i se întîmple. M-a ferit Dumnezeu denevastă, şi iacătă că-n schimb îmi trimete o soacră!... Să bem în cinstea celeimai minore soacre de pe globul terestru şi să dorim ca toate celelalte să-i samene!...Dănuţ mîncase mai multe bişcoturi muiateîn şampanie, fără poftă. Auzea răsunînd cupele ciocnite, vorbele, glumele,rîsetele, fără să le asculte... Vra să zică se întîmplase ceva bun. Toţierau veseli fiindcă Dănuţ spusese da. Dănuţ ar fi putut să spună da sau nu...Şezuse pe un scaun din sofragerie, înalt, ciudat de înalt - ca toate scauneleclipelor solemne - şi toţi aşteptaseră să hotărască el... Da.Cînd îi scosese dentistul, mai demult, omăsea, Dănuţ, cu măseaua în mînă, plînsese privind-o cu nedumerire şi duşmănie.Ş-atunci, ca şi acum, pă­rinţii lui îl felicitaseră, rîzînd alături descaunul caznei... Ciudat! Atunci o măsea, acuma un da - din gura lui Dănuţieşite... Şi toţi erau veseli! Dac-ar fi spus nu? Toţi ar fi fost trişti...Săracu Dănuţ! Numai el era trist... şi parcă nu... Era odată un împărat care cujumătate faţă rîdea şi cu jumătate plîngea...Răsturnat pe scaun, domnul Deleanu respirăcotnarul din păhăruţ.- Grigore, începu el zîmbind cu ironică melan­colie,mult ai mai terfelit tu astăzi biata noastră Moldovă!...- Scopul scuză mijloacele!- Nu, nu! Criticele tale erau sincere, şi maibine decît copiii nimeni nu ştie să vadă paiul din ochii părinţilor... Dar eu,dragă Grigore, am băut şampa­nie, ş-acuma beau cotnarul acesta roznovenesc care are cincizeci şi nouă de ani: e tocmai din o mie opt sutepatruzeci şi opt!... Şi închin, la rîndul meu, pentru această Moldovă în cares-a făcut cotnarul amar şi blînd, pentru această Moldovă în care mai răsarsuflete asemănătoare cotnarului, şi fiindcă-s amare, şi fiindcă-s blînde, şifiindcă-s rare. Ş-atît doresc eu copilului meu: să fie din acele suflete,atunci cînd în pivniţele Moldovei cotnar nu va mai fi.- Papa, cotnarul e mai bun decît tutunul?- Vrei să guşti, Olguţa?- Dacă spui tu!- Ia să vedem.Olguţa îşi muie buzele, sorbi cu încordatăatenţie, şi ridică din umeri încreţindu-şi fruntea.- Îi amar, papa! Mai bună-i şampania!- Tu nu te pricepi, Olguţa! zîmbi domnulDeleanu. Asta-i pentru moşnegi ca noi!- Papa, da spune-mi dacă-i mai bun decît tu­tunul!- Hei! Cred bine! Şi-i mai rar!- Atunci am să te rog ceva.- Spune.Olguţa se ridică de pe scaun, se apropie dedom­nul Deleanu, şi începu să-i şoptească la ureche, trăgînd cu ochiul laceilalţi.- Olguţa, nu-i politicos ce faci tu! o dojenidoam­na Deleanu.- Merci, papa!... Mamă dragă, aşa-icînd faci un chef!- Uite, Olguţa... Şi spune-i să-l bea încinstea voastră, a copiilor.Olguţa ieşi cu paharul de cotnar în mînă,călcînd ca o acrobată pe frînghie.- Pentru moş Gheorghe? întrebă doamna De­leanu.- Mai încape vorbă?!- Rămînem fără copii, zîmbi doamna Deleanuoftînd. Pe Dănuţ ni-l ia Grigore, pe Olguţa ni-o ia moş Gheorghe... NumaiMonica e a noastră... Hai să ne sculăm.- Noi mai rămînem, Alice, protestă HerrDirektor, arătînd paharul pe jumătate plin.Herr Direktor şi domnul Deleanu rămaserăsinguri în faţa paharelor.- Cînd pleci tu, Grigore?- Mîne.- Şi pe Dănuţ cînd ţi-l aduc?- Peste vreo săptămînă.- Aşa degrabă?- Acuşi începe şcoala.- Şi tribunalul.- Începtoate!... Trebuie să-l pregătesc: să-i fac uniformă, să-l mai plimb prinBucureşti...- Bine... Să trăim!- Noroc!Pornită tocmai din îndepărtate vremi - cualean de soare îngălbenit pe foi de nuc - aroma cotnarului se răspîndi întăcerea odăii. Şi adierea toamnei de afară, învăluind suflarea toamnei dincotnar, se umplu de amintiri...Doamna Deleanu ieşise din sofrageriedezmierdînd cu degetele buclele lui Dănuţ, urmată de Monica. Ajungînd îndreptul uşii ietacului se opri.- Haideţi la mine, copii.Mut, Dănuţ trecu înainte, spre odaia lui, cucapul aplecat. Intră. Uşa se închise. Părăsită de buclele lui Dănuţ, mînadoamnei Deleanu rămase o clipă în aer, cu degetele răsfirate, ca o frunzădesprinsă de pe creangă şi răzleţită de fructul pecare-l ocro­tea... Căzu.- Tu vrei să vii cu mine, Monica?Fetiţa apucă mîna cea tristă, o strînse cutoată puterea ei copilărească şi intră în ietac, furişînd o privire abătutăspre uşa lui Dănuţ. Două tăceri, una lîngă alta, mînă în mînă.Doamna Deleanu şedea întinsă pe pat, cu ochiiînchişi; Monica aşezată pe marginea patului.Ochii Monicăi nu se desprindeau de pe chipulne­clintit al doamnei Deleanu. Îi venea să-şi ţie sufla­rea ca să nu facăzgomot.De la o vreme, genele doamnei Deleanu tremu­rară...şi două lacrimi alunecară de-a lungul obraji­lor. Ţinîndu-şi suflarea, Monicase aplecă şi sărută cu timiditate mîna doamnei Deleanu.- Tu erai aici, Monica? tresări doamnaDeleanu.- Cu mata, tanteAlice.- Pui mic... tu du-te lîngă Dănuţ... Eu am sădorm.Monica ieşi în vîrfuri. Se opri în faţa uşiiodăii lui Dănuţ. Bătu încet cu degetul.- Dănuţ, şopti ea aplecînd urechea.Apăsînd binişor clampa, întredeschise uşa.- Doarme!... Săracu Dănuţ!...După ce se închise uşa la loc, Dănuţ deschiseochii din nou - şi nu zîmbi.Monica intră singură în odăiţa fetiţelor.În trei odăi, trei tăceripriveau viaţa...Venind de la moş Gheorghe cu paharul gol,Olguţa dădu buzna în sofragerie. Profira sări de pe scaun cu gura plină, ca o mătăhăloasă elevă surprinsă mîncîndîn clasă de profesoară. Anica plecă ochii în jos, ascunzînd bişcotul la spate,cu gestul revelator al şcolarilor fumători.- Poftă mare! Anica, hai cu mine!Profira le aşteptă să iasă. De îndată ce seînchise uşa, învie, ca statuia unui tablou alegoric după ce se lasă cortina...Aplecîndu-se, luă bişcotul aruncat de Anica, şi-l înghiţi.- Ascultă, Anica, o cercetă aspru Olguţa, aimîncat numai, sau ai şi băut?- Nici n-am apucat să mănînc, duduie Olguţa,se tîngui Anica arătîndu-i mînile goale.- Bine! Atunci trebuie să te grăbeşti fiindcăPro­fira mănîncă tot. Stai, nu pleca. Ai treabă cu mine... Ia să-i dau şiProfirei o treabă!Medită încruntată şi repede deschise uşasofrageriei.- Profira!- Of! M-am speriat, duduie!- Du-te şi spune vierului să-ţi dea poamăfragă: auzi? S-o aleagă frumoasă.- Da aici cine să cureţe?- Ştie şi Anica să mănînce bişcoturi! Du-teşi mănîncă poamă. Hai repede.Profira oftă şi porni... scoţînd un altbişcot din buzunarul pestelcii.- Ascultă bine, Anica.- Ascult, duduie.- Ai să te duci în odaia turcească, la moşuPuiu, ş-ai să baţi la uşă încet. Şi dacă nu răspunde ai să baţi tare...Ia arată-mi cum ai să faci?Anica se apropie de uşa sofrageriei... şiintră.- Anica, te joci cu mine?- Am uitat, duduie Olguţa!- Fă cum ţi-am spus.- Da. Dat încet...Toc-toc, bocăni ea cu degetul.- ...Şi dacă nu răspunde bat tare.Buf-buf, bătu ea cu pumnul.- Aşa. Şi dacă nici atunci nu răspunde, intriîn goană, trînteşti uşa, te baţi cu mîna peste gură şi spui în gura mare:"Păcatele mele! Eu gîndeam că eraţi în sofragerie!" Ai înţeles? Da săfaci zgo­mot, ca să-l trezeşti!- Şi dacă se supără, duduie Olguţă? întrebăAnica abia ţinîndu-şi rîsul.- Nu-i treaba ta! Ai să-i spui că duduiaOlguţa vrea să-i vorbească.În aşteptarea Anicăi,Olguţa se plimba cu mînile la spate, din ce în ce mai repede, ca cineva carenăscoceşte dialoguri cu replici scurte. Uneori se oprea, îşi descoperea frunteamereu bătută de şuviţele negre şi iar pornea.- A spus să poftiţi.- Dormea?- Nu, fuma.- Bine. Acuma du-te şi mănîncă tot ce-a rămaspe masă. Să nu laşi nimic Profirei!- Bucuros de musafiri? întrebă afabil Olguţa intrînd la Herr Direktor.- Încîntat!- Ce mai faci, Herr Direktor? Nu te deranjez?- Tu! Prietena mea! Îmi pare rău!... Ce vînt te-aduce pe la mine?- Nimic, Herr Direktor! Am venit să te văd,să mai stăm de vorbă...Herr Direktor se ridică într-un cot pe divan,încrustîndu-şi monoclul în orbită.- Îmifaci o vizită?- Sigur... Da frumos halat ai! Tu eştielegant ca o cucoană.- Aşa-s burlacii, Olguţa.- De ce numai burlacii?- Fiindcă ei n-au nevastă! În schimb, au unha­lat frumos.- Şi cei însuraţi nu trebuie să aibă?- N-au nevoie. Ei au o nevastă frumoasă.- Şi dacă-i urîtă?- Se consolează! Adică nu. Dă! Oftează şiei!... Da stai jos. Ce pot să-ţi ofer: o ţigară?- Azi eşti vesel, Herr Direktor!- Ca întotdeauna.- Azi nu-i ca întotdeauna.- Ai dreptate. Azi e o zi mare.- Pentru tine?- Şi pentru Kami-Mura... şi pentru toţi. N-ai vă­zut?- Atunci de ce-a plîns mama?- De unde ştii tu c-a plîns?- Am văzut eu.- Bine. A plîns... fiindcă-i mamă.- Ei! Atunci ar trebui să plîngă în fiecarezi!- A plîns de bucurie, Olguţa.- Nu, Herr Direktor.- Aşa cred eu.- Să-ţi spun eu de ce-a plîns: fiindcă pleacăfra­tele meu.- Dragă Olguţa, mama a înţeles că-i mai binepentru Dănuţ să înveţe la Bucureşti, şi ea singură a hotărît - cum de altfel ahotărît şi Dănuţ.- Atunci de ce-a plîns?- Aşa-s cucoanele, Olguţa. După ce se hotărăsc să facă ceva, plîng, şi le trece.- Şi-a călcat pe inimă, Herr Direktor!- Măi! că multe mai ştii!- Herr Direktor, cînd pleci?- Mîne, Olguţa.- Pleci singur?- Da. Dănuţ vine cu Iorgu, peste o săptămînă.- ...îmi pare bine, respiră ea.Herr Direktor îi dezmierdă pletele.- Bună fată eşti tu!- Herr Direktor, începu Olguţa privindu-ldrept în ochi, tu eşti sever?- Cu cine Olguţa?- Ştiu eu!... La Bucureşti, cu funcţionariităi.- Sigur. Altfel nu merg treburile.- Şi ce faci tu cînd eşti sever?- Dă!... Vorbesc mai aspru, mă încrunt, şidacă nu m-ascultă îi dau afară.- Şi dacă n-are să te-asculte fratele meu?- Dănuţ m-ascultă.- Cine ştie?! Dacă face-o prostie?- Îifac morală.- Şi dacă mai face una?- Hm!... Om vedea!- Hm!... Herr Direktor, tu ai bătut vreodatăpe cineva?  .- Poate! Nu-mi mai aduc aminte! Cînd erambăiat...- Da-ţi place să baţi?- Nu, Olguţa. E urît şi sălbatec.- Vra să zică, n-ai să-l baţi pe fratele meu?- Pe Dănuţ! Ferească Dumnezeu!Olguţa respiră adînc.- Merci, Herr Direktor. Ştiam eu! Tueşti sever, da bun... Îmi dai voie să umblu în geamandan?- Mă rog!- Închideochii, Herr Direktor... Astupă-ţi ochii cu mînile... Acuma să-mi spui ce-am săfac!- Ai să-ţi faci un duş cu colonie!- Bine-mi pare că n-ai ghicit!.. Azi nu tedoare capul, Herr Direktor?- Slava Domnului, am scăpat!- Ce rău îmi pare! Eu vroiam să-ţi fac o fricţiune.- Ba mă doare! Cum nu!Revărsîndu-se,colonia gîlgîia; palma Olguţei se rotea repede, împrăştiind-o pe capul zimţataspru de părul mărunt, în timp ce buzele suflau din răs­puteri spre creştet.- Îţiplace, Herr Direktor?- Straşnic! Parcă s-a mutat Polul Nord încapul meu! Numai ia-o mai încet, că acuşi capăt o mi­grenă.- Nu-i nimica, Herr Direktor! Îţi mai fac ofric­ţiune. Azi îi o zi mare!- Pe capul meu!- Şi pe altele, Herr Direktor, adăugă Olguţa,frămîntînd amarnic.Era o dărăpănare atît de străvezie, că parcănu era în văzduhul toamnei - şi o blîndeţă vastă în lumină... ca un trecut...Dănuţ coborî treptele pridvorului cu mînileîn bu­zunar şi umerii plecaţi. Zărind mingea de foot-ball uitată înogradă, îşi aminti că se jucase cu Olguţa, că se rănise la genunchi maiadineaori - şi i se păru că treptele pe care le coboară sînt altele decît acelepe care le suise, şi că ograda-i alta, şi că Dă­nuţ e altul...Ca şi cum treptele suite atunci şi coborîteacum ar fi fost ale vremii, nu ale pridvorului casei pă­rinteşti.Închise ochii...De multe ori, spre sfârşitul vacanţelor maiales, Dănuţ visa că i s-a întîmplat o nenorocire. Şi-ntotdeauna, deschizîndochii, nenorocirea se isprăvea. Şi Dănuţ era fericit, cu sufletul frăgezit dezîmbete desprinse din spaima somnului. Astfel nenorocirile din somn îldeprinseră să socoată nenorocirea ca un prag peste care treci - deschizînd uşacu o deschi­dere de pleoape - pentru a intra în alba încăpere a luminii, cuoglinzi numai pentru zîmbete şi ferestre numai pentru soare......Deschise ochii. Mingea de foot-ball, aceeaşi;ce­rul, înalt şi întins; începea şcoala, se apropia pleca­rea; Dănuţ, mic şisingur...Vra să zică l-au dat afară din casă... Nu-ivenea să plîngă, nu. Oftă.Cum ar fi vrut Dănuţ să se facă cerulmic-mic, şi jos-jos, aşa cum era cuvertura măsuţei pe care făcea uneori, iarna,doamna Deleanu pasienţe sau cetea o carte. Şi dedesubtul cerului micşorat şicoborît, aşa cum ar fi vrut Dănuţ, să fie un covor luminat de flăcările sobeişi o pisică somnoroasă...Deasupra măsuţei mai era o lampă cu abat-jour.Subt măsuţă se vedeau picioarele mamei în pantofi subţiri, stînd locului,sau strîmbîndu-se pe-o coastă de nedumerire, sau bătînd tactul unei supărări,cu vîrfurile. Dănuţ, fireşte, şedea subt măsuţă. Olguţa se juca pe-afară, înomăt. Dar lui Dănuţ nu-i tre­buia altă joacă. Acolo, lumea se micşora ca ocăsuţă de păpuşă. Nimeni nu mai era pe lume, decît pi­cioarele măsuţei, Dănuţla mijloc, pantofii mamei şi pisica. Dănuţ ştia ce face mama fiindcă vedea cefac pantofii. Ştia cînd zîmbeşte, cînd se încruntă, cîad se supără. Pisica dela o vreme torcea. Şi era o tăcere!... Căldura sobei ajungea acolo molatecă şisomnoroasă... Acolo începeau poveştile cu Statu-Palmă-Barbă-Cot, cuPrichindel... Acolo făurise Dănuţ o lume măruntă, cu oameni mici ca literile,cu ani­male de statura majusculelor şi căsuţe niciodată mai mari decît o carte de poveşti, să-ncapă-n ele numaibasme. Dănuţ, numai, era uriaş, dar ce uriaş cum­secade!... Era bine acolo!Aceea era patria lui Dănuţ luminată de focul din sobă ca de un soare alco-voarelor pe care dorm copii şi visează pisici...L-au izgonit.Ce înalt era cerul! Ce mare pămîntul!Porni încet spre livadă... Ce se întîmplaseîn tur­binca lui Ivan? Ce vînt veştejise, scuturase şi alun­gase împăraţii,feţi-frumoşii şi poveştile? Turbinca lui Ivan era goală?Dănuţ mergea singur. Nimeni nu-l maiînsoţea. Oştile care întotdeauna veneau în urma lui Dănuţ sau îl aşteptauînainte - pieriseră. Pustiu înainte, pus­tiu în urmă! Din casă-l izgoniseră,înainte-l aştepta şcoala...Turbinca lui Ivan era goală şi era greafiindcă în ea intrase durerea din viaţă în locul celei din basme, cu duioasaapăsare de moarte a toamnei pe păduri.În drum spre livadă îlajunse Ali, gudurîndu-se pe lîngă el.Numai Ali îl iubea pe Dănuţ. Şi după ce vapleca Dănuţ, amîndoi vor rămînea singuri: Dănuţ la Bucu­reşti, Ali la Medeleni.- Dănuţ!Cu cozile fluturînd pe spate, Monica alergadupă el.- Dănuţ, stai puţin, Dănuţ!Îl ajunse în livadă.Gîfîia.- Dănuţ... Îmi pare-aşa de rău că pleci! sespo­vedi ea gata de plîns, luîndu-l de mînă şi privindu-l cu ochii măriţi.- Ce v-am făcut eu? Ce mai vreţi cu mine? Dece nu-mi daţi pace?Smulgîndu-şi mîna din mîna Monicăi porniînainte, înstrăinîndu-se de-ai lui în toamnă.- Ce i-am făcut eu? murmură Monicaacoperindu-şi obrajii cu mînile... Săracu Dănuţ!Şi fiindcă numai Ali mergea după Dănuţ, deşi gonită, Monica porni după Ali.Arome dulci şi amărui, mirodenii pipărate, mi­resmestinse, suflări umile, abia simţite, desluşite to­tuşi...Soarele umed - adierile vîntului de pemirişti, şi grădini, şi arături - fructele şi frunzele crengilor - trunchiurilepomilor - pămîntul - frunzele şi fruc­tele căzute - şi firele deiarbă-ncovoiate miroseau de-a valma toate-toate.Pluteau suflete printre pomi şi suflete sedesprin­deau din iarbă şi din vînt, şi căderea frunzelor dezmierda mîhniri fărăde frunte şi sfîşieri fără de mîni.Şi pretutindeni începea o plecare, şinicăieri nu se vedea tristul cufăr al plecărilor, nici femeia care stă pe elînfrigurată, cu genunchii strînşi şi coatele împreunate, acoperindu-şi ochii:să nu mai vadă şi să nu mai plîngă.Dar toamna?Monica se tupilase după trunchiul unui mărdom­nesc. Deasupra ei, merele pline încovoiau crenguţele, împovărîndu-le, ca cerceiicu prea grele nestemate urechile micilor infante.De-acolo, Monica ţinea tovărăşie lui Dănuţ,în­tr-ascuns.Ostenise. De aceea îngenunchease.Dănuţ şedea pe banca de sub nuc, nemişcat.Monica-i vedea numai capul aplecat asupra mesei de stejar. Soarele-l bătea înplin, cîrlionţîndu-l cu aramă.Pe masa de stejar cădeau frunze, lumini desoare şi nuci întunecate în cojile verzi. Se desfăcuse parcă un străvechigromolnic, cu scoarţele de foi de nuc su­flate cu lumini de soare. Şi capulunui pui de faun, aplecat, visa...O lacrimă de-ar fi lucit în soare căzînd dinochii lui Dănuţ, Monica ar fi cutezat să iasă din ascun­zătoare. Dar numaifrunzele cădeau din crengile de nuc.Sufletul lui Dănuţ se îndepărtase atît demult de trupul lui Dănuţ, că murmurul buzelor lui era al unui copil care abiaştia să vorbească, şi numai zîmbetul era poate al lui Dănuţ dacă nu al soareluide pe obraz. Unu IlăDuduilăEşti caşToporaşPe la moara MurguluiTrece fata turculuiC-un cojocDe motocC-o pestelcăStrecătoareUna maraDouă paraTriariaCompania... Fără înţeles, versurile căpătau odinioarăfarmecul naiv al buzelor care mai degrabă ştiau să rîdă decît să vorbească.Pe-atunci, Dănuţ avea vreo trei ani. Purta rochiţă ca şi Olguţa, şi cînd îi erasomn anunţa: "Vau naniţi". Şi o bucovineancă,dădaca lui, poate în dorul satului de peste graniţă, îl învăţase încetul cuîncetul versurile copilăriei ei. Dănuţ le recita din braţele doamnei Deleanuşi, după ce isprăvea, căpăta bomboane şi sărutări. Cînd se culca, le recita în şoaptă,pentru el, pînă ce-adormea. Unu IliDuduili... - Nani, Dănuţ! răsuna ca prin vis glasuldoamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde. ŞiDănuţ şoptea mai încet:Eşti casTopoas... - Sst! Pe la moaa MuguluiTece fata tucului... - ...? Ţţ-ţţ!Şi Dănuţ zîmbea fiindcă numai gîndul lui maiauzrea că fata turcului avea: Un cozoc.Di motoc... Şi adormea zîmbind.  ...Cădeau frunzele nucului cîte una şi maimulte laolaltă pe masa de stejar.Şi pomii astă primăvară erau înfloriţi,şi-acum nu mai aveau flori, şi cădeau frunze galbene din ei, foşnind uscat.Poate de asta versurile cantilenei care lăsa zîmbetul somnului pe buzele luiDănuţ - pe cînd avea trei ani - acum fără de înţeles, şi-atît de trist ise desprindeau de pe buze, rupte din trecut: Unu IlăDuduilăEşti caşToporaş... Se ridică-n livadă - pe măsură ce se lungeauumbrele - răcoarea umedă. Monica îşi acoperise pieptul cu mînile: tremura.Şi Dănuţ era îmbrăcat subţire! Dacă răcea? Seridică în picioare, frecîndu-şi genunchii îndureraţi, începu să se îndepărtezede-a-ndaratelea, ascunzîndu-se pe după trunchiuri. Se opri, uitîndu-se: Dănuţnu se mişca. O luă la fugă din răsputeri ca să aducă mai degrabă pelerina luiDănuţ....Cînd eşti trist de tot, îţi vine să dormi.Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau, dacăeşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale... Da. Îţi vine sădormi cînd eşti trist. Şi să uiţi... Dar cînd te deştepţi? Iar eşti trist şi numai poţi s-adormi din nou!...Dănuţ oftă....De ce cădeau frunzele?... Fiindcă venisetoamna... Frunzele erau moarte?... Nu. Frunzele cădeau şi mu­reau jos pe pămîntfiindcă venise toamna... Toamna...Frunzele cădeau sau vroiau să cadă?...Dacă ve­nise toamna!... Ce să mai facă ele pe crengi!...Cînd vine toamna, pasările pleacă şi frunzelecad...Dacă Dănuţ ar fi fost o frunză pe creanganucu­lui, şi-ar fi venit toamna - ce-ar fi făcut?... Toate frunzele din jurullui ar fi căzut, şi el ar fi rămas din ce în ce mai singur - aşa cum eraacum... Da. Şi el s-ar fi aruncat de pe creangă... şi l-ar fi luatvîntul, şi l-ar fi amestecat cu celelalte frunze, şi cine ştie unde l-ar fi azvîrlit... şi nimeni-nimeni n-armai fi ştiut de el......Cînd eşti trist de tot îţi vine să dormişi să uiţi...Un gînd ciudat se apropia de Dănuţ, dedinafară parcă, aşa de ciudat că ochii lui Dănuţ se deschiseră mari şi orbi, caîn întuneric, cînd se apropie spaima care-ţi apucă inima şi ţi-o gîtuie...În fundul livezii era orîpă înaltă - tot atît de înaltă pentru Dănuţ cît era pentru o frunză creangade pe care se zvîrlea în jos. ...Frunzele plutesc, alu­necă şi se aşază lin...Nucile cad şi se sfarmă!... Nucile n-au sînge. Dac-ar avea, le-ar curgesîngele pe coajă... ca unui om.... ca unui om cu capul sfărmat... ca unui bietom trist..."Dănuţ! Dănuţ! Unde eşti, Dănuţ? Unde-iDănuţ?"...Şi l-ar fi găsit boarul jos, lîngă rîpă, cucapul sfărmat, cu şiroaie de sînge pe obraz...Mort Dănuţ?... El, Dănuţ, mort?...- Eu?"Nu se poate!" murmură un gîndîndepărtat şi învăluitor ca orizontul răsăritului....Toţi sînt în doliu. Merg în urma sicriuluilui Dănuţ. Plîng... Şi lui Dănuţ îi vine să plîngă fiindcă şi el merge în urmasicriului.- Mort?Singur în sicriu? Singur în groapă? În pămîntnegru?... Şi noaptea cu strigoii? Singur!"Nu. Mai bine la şcoală."...Toamna mor nucile sfărmate şi frunzelecăzute. Dănuţ pleacă la şcoală.Monica răsări îndărătul băncii ca o icoanălumi­nată de candelile apusului. Fără să spuie o vorbă, aşeză pelerina peumerii lui Dănuţ... şi fără să vrea, fărăsă ştie de ce, braţele ei subţiri îi încolăciră grumajii, şi buzele închise îisărutară buclele...Văzînd că braţele nu sînt ale mamei lui,Dănuţ sări în picioare scuturîndu-şi buclele.- Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?- De ce mi-ai adus pelerina?- Ca să nu răceşti, Dănuţ, îngînă Monica,înghi­ţind.- Mai bine-aş răci. Ce te-amesteci?- Dacă mi-i milă de tine!- Cine ţi-a dat voie să-ţi fie milă? N-amnevoie!Aaa! Nu se isprăvise vacanţa! Are să le-arateel! întîlnind cozile Monicăi, apucă şi trase. Capul Moni­căi zvîcni îndărăt,docil. O amintire trecu pe dinain­tea ochilor lui Dănuţ: la începutul vacanţei,pe vre­mea caiselor, în livadă, o trăsese pe Monica de cozi... Şi parcă setemuse de Monica... şi-i păruse rău. Ce repede trecuse vacanţa! Începea şcoala!Pleca. Era frig, toamnă!- Te-ai supărat, Monica? o întrebă el dulce,lăsînd să-i cadă cozile din mîni.- ...?Nu-i vedea faţa: numai cozile blînde şigrele.- Îmipare rău, Monica. Pardon... Nu ţi-e frig?Capul Monicăi făcu semn că nu.- Da vrei să fugim împreună?Capul Monicăi făcu semn că da.- Tu eşti căluţ şi eu te mîn: da?- Da.- Hii, căluţ! răsună puternică şi ascuţităvocea lui Dănuţ.Tot nu se isprăvise vacanţa!Trezit din somn, Ali ţîşni săgeată. Cu cozilede aur în mîni, Dănuţ fugea subt foile de aur. Şi-nfaţa lui fugea Monica, zveltă, cu faţa plînsăşi bitoare. Şi pretutindeni printre ei, Toamna.Nori lungi şi subţiri se aşternuseră dinînaltul ce­rului siniliu pînă în zarea apusului, ca nenumărate trepte demarmură ale palatelor din basme.În gloria luminilor - ca-nţara unor torţi înăl­ţate de braţele curtenilor - un punct negru tresări şipieri. O rîndunică poate. Şi soarele apuse dincolo de lume, ducînd cu elcondurul delicat pierdut de vară pe cea din urmă treaptă a palatului ceresc, şimelancolia prinţilor îndrăgostiţi de o cenuşăreasă.Monica tresări prin somn, îngăimînd cuvintene­desluşite.Dormea pe-o coastă, dezvelită, cu picioareleîndoite de la genunchi, c-un pumn adus lîngă frunte, celă­lalt repezit de-alungul coapsei, albă în goliciunea copilărească şi cea lunară, ca statuetafugii răstur­nată.- Hii, căluţ!...Aleargă prin livadă, fără să-l poată vedeape cel care-o mînă de la spate trăgînd-o de cozi...Se smunci atît de tare, încît visul, ca unlung păr despletit, îl flutura pe dinaintea ochilor... Se acoperi cu pledul pepicioare, ridicîndu-se.- Hii, căluţ! murmură ceresc glasul din vis.Un zîmbet fericit îi răsturnă capul pespate... Şi ce cuminte era Dănuţ! Ce surîs blînd avea!... Şi ce ochi dulci,verzui şi aurii! Şi buclele lui cu miros de castane coapte! Şi ce repede-itrecea supărarea!...- Hii, căluţ!Rîzînd cu ochii închişi, Monica-şi răsturnăcapul pe pernă aşteptînd somnul... şi visul care avea să unească din nou cozileei cu mînile lui Dănuţ.Cu foşnetele toamnei şi ţîrîitul greierilor,balul alb al lunii ondula pe la fereşti.Prin întuneric, domnul Deleanu răsuci oţigară şi o aprinse aplecîndu-se pe marginea patului.- Nici tu nu dormi?- Fumez, Alice.- Cîte ceasuri?Flacăra unui chibrit clipi, răscolindumbrele.- Cam tîrziu... Unu.Doamna Deleanu se coborî din pat, îşi aruncăpe umeri chimonoul... Intră în vîrfuri în odaia lui Dănuţ, apăsînd şi ridicîndclampa, mut. Dănuţ dormea cu buzele întredeschise. Se dezvelise. Cămeşa albă seîngrămădise înfoiată deasupra genunchilor, descope­rind picioarele lungi cugenunchii zgîriaţi, pulpele lin rotunjite, gleznele subţiri.În palma desfăcută îi jucao lumină de lună. Lu­mini de lună îi tremurau prin păr şi pe obraji.Ca un copil de casă adormit la picioareleunei albe castelane al cărei evantai de pene albe îi lu­mina somnul.Doamna Deleanu îl înveli, îi alintă cu vîrfulde­getelor buclele rotunde şi ieşi încet.- Ce face?- Doarme.- Bine-i să fii copil! dădu din cap domnulDeleanu turtindu-şi ţigara în scrumelniţă.- Bieţii copii! îngînă pentru ea mama luiDănuţ. Cu mişcări nesigure şi albe cădeau petaleleunui trandafir de pe măsuţa de noapte: cum sedezve­lesc copiii mici prin somn, cînd visează...  II ROBINSON CRUSOE Ploua...Cea din urmă căruţă a şatrei de ţigani seoprise în drum, ceva mai încolo de poarta ogrăzii boie­reşti. Caii firavimuriseră parcă în picioare, cu ca­petele grele, şi mîţa unghiulară, legată cu ofrînghiuţă îndărătul căruţei, mieuna slab.Subt coviltirul de culoarea norilor zdrenţelegal­bene şi roşii ale ţigăncilor şi sclipirea focoasă a sal­belor abia sedesluşeau prin întunericul înceţoşat de fumul lulelelor, înstelat cînd şi cîndde luceferi rubinii.Un glas femeiesc momea încetişor, cîntapoate, adormind un copil sau o durere.Anica, zgribulită în burniţă, îşi odihneasufletul şi mîna desfăcută în palma castanie a ghicitoarei. Cînd rare, cîndrepezi şi bolmojite, vorbele sorocu­lui aduceau nădejde sau înfricoşare. Anicaprivea cu spaimă degetul vrăjit căutîndu-i în palmă cără­rile vieţii, potecilenorocului şi dumbrăvile dragostei.Ploaia se înteţea răscolită de vînt. De subtcovil­tir un glas aspru bodogăni răstit.Ghicitoarea îşi luă banii şi porni sprecăruţă. Anica intră în ogradă cu capul plecat în jos. Trecînd pe subt stejarulde la poartă, zări urma slabă a unui pneude automobil. Privirile-i alunecară spre zarea afumată... Oftă. Toate drumurileerau şterse de ce­nuşiul des. Se scutură înfrigurată şi alergă spre casă. Cîniistrînşi pe subt streşini abia o priviră.În priveliştea moartă,căruţa cu ţigani se îndepăr­ta ducînd subt coviltir cele din urmă focuri şiculori ale toamnei, lăsînd în urma ei văzduhul sur, ca o bolnavă lumină delună...Nu s-auzea nici un lătrat. Ploaia vorbeasingură ca o cerşetoare nebună.Prin ferestruicele de mansardă ale podului -ză­brelite de ploaie pe dinafară, zbîrcite de păianjeni pe dinăuntru - luminaintră ca un val de dantelă de mult aruncată acolo printre celelalte vechituri.Şi cîte nu erau! Pe măsură ce porniseră bătrînii din casă luînd drumulcimitirului, podul se umpluse cu tot ce le îndestulase mai curînd tabieturileşi ciudăţeniile lor, cît şi ale vremii lor, decît trebuin­ţele.Odaia Fiţei Elencu fusese surghiunită în pod,în întregime, ca osemintele unui ciumat. Încăpătoarele fotolii şi canapele, cupicioare arcuite şi primitoare speteze, căptuşite cu mătasă albastră - înadinsadusă din Franţa - cărunţiseră de cînd tăcerea moţăia în ele. Taburetele, canişte broaşte ţestoase cu al­bastră carapace, înţepeniseră subt apăsareavremii. Şi toate cărţile, bucoavnele, gromolnicele şi ceasloavele răsfoite deuscatul deget al Fiţei şi colindate de ochii ei verzi zăceau în lăzi saugrămădite pe jos.Într-un ungher, straniiinstrumente de muzică - născociri ale unui strămoş meloman şi şui - aş­teptaupe strănepotul în care avea poate să învie sufletul străbunului să le dezlegemelodiile amuţite. Vioare de lemn blond cu gîtul curb; vioare brune ca zahărul ars, cu gît şerpuitor de lebede; viole cupîntecele bombat ca al voluptăţii; cobze, mandoline şi ghitare, care de caremai sucite, mai întortocheate. Şi toate înecate în tăcere!Teancuri de portrete cu rame negre, castaniisau aurii, ovale sau pătrate, de lemn sau catifea, mari şi mici - desprinsetreptat de pe zidurile odăilor de jos - se rezemau laolaltă pe umărul aceleiaşiuitări; şi chipurile lor păreau icoane ale colbului şi ale păianjenilor, nu aleunor feţe omeneşti.Mirosea a lemnărie încinsă de căldură, aputregai uscat şi a colb de arhivă.Aşa că aroma de proaspete piersici, în pod,era îngrozitor de veselă..."...Mîncam ca un rege în faţa curţii. Nu avea voiesă-mi vorbească decît papagalul, ca un favorit. Cînele meu careîmbâtrînise şedea totdeauna la dreap­ta mea; cele două pisici, la fiecare capătal mesei, aşteptînd să le arunc cîte o bucăţică de carne..."Ajungînd la acest pasaj, Dănuţ întoarsecartea pe dos, aşezînd-o pe podea, luă o persică fardată şi muşcă din eazgomotos.Cel mai fericit om din lume era RobinsonCrusoe, aşa cum îl arăta lucioasa cromolitografie de pe co­pertă.Între coliba - mai mult peşteră - şipalmierul de trunchiul căruia atîrna o nucă de cocos, se vedea marea, dincolode gărduţ, inofensivă şi drăguţă ca o grădiniţă de albăstrele.La intrarea colibei, în gaura neagră-verzuie,un păianjen alegoric îşi ţesuse o pînză neglijent poli­gonală. Din colibăpornea iarba tînără cu reflexe verzi de acuarelă udă.Trebuie să fi fost tare cald cînd sefotografiase Robinson, fiindcă deasupra căciulei ţuguiete - care-i acoperea şiurechile şi ceafa, ca o glugă - radia o umbrelă făcută din frunze de palmiercu marginele roze de soare subt cerul albastru prin care literiletitlului defilau roşii: Robinson Crusoe.. Da aşa-i plăcea lui Robinson: săumble gros îm­brăcat pe orice vreme! Sarica de blană bărboasă era croită petalie. Robinson avea o faţă foarte sim­patică - aducea cu Moş Crăciun, numai căbarba şi musteţile-i erau castanii. Musteţile spiritual ră­sucite; obrajiirumeori; barba frumos retezată. De subt căciulă îi năvăleau cîrlionţii pînădeasupra sprîncenelor, ca un breton drotat.În mîna stîngă, ridicatădeasupra genunchiului stîng, ţinea papagalul. Adică papagalul susţinea mîna,fiindcă toate degetele - corect alineate - se rezemau pe spinarea verde, ca pegăurile unui fluier; iar cele patru degete de păpuşă ale mînii drepte pluteaupe spinarea căpriţei care întindea botul spre papagal, ca şi cum ar fi vrutsă-l sărute sau să-l pască.Robinson era aşezat pe... - nu se vede pe ce!Şe­dea cum stau fachirii, pe aer. La picioarele lui - depărtate unul de altulşi în vîrfuri, ca ale cuiva care saltă un copil pe genunchi - se încrucişa olopată cu altă unealtă decapitată de chenarul coperţii. Pisicile dormeau,pesemne, în colibă sau pe acoperişul ei. Cînele fugise de pe copertă şi sforăiaîn pod la picioarele lui Dănuţ. Se numea Ali. Tot în pod, veghea şi un papagal - aidomacu cel de pe copertă - numai că era împăiat.Insula lui Robinson, cu vesela sihăstrie acromolitografiilor, se mutase în podul cu vechituri. Dănuţ era Robinson Crusoeîn insula lui Robinson Crusoe. Şi era foarte bine !Barba lui Robinson de pe coperta cărţii eraumedă şi plină de picuri aromaţi... fiindcă în podul cu vechituri alMedelenilor, Robinson Crusoe mînca pier­sici, în tovărăşia unui cîne adormit şia unui pa­pagal împăiat.Hîrtiile şi cărţile celor două birouri - dela Iaşi şi de la moşie - ale domnului Deleanu, aveau flux şi reflux, datoritepe rînd magnetismului ordonat al doamnei Deleanu şi izbucnirilor tumultoase aledom­nului Deleanu.În epocile fluxului,biroul era o odaie ca oricare alta, înzestrată cu masivă mobilă de birou bărbă­tesc,ţinută în cea mai amănunţită ordine şi cură­ţenie, în acele epoci domnulDeleanu ori nu era acasă, ori nu lucra.În epocile refluxului, dindulapuri, de pe dulapuri, din saltare, de pe etajere, din buzunarele tuturorhainelor, pardesiurilor, halatelor, pijamalelor şi paltoanelor năvăleau tomurimulticolore şi proteiforme, dosare, reviste, ziare, caiete, carnete, coli,scrisori, telegrame, recipise, fiţuici, cutii cu tutun cu ţigări, cutii dechibrituri... peste tot. În acele epoci doamna Deleanu nu intra în birou.Domnul Deleanu lucra ca Neptun în viitoarea valurilor.O telegramă sosită, de dimineaţă, de la Iaşi,dezlănţuise refluxul. "Arestat bancrută frauduloasă. Confirmatmandat. Rog lucraţi memoriu cameră acuzare. Interveniţi ur­gent. Soţie soseştebani, informaţii. Nu mă lăsaţi.Respect.Blumm" Arţăgoasă, peniţa alerga de-a latul colii dehîrtie. Madam Blumm, vehement izgonită din birou, aştepta în salon, cu umbrelaşi sacoşa în mînă, cu pălăria în cap, trăgînd cu urechea şi oftînd pe nas dedurere şi gutunar.Domnul Deleanu aprinse mînios o ţigară,aruncă o privire piezişă pe motivarea stereotipă a mandatu­lui de arestare...şi oratoria întemniţată în peniţă izbucni:"E revoltătoare"...Şterse... Zîmbi, închipuindu-şi spasmulclopoţelu­lui justiţiei statuare şi irascibile ca toate femeile care fac puţinămişcare."...E ciudată şi jignitoare uşurinţa cucare se ră­peşte libertatea unui om într-o societate civilizată care ştie sărespecte averea şi nu ştie să respecte omul. O arestare preventivă, îndefinitiv, e un se­chestru asigurător asupra persoanei.,."Cînd lucra, nimeni nu intra în birouldomnului Deleanu, afară de Olguţa, fireşte.- Îţiaduc cafeaua, papa... O vărs sau n-o vărs? întrebă ea, apropiindu-secumpănitoare cu ceaşca în mînă.- Ce verşi e pentru tine!- Ei! Papa! Vrei să nu vărs de loc?- De ce?- Ai să crezi că fac dinadins.Domnul Deleanu sorbi din ceaşcă; Olguţa dinfar­furioară.- Tare-i frig şi urît, papa! Îţi vine să fiibolnav!- Mi se pare că n-ai ce face, Olguţa?Olguţa îl privi pe sub sprîncene,stăpînindu-şi un căscat din senin venit ca un strănut.- Am! oftă ea. Mă plimb prin casă... da mi-iciudă că nu-i frumos!- Ce să facem noi oare? se întrebă domnul De­leanuc-un ochi la Olguţa şi altul la memoriu.- Lasă papa. Te deranjez. Văd eu că ai delucrat.- Cînd ai să fii tu mare, Olguţa?- De ce, papa?- Să lucrăm noi doi împreună.- Ce bine-ar fi, papa! am rîde tot timpulşi-am bea la cafele!- Da... Ne-am face de cap!- Da am face şi treabă, adăugă Olguţaridicînd sprîncenele.- Mai încape vorbă?!- Tu mi-ai dicta, papa, şi eu aş scrie... şidupă ce-aş obosi, eu ţi-aş dicta şi tu ai scrie..: Şi n-ai mai avea nevoie desecretar!- Pe tine te-aş pune să primeşti clienţii.- Clientele, papa. Le-aş arăta eu!- Ai dreptate! Clientele-s teribile! Artrebui să plătească dublu.- Papa, femeia ceea din salon divorţează?- De unde şi pînă unde?- Oftează, papa! Nu pot s-o sufăr: a vrut sămă sărute!- I-auzi!- Da, papa! Da ce-s eu?... Ce au, papa, cucoa­nelecă sărută tot timpul?- Asta-i ocupaţia lor!- Eu n-am să sărut niciodată!- Nici pe tata?- Ba pe tine da. Asta-i altceva.- Bine ne mai împăcăm noi doi, Olguţa!- Păcat că nu eşti tu mic, papa. Ne-am fi jucat împreună! Eu aş fi vrut să fim fraţi.- Sîntem prieteni.- Da eu nu te las să lucrezi, papa. Mă duc.- Unde?- În salon.- Cu madam Blumm?- Lasă, papa!... Tu lucrezi şi ea oftează! Amsă fac atîtea game la pian, că are să plîngă!- Bravo, Olguţa! Şi după asta o dăm afară şi-oexpediem la gară.- Da, papa! O dăm afară.- Şi facem amîndoi ordine în birou!Olguţa zîmbi. Ştia ea ce înseamnă să facăordine!- Halal tată ai tu, Olguţa!- Papa, tu nu trebuia să te faci tată... Da-ifoarte bine aşa cum eşti!- Pe placul tău?- Da, papa... Parcă te-aş fi căpătat cadou dela moş Gheorghe!Sofrageria era năpădită de funigei coloraţi,ca toate croitoriile: într-aceasta se lucra la zestrea şcolară a lui Dănuţ. Cumînii intermitente dar mereu împrospă­tate, maşina de cusut îşi învălmăşea zornăitulme­talic într-un galopant crescendo, brusc amuţea, şi iar începea, ca o soţiecare-şi ceartă soţul în rate pa­sionate.Limbuţia etnică şi profesională a cusutoreseiadusă de la Iaşi negăsind nici un ecou, se convertise în muţenie posacă,dezminţită de dansul picioarelor de pedale şi de jargonul roş al părului.Doamna Deleanu, ermetic albă în şorţ de sorăde caritate, cu metrul de muşama încolăcit pe după gît şi foarfecele în mînăcroia pe masa întinsă.Monica, aşezată de profil lîngă fereastră, peun scaun cu două pernuţe, cu spatele puţin adus, broda iniţiale pe batiste.D.D. - adică: Dan Deleanu. Aşa avea să-l strige la şcoală, la catalog.Monica broda pe întîiul D puţin mai mic decîtpe-al doilea, imperceptibil mai mic, fiindcă nici mînile Monicăi nu puteau să-ispuie lui Dănuţ altfel decît: Dănuţ.Dac-ar fi ştiut cineva!... D.D., adică: DănuţDelea­nu... Acul şovăi în mînile Monicăi. Adevărul, ca un parfum de garoafe, năvălea aprins pe obrajii aplecaţiasupra sufletului... D.D., adică... "dragă Dănuţ"...Cele două iniţiale erau întîia scrisoare dedragoste a Monicăi.- Monica, n-ai văzut tiparul?Monica tresări, scăpînd batista pe genunchi.În locul ei răspunse c-un surîs afabil, plin de pistrui, madmazel Clara, careştia orice, chiar şi locul tipa­rului."Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?"se supărase Dănuţ cînd îl sărutase în livadă."Cine ţi-a dat voie să-ţi fiudrag?" s-ar fi supărat Dănuţ dacă ar fi ştiut."Dragă Dănuţ..."Da. Cine i-a dat voie să-i fie drag?Şi zîmbi... Cine ştie! Poate că Dănuţ i-ar fidat voie să-i fie drag...- Cucuţî!- Doo, replică pianul profund.Madam Blumm dădu din cap.Cu degetul cel mic al mînei stîngi şi cu celgros al mînei drepte, Olguţa bătuse înverşunat un dublu do, în extrema stîngă aclavirului, punînd şi pedala. Un bubuit bas de furtună în munţi zbîrnîi prinsalon, lovindu-se de geamuri şi oglinzi.Olguţa vroia să facă douche écossaise timpanului clientei. De aceea,gama începu să alerge într-un tempo zglobiu subţiindu-şi sunetele, pînă cînd,cu aju­torul pedalei din nou puse, se prefăcu într-un viscol de vibraţiiurzicătoare, într-un ţiuit străpezitor de chinină în urechi, din care seprăvăliră îndărăt, spre cruntele sonorităţi din stînga, stridenţele dindreapta...Vaierul creştea... Se dărîmau sunetele,îmbrîncite de pedala cu deşănţată brutalitate a unui rix într-o tavernă deapaşi.Olguţa lăsă pedala. Gama sireapă amuţi...Acalmia se lăsă ca un parfum de tei... Şi domol, cu o blîndeţă iezuită,procesiunile de călugăriţe ale gamei normale se strecurară prin salon.Olguţa trăgea cu urechea şi coada ochiului.Însă timpanul auditoareiera deprins mai demult şi cu notele enervante, drept răspuns la casnice în­trebări,şi cu tumultul muzicii pentru care ai plătit bani şi-ţi dă ameţeli de cap...dar şi invidia celor­lalţi comercianţi. Madam Blumm avea o fată absol­ventă aclasei de pian de la Conservatorul din Iaşi. Domnişoara Raşela cetea Fleursdu mal şi cînta la pian operele lui Wagner.Nici nu i-ar fi trecut prin minte Olguţei căauditoarea devenise admiratoare. Madam Blumm aproba, minunîndu-se de lipsanotelor. Pentru ea, Olguţa cînta pe dinafară. Aşa da! La fel cu Raşela, numaică notele Raşelei multe parale mai costau! Cucuţî sămăna lui conu Iorgî.Şi el bine mai vorbea şi tot pe dinafară! La el era scăparea...- Ooff!Braţele Olguţei osteniseră. Încetul cuîncetul începu să scurteze cîmpul gamelor, făcîndu-le egal şi mono­ton ca unexerciţiu de dimineaţă, după somn.În salon era frig. Ploaiaîntuneca geamurile. Lu­mina intra alburie ca o pîclă...- Cum?Nu-şi crezu urechilor. Întoarse capul,privind peste umăr. Madam Blumm adormise, fără să-şi fi lepădat sacoşa şiumbrela. Adormise orchestral: sorbea aerul suspinînd, ca o supă fierbinte,horăia, ofta şi şuiera pe nas şi pe gură.Olguţa întoarse capul cu scîrbă... Era răudispusă... şi nu mai avea pe cine să se supere. Monica era prietena ei.Buftea... Dănuţ pleca... Pe lîngă asta, de două zile, o dată cu ploaia intraseîn sufletul Olguţei o nelinişte pe care ar fi vrut s-o bată şi n-avea cum.Nişte vorbe, din întîmplare auzite:- Ce să fie cu moş Gheorghe? Că tare s-o maisfrijit! întrebase vatavul unei moşii învecinate.- Ia, ce să fie! Îl ajunge şi pe el ceasulmorţii... că-i vremea! oftase Ion, succesorul lui moş Gheorghe la grajd.- Nu ţi-i ruşine să spui minciuni? săriseOlguţa, bătînd din picior.Ş-atît.De-atunci, de cîte ori rămînea singură setemea de minciunile lui Ion. Şi-i era ciudă pe ea, pe teama ei, ca şicum astfel şi ea ar fi crezut că-s adevărate min­ciunile lui Ion, îndemnîndu-leoarecum să se ade­verească.Începu să cînte concertulde Mozart în la major, pentru piano şi orchestră - de astă dată cu note. Ca şiîn viaţă, în muzică Olguţa avea simpatii şi anti­patii violente. Concertul deMozart era prietenul ei.- Ce mai studiezi tu, Olguţa? o întrebadoamna Deleanu în timpul vacanţei cînd o vedea cam rar prin salon.- Am să studiez concertul meu, răspundeaOlguţa expropriindu-l pe Mozart şi viitorul.Concertul ei suna a melancolie. Închisecaietul... Madam Blumm horăia lugubru... Toţi lucrau în casă. Afarăploua. Olguţa îşi lăsă fruntea pe claviatură. Clapele, adîncite brusc,scînciră. Cu mînie şi revoltă, piciorul Olguţei lovi în pedala a doua asurdinei....Trecuseră ani mulţi prin file şi prin pod,de la masa lui Robinson în tovărăşia papagalului, cînelui şi a pisicilor.Odinioară rîdeau cărnoase piersici; acum numai erau decît sîmburii, ca inimi mici de lemn. Ali îmbătrînise, dormind -poate murise. Pa­pagalul cu pene veştede şi prăfuite amuţise, împăiat cutrecut. Ninsoarea colbului şi a aţelor de păianjen, aşternuse peste toate cele,cenuşii troiene, vechi tă­ceri. Iar pe la geamuri - ploaia, ploaia, şi iarploaia sură, în văzduhul toamnei şi-n clepsidrele vremii.Nici Dănuţ nu fusese cruţat de lunga trecerede ani. Pe chipul lui, altfel decît în sarbăda tălmăcire, se vedea că Robinsonîşi părăseşte insula, că se des­parte pentru totdeauna de-o poveste îndelungtrăită."Spunînd adio insulei, luai cu minecăciula şi umbrela"...Dănuţ oftă - şi începu din nou lectura, cucinci rînduri mai sus, cum un îndrăgostit aşteaptă trenul nu pe peron ci însala de aşteptare, fiindcă-i ceva mai aproape de casa iubitei şi ceva mai departe de ulti­mul prag al despărţirii...."Puţin după aceasta"...Ochii ceteau din răsputeri "puţin dupăaceasta", dar violele şi dulcile violoncele ale melancoliei, plîngeau cuaceeaşi lungă aplecare de arcuş "spunînd adio insulei"......"Puţin după aceasta barca cuproviziile promise fu trimisă în insulă. După rugăciunea mea,coman­dantul puse într-însa şi lăzile cu hainele marinarilor, pe care aceştiale primiră foarte bucuroşi"...Şi iarăşi:"Spunînd adio insulei"...Împainjeniţi de lacrămi, ochii lui Dănuţ îşi luară un lung adio de lacromolitografia de pe coperta pătată de lacrimile bucuriei. Plîngea şiRobinson, zîmbind ce-i drept. Lacrimile erau ale lui Dănuţ, nu ale textului.Pe-atunci - pe cînd zîmbise pe copertă - nu ştia c-are să plece. Preocupat decăciulă şi umbrelă, tălmăcitorul uitase lacrimile.Urgent şi implacabil, textul pleca subt ochiilui Dănuţ."Spunînd adio insulei, luai cu minecăciula, um­brela şi papagalul, neuitînd nici banii despre care am vorbit şicare stătuseră ascunşi atîta vreme încît ruginiseră"......"În insulă", adăugă,fericindu-i, gîndul lui Dănuţ.Mai erau şapte rînduri pînă la sfîrşit...."Astfel îmi părăsii insula, la 19decembrie 1686, după o şedere de 28 de ani, două luni şi nouăspre­zece zile,salvat din viaţa aceasta tristă în aceeaşi zi a lunci în care scăpaseră din sclavia maurilordin Sale."Şi nici n-a mai privit insula, de pe vapor,pînă ce n-a mai văzut-o? Şi nici n-a fluturat batista?Dănuţ privi din nou cromolitografia de pecopertă: Cum? Tristă viaţa din insulă? Atunci de ce rîdea Robinson?...Şi de ce rîdea parcă şi insula în jurul lui, într-aceeaşi culoare ca şi obrazullui Robinson?Începu iarăşi:"Astfel îmi părăsii insula"...Îşi aşezase cartea pegenunchi. Cetea şi plîngea ştergîndu-şi ochii cu mînile."Călătoria mea fu norocoasă. Sosii înEnglitera la 11 iunie al anului 1687, după ce lipsisem din patria mea treizecişi cinci de ani."- Treizeci şi cinci de ani, murmurară încăodată buzele lui Dănuţ în tăcerea podului.Şi nu luase nimic din insulă! O pietricicămăcar! Un pumn de nisip! O floare sau o frunză!... Nimic, nimic!Dănuţ închise cartea, îşi plecă obrajii uzideasupra coperţii şi sărută adînc şi lung întristarea colorată a fericirii.Sufletul lui Dănuţ era o insulă din careplecase Robinson Crusoe, luîndu-şi numai căciula, umbrela şi papagalul....Clasa întăia... a doua... a treia... apatra... a cincea... a şasea... a şaptea... a opta; şi alte clase încă...Şi Dănuţ singur în faţa oceanului de băncişcolare...În pod era numai ce-afost odată. În pod era insula lui Robinson Crusoe. Dincolo de pod începeaubăncile şcolii..."Spunînd adio insulei", Dănuţ îşirîndui cartea în lădiţa jucăriilor stricate şi-a poveştilor cetite, îl strigăpe Ali şi ieşi din pod... Dar turbinca lui Ivan,dez­nădăjduit de larg deschisă, înghiţi şi pod, şi insulă, şi clipă, cu aţe depăianjen, lacrimi, colb, parfum de piersici, zîmbitoare poze...De asta, pesemne, umerii lui Dănuţ erauplecaţi.Se cobora pe scări, trecînd din podul cuvechituri în plină toamnă.În grabă, negăsindu-şigaloşii, Olguţa-i luase pe-ai lui Dănuţ. Îi erau prea mari. Trebuia să meargătîrîş prin mîzga lunecoasă.Cînd te alungă o spaimă din urmă şi nu poţifugi, drumul îţi înnăduşă pieptul şi-ţi loveşte inima, ca un coşmar.Cu trupul înfăşurat în pelerina de cauciuc şicapul gol acoperit de glugă, Olguţa înainta greu. Îndesa cu toată puterea degetelor în botul galoşilor ca să nu-ipiardă... se afunda în glod... şi ca să treacă mai departe îşi încorda pulpelesmuncindu-se pieziş.Parcă mîna o minge de fier cu paşi de piatrăîn fundul unei mări împăienjenită de meduze.Îngenuncheat în faţaicoanelor, moş Gheorghe se închina.În jurul unui om bătrîncare se închină, tăcerea e ca răsunătul unui cor îndepărtat.Plutea parfumul religios al busuiocului.Luminiţa din păhărelul roş al candelii, rumenea chipurile în­tunecate aleicoanelor, ca o presimţire de auroră trunchiurile codrilor adînci.În răstimpuri, moşGheorghe îşi desfăcea mînile din împreunarea rugăciunii, acoperindu-şi pieptulscurmat de tuşă.Dumnezeu îi împlinise statornic rugăciunile:avea să i le-mplinească şi de-acum înainte.Era drept să tuşească: fiindcă era bătrîn.Era drept să se-nnăduşe şi să-l înjunghieprin piept: fiindcă era bătrîn.Era drept să sufere cît mai avea de trăit şisă moară cît mai curînd: fiindcă era bătrîn.Tot ce era, drept era să fie. Nici nu cîrtea,nici nu se căina, nici nu ofta. Moş Gheorghe nu vroia ca tocmai acum, în pragulceresc al morţii, un blestem - cugetat sau şoptit - să întoarcă de la el faţamilostivă a Domnului şi urechea lui îngăduitoare. Moş Gheorghe cerea îndurarepentru greşelile altora: boierii lui de-acum nu se împărtăşeau niciodată, şirar călcau prin biserica ctitorită de străbunii lor. Încolo, erau buni lainimă, milostivi şi drepţi, dar uitaseră de casa Domnului şi de frica Domnului.- Iartă-i, Doamne, că mare-i mila ta!Iar tusa, ca o toacă de vecernie omenească.Dumnezeu îi împlinise rugile. Nu se rugapentru el. Moş Gheorghe avea să păşească dincolo, urmat de privireabieţilor cai pe care-i îngrijise şi cruţase ca pe nişte orfani.Se ruga pentru copilul nevinovat ca rouă şifrumos ca florile, de care curînd avea să se despartă.- Duduita moşului...Să nu apese asupra ei rătăcirea părinţilor.Şi să-i fie viaţa blîndă, fără de dureri şi-amărăciuni.Sufletul lui moş Gheorghe se aşternea lapicioarele lui Dumnezeu, ca un covor de bunătate, pe care ar fi vrut să totcopilărească duduiţa moşului de pe pămînt în faţa slăvitului bunic din cer...Cu galoşii în mînă, Olguţa trecu în goanăprin ograda lui moş Gheorghe. Ajungînd în faţa uşii, dădu să intre. Zăvorul eratras pe dinăuntru. Bătu cu pumnii în uşă. Nici un răspuns.Zvîrlind galoşii, izbi cu amîndoi pumnii înuşă.- Moş Gheorghe! ţipă ea poruncitor şitremurat.- ...Ce-i, duduiţa moşului! Mata aici? Pivremea aiasta!?Auzindu-l, văzîndu-l, Olguţa respiră adînc.Ridică galoşii tencuiţi de glod şi, căpătîndu-şi cumpătul, zîmbi vicleanscuturîndu-se de ploaie.- Moş Gheorghe, am venit să te-ntreb dacă nuli-i frig cailor?Dănuţ cutreierase casa pe dinafară odăilorfără să intre în nici una. Nu-şi găsea loc, nici astîmpăr. Îndelungata lecturădin pod îl înstrăinase de toate cele. Îi era dor de insula lui Robinson; îi eramilă de singurătatea ei, milă de singurătatea lui.Decorul familiar, întîmpinîndu-l pretutindenicu prezenţe concrete, îl îndepărta de casă, ca o asprime cînd eşti trist.Astfel, parfumul femeii de care te-ai despărţitplîngînd, plutindu-ţi în suflet şi în nări te face să-ţi pară trivială melodiaoricărui alt glas femeiesc şi brutală delicateţa oricărei alte solicitudini.Înstrăinări, mîhniri şinostalgii sortite să-şi gă­sească alinare şi cămin numai în scrisorile acelescrise cu mîni calde încă de strînsoarea mînilor do­rite, scrisori cu tînguiriumile şi amare, ca parfumul tomnatecelor tufănele.Intră în salonaşul doamnei Deleanu. Zărindcalen­darul de pe birouaş se apropie de el. Era deschis la o zi neagră; totneagră şi cea care urma. Negre erau toate. Parcă murise toate sărbătorile roşiidin calen­dar, o dată cu vacanţa şi cu frunzele...Intră la el în odaie.Hainele groase, de curînd scoase din cufereşi rînduite pe spetezele scaunelor, miroseau a naftalină, Soba rece, zbuciumatăde vînt, ofta şi se văita ca un ţăran bolnav de piept, sporind frigul odăii şipus­tiul ei.Şi mai era aşa de mult pînă la noapte, că luiDănuţ îi venea să caşte şi să scîncească. Se trînti pe pat, aducîndu-şigenunchii la bărbie, vîrîndu-şi mînile în căldura mînicilor, ghemuindu-se înel; cercînd să-şi ţie singur tovărăşie cu trupul, ca pisicile...Capul Olguţei răsări întrebător şi obraznic.- A! Tu eşti aici?- Da.- Ce faci?- Nimica. Stau.- Am venit să te văd."Ce-o fi vrînd Olguţa?" se întrebăDănuţ apatic pe dinafară, atent pe dinăuntru.Olguţa intră cu galoşii lui Dănuţ în mînă,lucioşi ca nişte galoşi de abanos. Era desculţă, în papuci.- Îipun subt pat.- Ce?- Galoşii.- Galoşii?? De ce?- Galoşii tăi. Unde vrei să-i pun?- Pune-i."Ce-o fi făcut cu galoşii mei?"- Olguţa, ce-ai făcut cu galoşii?- I-am spălat, îi explică ea, apropiindgaloşii de nasul lui Dănuţ, ca pe nişte flori atunci culese.- Merci, se feri Dănuţ. De ce i-aispălat?- Aşa mi-a venit. N-aveam ce face!- Ţi-ai spălat şi botinele? o întrebă seriosDănuţ, ridicîndu-se într-un cot.Olguţa se încruntă. Răzgîndindu-se zîmbi.- Ai fost în pod? îl iscodi ea cu ochiimicşoraţi.- Cine ţi-a spus? tresări Dănuţ.- Ştiu eu!- Te rog să nu mă spui, Olguţa!- N-ai grijă! îl asigură ea gesticulînd cugaloşii.- Merci. Da tu unde-ai fost?- M-am plimbat.- Cu galoşii mei.- Cu nişte galoşi! se supără Olguţazvîrlindu-i subt pat.- Văd!- Nu vezi nimica! Ascultă: ţi-i poftă deroşcove?- Ai tu?- Sigur.- De unde ai?- Răspunde: vrei sau nu vrei?- Vreau.Făcîndu-şi vînt cu braţele, Olguţa sări pesteprag în odaia ei.- Aha! se dumeri Dănuţ făcînd legătura dintreroşcovele Olguţei şi galoşii lui.- Poftim roşcove.- Merci... Îs bune, Olguţa, grozav îsde bune! exclamă Dănuţ ştiind că-s de la moş Gheorghe!Olguţa zîmbea, măgulită. Dănuţ zîmbi şi elmîndru c-a fost mai şiret decît Olguţa.- Olguţa, dacă te vede mama fără ciorapi?- De ce să mă vadă?- N-ai ciorapi?- Ba am eu... da mi-i lene să-i caut.- Pot să-ţi dau eu o pereche.- Lungi?- Da. Din cei pentru şcoală. Nu i-am pusniciodată.- Dă-mi-i. Îţi dau eu alţii.- Nuu! Ţi-i dau cadou.De cîte ori se întîmpla să fie compliceleOlguţei, Dănuţ răsfrîngea şi asupra lui admiraţia pentru is­prăvile ei. Ofrandaciorapilor era şi o îndatorire, şi plata unei măguliri.Olguţa se aşeză turceşte pe patul lui Dănuţ,îşi scoase papucii şi începu să-şi privească picioarele goale, aşteptîndciorapii.- Tu poţi să mişti degetul cel mare fără săle mişti pe celelalte?- Nu pot.- De ce rîzi? se încruntă Olguţa demonstrîndacrobaţia în care excela.- Nu ştiu... Îs caraghioase degetelepicioarelor!- Mele? complectă ameninţător Olguţa.- Nu. Toate degetele de la picioare.- Ai dreptate, reflectă Olguţa cu glas tare,întinzînd piciorul şi examinîndu-şi degetele răsfirate... Îţi vine să rîzi cîndte uiţi la ele!- Olguţa, începu Dănuţ încurajat deintimitatea convorbirii, aşezîndu-se pe marginea patului, eu am observat ceva.- Spune.- Da tu ai să rîzi... Ai să spui că vorbescprostii!- Văd eu! Mai întîi spune.- Eu... cred, vorbi rar Dănuţ, cu ochiiîndreptaţi spre piciorul Olguţei, că-i mai bine să fii piciordecît mînă...- Cum??Dănuţ se înroşi.- Mai spune odată.- Stai. Vra să zică tu spui că-i mai bine săfii picior decît să fii mînă? medita Olguţa examinîndu-şi alternativ mîna şipiciorul... Nu m-am gîndit nici­odată! De ce spui tu aşa?- Eu m-am gîndit la asta într-o zi, laşcoală...- Hai, spune-odată!- Ştii... şedeam în bancă. Era ora dearitmetică. Eu făceam o împărţire pe caiet... şi m-am încurcat.- Sigur, dacă nu era mama cu tine!- Ş-atuncea m-am gîndit că-i mai bine să fiipi­cior decît mînă... Fiindcă picioarele nu făceau nimica: ele şedeau înbotine, şi şedeau aşa... degeaba. Pe cînd mîna mea se muncea să facăîmpărţirea...- Da. Sigur: picioarele nu făceau nimica.- Nu-ţi spun! Cu picioarele ce faci? Te jociîn recreaţie şi în clasă se odihnesc! ridică din umeri Dănuţ, înfierbîntîndu-se la vorbă.- Bine, da cu picioarele mergi, obiectăOlguţa.- Nu zic! Da ţie nu-ţi place să mergi?- Sigur că-mi place!- Vezi! Cu picioarele faci numai ce-ţi place!- Ţie-ţi place să mergi la şcoală? îlinterogă Olguţa.- ...Ei, nu.- Vezi că picioarele nu fac numai ce-ţiplace?Dănuţ medită muşcîndu-şi degetul.- Stai, Olguţa! Da lor nu le pasă! Picioarelenu învaţă la şcoală.- Aşa-i! Ele-s tot timpul în recreaţie!- Foarte bine ai spus! Asta vroiam să spun şieu!- Stai. Tu ai spus la început că-i mai binesă fii...- ...picior. Da, îi luă Dănuţ vorba din gură,gesticulînd convins.- Nu-i rău să fii nici mînă! Iarna ai mănuşi,stai în buzunarul de la palton sau în manşon... Mînile-s deştepte! zîmbiOlguţa, privindu-le pe ale ei cum trăgeau ciorapii lui Dănuţ după ce luaseră ga­loşiilui Dănuţ.- Dacă eşti picior ai şoşoni, îşi apărăDănuţ, cu timiditate, punctul de vedere.- Ce-are-a-face! Şoşonii îs urîţi şipicioarele-s proaste! De asta nici nu le vezi: le ascunzi în botine... Eu ţincu mînile... Buni ciorapi! Merci!- Olguţa, ce-ai vrea tu: să-ţi taie mînilesau pi­cioarele?- Da nu vreau nici una, nici alta!- Nu. Zic aşa! Dac-ai fi într-o poveste şiîmpăratul ar porunci să-ţi taie mînile sau picioarele, ce-ai alege tu?- M-aş face haiduc şi i-aş tăia eu lui şimînile, şi picioarele, şi limba.- Nu vrei să răspunzi! oftă Dănuţ.- Nu ţi-am răspuns? N-are decît s-aleagă el!Eu nu dau nimic!Olguţa sări pe covor. Dănuţ rămase gînditorpe marginea patului.- Olguţa, tu îţi închipui cum ar fi cu capultăiat?- Foarte rău!- Eu pot să-mi închipui... Da ameţeşti!- N-ai nevoie să-ţi închipui!- Tu nu te-ai gîndit niciodată?- De ce să mă gîndesc la asta! Am eu la ce sămă gîndesc! De asta ai cap, ca să te gîndeşti că nu-l ai?- Eu m-am gîndit... Oare mori dacă-ţi taiecapul?- Sigur.Dănuţ nu îndrăzni s-o dezmintă pe Olguţa, darclatină din cap cu îndoială.- ...Eu m-am uitat odată în oglindă... şimi-am închipuit că n-am cap.- Trebuia să ţi-l tai mai întîi.- Nu l-am tăiat... Eu mă uitam în oglindăşi-mi închipuiam că trupul e afară şi capul numai în oglindă.- Hei! Da tu te gîndeai cu capul tău! Vra săzică gîndul nu era în oglindă, era în cap.- Încapul din oglindă, stărui Dănuţ.- Şi n-ai spart oglinda cînd ţi l-ai pus laloc?- Mi-a fost frică, Olguţa. Eu mă uitam din oglindă,numai la picioare. Vra să zică picioarele erau într-o parte şi capulîn altă parte... cum ar fi doi oameni faţă în faţă, numai că unul n-avea cap.Uite-aşa, Olguţa.Dănuţ îşi ridică palmele una-n faţaceleilalte.- Acuma, să spunem că aici ar fi ochii, învîrful degetelor. Vra să zică mîna dreaptă e capul din oglindă. Vezi: îmi aplecdegetele şi văd din oglindă numai picioarele.- Asta înseamnă că tu te uiţi în oglindă...şi vezi prostii!- Să încerci şi tu, Olguţa. După aceea îţivine să închizi ochii şi să dormi.Olguţa nu-l mai asculta. Pîndea pe fereastrăîn livadă.Dănuţ oftă... El ar fi vrut să-i spuie multeOlguţei - de plecare. Să-i spuie, de pildă, că dacă-ţi taie capul nu mori tot.Moare capul: da. Moare trupul: da. Dar mai este ceva: turbinca lui Ivan. Eanu poate să moară fiindcă nici un trăieşte: n-are nici trup, nici cap. Ea este"cînd închizi ochii". Cînd eşti mort închizi ochii. Vra să zicăturbinca lui Ivan rămîne acolo unde este. Atunci nici Dănuţ numoare, fiindcă, deşi turbinca lui Ivan e a lui Dănuţ, şi el, Dănuţ, e înturbinca lui Ivan. Cînd închide ochii se poate gîndi la el ca la altcineva. ŞiOlguţa-i în turbinca lui Ivan. Toţi îs acolo. Vra să zică dacă moare Dănuţ,rămîne turbinca lui Ivan. Cînd Dănuţ trăieşte, turbinca e a lui. Cine iaturbinca după ce moare Dănuţ? Dumnezeu... Dacă vrea Dumnezeu suflă în turbincalui Ivan, şi toţi cei de-acolo învie; Dănuţ împreună cu ei... Da, numai căatunci Dănuţ nu va mai avea turbincă. Turbinca o ţine Dumnezeu. În schimb, toţicei care-au fost în turbincă sînt ai lui Dănuţ, fiindcă el i-a adus la Dumnezeuîn turbinca lui. Ş-atunci Dănuţ va fi stăpîn în afară aşa cum e acumastăpîn înăuntru...Dacă Olguţa nu vrea să-l asculte!- Unde-s cartuşele? întrebă iute Olguţa,desprinzînd puşca din cui.- Ce vrei să faci?- Lasă! Dă-mi-o repede!Mergînd în vîrful picioarelor pînă lafereastră, o deschise binişor. Fumegarea toamnei aburi odaia... Pipăită deploaie, o cioară se legăna în cumpănă pe o crenguţă şi pe ţelul puştii.- Las-o, săraca!Olguţa îşi strîmbă gîtul îndărăt, fără săclintească puşca, măsură din ochi pe Dănuţ - cu privirea jucă­torilor de cărţipentru cei care dau sfaturi de la spate, în plin joc - întoarse capul la loc,rectifică ochirea şi trase. Cioara căzu. Şi toate ciorile livezii izbucniră,carbonizînd livada şi cerul cu o explozie de negru sonor.Olguţa încărcă puşca din nou.- De ce ţi-i milă de ciori? Am împuşcat-o încap: vroiam să văd dacă trăieşte fără cap... ca tine!- Nu mi-i milă! minţi Dănuţ roşindu-se. Amcrezut că vrei să împuşti o vrabie.- Ai văzut ce lovitură?- Da.- Uite-o! tresări Olguţa săltînd puşca.Înadins parcă, uşa sedeschise o dată cu pocnetul puştii. Cioara căzu departe. Doamna Deleanu se feriîndărăt, scăpînd din mînă pijamaua lui Dănuţ.- Olguţa! Asta ce mai este?- Împuşcciori.- Să ştii c-am să dau odată puşca asta!- Mamă dragă, nu-i a mea; e-a lui!- Ţi-o dau ţie! zîmbi Dănuţ.- Dă-o mamei; mie-mi dă Herr Direktor una devînătoare.- Închidefereastra şi du-te-n odaia ta. Şi tu dezbracă-te, Dănuţ, să-ţi încerc pijamaua.- Ia s-o văd şi eu, se rugă Olguţa închizîndfe­reastra.- Lasă-mă, Olguţa! Nu ştii ce să mai faci casă mă superi! Asta mai lipsea: vînătoare în casă.- Dacă plouă! Tu coşi, mamă dragă - frumoasăpijama! - eu ce să fac? Trag şi eu cu puşca.- De ce nu studiezi la pian?- Asta nu! Ce-s eu, lăutar? Clienta sforăie şieu să-i cînt!?Speculîndu-şi indignarea, Olguţa trecu pragulînchizînd uşa. Totodată salvase şi puşca desechestru, din care pricină zîmbi enigmatic.Monica tocmai intrase în odaie, cu teancul deba­tiste lirice; însuşindu-şi-l, zîmbetul Olguţei o neli­nişti, îi ocoliprivirea, ascunzînd batistele la spate.- Ţi-am adus zece roşcove, o vesti Olguţa.Monica se roşi şi mai tare.- De ce eşti tu aşa bună cu mine? vorbi eapri­vind papucii Olguţei.- De ce spui că-s bună cu tine! izbucniOlguţa mînioasă.- Fiindcă eşti prea bună... şi eu nu merit.- Nu-i adevărat! Nu-ti dau voie să vorbeştiaşa! Tu eşti prietena mea. De ce mă superi?Uşa zvîcni în lături făcînd loc doamneiDeleanu.- Ce s-a întîmplat?- Nimic!- Atunci de ce ţipi?- Ţip? La cine să ţip? Vorbesc tare... ca sămă încălzesc.- Încălzeşte-te fără să te-aud!Uşa se închise la loc. Monica se aşeză pe pat alături de batiste.Olguţa ascunse puşca după sobă şi se apropiede Monica. Dînd cu ochii de batiste, o luă pe cea de deasupra, şi înainte caMonica s-o poată opri, îşi suflă nasul.- Olguta! Ce faci?- Nu vezi?- Na-ţi-o pe-a mea.- Asta nu-i bună?- I-a lui Dănuţ.Din fericire, batista lui Dănuţ slujise numaide instrument muzical. Monica o pături la loc.- Monica, tu ai băgat de samă că dacă vezi maimulte batiste îţi vine să-ţi sufli nasul?- Fiindcă tu n-ai niciodată batistă la tine!clocoti Monica.- Cine are batistă? Numai tu ai!- Şi Dănuţ are, protestă Monica apăsîndbatistele cu podul palmei.- Crezi tu! Într-o săptămînă le pierde petoate! o încredinţă Olguţa autoritar.- Vai! Nu-i adevărat! De ce spui aşa?- Cum nu-i adevărat? Atunci de ce i-a făcutmama atîtea batiste? Ca să aibă de unde pierde!Monica privi în sus, în jos; întoarse capulla dreapta, la stînga...- Vezi, Monica! Mie-mi vine să-mi suflu nasulcînd am batiste... şi ţie-ţi vine să plîngi! Mai bine să n-ai de loc!În pijamaua de flanelă albă, Dănuţ păreamezinul lui Pierot.- Nu te strînge subţioară, Dănuţ?- Nuu!- Şi să ştii, Dănuţ, ai să îmbraci pijamalelenumai cînd ţi-o fi frig acolo. Nu-i bine să dormi gros îm­brăcat!Doamna Deleanu ocolea cuvîntul: dormitor.Dănuţ nu-şi mai lua ochii din oglindă.Pantalonii pijamalei erau cei dintîi pantaloni lungi ai copilăriei lui. Îipipăia mereu, cu o nedesluşită teamă să nu-i simtă desprinzîndu-se brusc dedeasupra genunchi­lor - acolo unde era vechiul hotar al pantalonilor - şi sărămîie scurţi şi aceştia. Aveau şi dungă: omagiu spălătoresei. Graţiaobrăznicuţă a genunchi­lor şi a pulpelor se mistuie în rigiditatea dungii.Dănuţ era mîndru. Aşa de mîndru că ar fidorit spectatori, chiar pe cei din dormitorul internatului.- Nu te taie, Dănuţ? urmă doamna Deleanu cuîntrebările care făceau din cea mai desăvîrşită haină un provizorat.Dănuţ scutură capul şi picioarele în acelaşitimp.- Nu, mamă! Pantalonii cei vechi mă tăiau! îiînvinui el postum.- Să-i porţi sănătos! De-acuma dezbracă-te.- Mamă lasă-mă să rămîn azi cu pijamaua...Mi-i frig la picioare.- Bine, Dănuţ. Cum vrei tu!Doamna Deleanu ieşi repede. Alba hăinuţă defla­nelă era grea pentru sufletul ei.- Olguţa!- Ce vrei?- Ai uitat cartuşele la mine.- Bine. Adă-le-ncoace.Monica se îndreptă spre fereastră,ştergîndu-şi ochii ca şi cum glasul lui Dănuţ, pătrunzînd prin uşa închisă, arfi putut s-o vadă.Dănuţ făcu un actoricesc popas în faţa uşii.Îi venea mereu să rîdă. Compunîndu-şi o seriozitate demnă, intră, întinzîndOlguţei cutia cu cartuşe.- Dacă o vedea mama! Noroc c-am ascuns-o eu!- De ce te lauzi? Mama nu pune mîna pe car­tuşe!...Cum îi cu pantalonii lungi?- Îm!- Diseară am să-i încerc şi eu.- Tuu?! se muie Dănuţ.- Eu. De ce te miri?- ...Fetele nu poartă pantaloni!- Eu am să port. Eu am şi pantaloni decălărie!- De ce nu vrei tu să porţi chimonoul? sejertfi Monica.- Fiindcă am poftă de pantaloni!- Nu mai împuşti ciori? cercă Dănuţ s-o abatăspre alte victime.- Nu... Nu vreau s-o sperii pe mama.- Atunci ce facem? se deznădăjdui Dănuţ.- Ştiţi ce? Vouă vi-i frig?- Da, răspunseră într-un glas Monica şiDănuţ.- Vreţi să staţi la foc?- La ce foc? se miră Dănuţ.- Nu te priveşte! Vrei?- Vreau.- Veniţi după mine... Şi-ncet, să n-audănimeni!Cu umbletul de taină al celor care merg să seînchine unor zei prigoniţi, Monica şi Dănuţ, unul după altul, urmară paşiicălăuzei în papuci.Uitaseră necazurile şi amărăciunileposomorîtei după-amieze de toamnă.Dănuţ zîmbea, fiindcă-şi plimba pijamaua, şifiindcă, împreună cu Olguţa, se îndrepta spre o is­pravă nouă.Monica zîmbea fiindcă era-mpreună cu Dănuţ.Zîmbea şi Olguţa, fiindcă misteriosul foc lacare îi ducea să se încălzească era, pur şi simplu, focul din bucătărie.Venirea copiilor în bucătărie schimbaseînfăţişa­rea plitei. În locul meditativelor oale de toate mă­rimile -înghesuite acuma în fund - izbucneau rîsetele albe ale grăunţelor de păpuşoi,preschimbate în cucoşei. Pe marginea plitei, trei mere domneşti secoceau, priveghiate de babă, ca o trinitate bo­sumflată de repetente, strunităde ochii profesoarei şi zeflemisită de colegele mărunte.La gura sobei, pe trei scăunele joase,Olguţa, Monica şi Dănuţ îşi rumeneau obrajii în bătaia flăcă­rilor, ronţăindcucoşei fierbinţi.- Îî! 'Tă-te Dumnezeu! Acuşi!... se răstibaba la oala nervoasă care-şi strîmbase capacul bufnind.Tustrei bufniră de rîs.Baba se sfădea cu oalele, cu tingirile, cumuştele, necontenit. Aşa că cineva care ar fi ascultat din odaia de alăturişi-ar fi închipuit că bucătăria-i plină de bărbaţi muţi, dresaţi de o matroanăcu glas bărbă­tesc. Şi-ntr-adevăr, în bucătărie baba era stăpînă peste tot ceera înăuntru. Zeloasă şi harnică stăpînă, ca vara în livezi. Şi groasă! Atît degroasă că părea supranatural dospită în cuptorul vast dincare co­zonacii ieşeau opulenţi şi falnici ca paşalele de la sultan.Trăgînd cu coada ochiului la mere, baba crăpăportiţa rolei, aruncă înăuntru o privire savantă şi repede o închise la loc.Dintr-acolo, căldura se revărsă parfumată.- Miroase a turtă dulce, babo! se stropşiOlguţa rîzînd.- Are cine-o mînca! oftă baba răsucind unmăr.Pe plită, merele îmbătrîneau văzînd cu ochii.Fe­ciorelnicul lor ten se-ntuneca zbîrcîndu-se. Suspinau înnăduşit şi lăcrimausomnoros. În schimb, aroma lor creştea mai văratică, mai îmbătătoare, casufletul spre cer purces al mucenicelor arse pe rug.Olguţa şedea la mijloc, drept în faţaflăcărilor care-i îmbrăcau faţa în aur şi aramă fluidă; Monica şi Dănuţ şedeaula dreapta şi la stînga ei.Pe jos, de-a lungul cuptorului, motanii şipisicile, numai puf şi arabescuri, torceau de lene şi de cald ce le era. Mai lao parte de pisici - prudenţă sau demnitate - dormea Ali. Mai toate muştele aţipi­seră amorţite. Totuşi segăseau destule să-l necă­jească. Urechile lui Ali -veşnic atente - pălmuiau şi trăgeau sfîrle.Subt cuptor, într-un paneraş plin de fîn, ocloşcă îşi dospea puişorii de aur. Un greier, cine ştie subt ce grindă ascuns -ţinea ison subtil corului primă­văratec.Şi soba duduia de flăcări şi de vînt, ca ohoră.Intrînd în bucătărie, domnul Deleanu dădu cuochii de copii stînd în jurul unei mesuţe rotunde. Mîncau mere coapte, cumînile. Pe mesuţă, în loc de mămă­ligă, se răcorea o turtă dulce tăiată felii.- Aici îmi erai Olguţa?- Da tu ce cauţi aici, papa?- Mamă Marie, spune te rog lui Ion să puiecaii la trăsură... Ei! ş-acum să vă răfuiesc eu! se în­cruntă domnul Deleanufrecîndu-şi mînile.- Rămîi cu noi, papa! se rugă Olguţa urmatăde Monica şi Dănuţ.- N-am loc, Olguţa!- Uite-aici, lîngă mine.Cînd se întoarse, baba găsi patru oaspeţigrămă­diţi pe trei scaune în jurul mesuţei. Îşi acoperi rîsul cu mînile.- Mamă Marie, da pe mine nu mă cinsteşti cunimica?- D-apoi cu ce, conaşule?- Ei!... c-o cafeluţă... Da nu de-a noastră,de-a dumitale.- Lasă că are baba! se făli ea făcînd cuochiul.- Muşcă, papa.Domnul Deleanu muşcă din mărul întins de Ol­guţa.- Pii! Grozav de bun!... Aşa ceva n-am mîncatde cînd eram copil!- Papa, ştii ce? Povesteşte-ne ceva de cînderai tu mic.- Hai, papa, se rugă şi Dănuţ.- Şi eu te rog, moşu Iorgu.- De cînd eram eu mic... Hei!- Mai muşcă odată, papa. Aşa ai să-ţi aduciaminte!Aroma merelor coapte, parfumul cald de turtădul­ce, flăcările sobei şi trei chipuri de copii care-ţi sînt dragi - nu sîntnumai îndemn, ci chiar izvor de basm şi amintiri.În jurul mesuţei erau patru copii.Afară, ploaia curgea cenuşie, bătînd îngeamuri.Peste sate, şesuri, codri, dealuri şi oraşecădea ur­suzul potop al tristeţei, mucezind frunzele, sporind glodul, înteţindtusa, alungînd zîmbetele.Dar bucătăria rumenă de flăcări, plină decopii, pisici, pui de găină şi poveşti plutea prin ploaie şi prin toamnă, ca onouă arcă a lui Noe.Şi umbra babei pe zidurile albe avea oamploare biblică.   III PĂPUŞA MONICĂI În odaia lui Dănuţ ardeafocul încălzind lumina soarelui. Pe podele s-aliniau ghetele, pantofii, papuciişi galoşii. Patul, masa şi scaunele erau troienite de albiturile pregătitepentru cufărul din mijlocul odăii.- De ce te-nghesui? mormăi Dănuţ,strîngîndu-se mai tare.- Taci... Ţi-am mai spus odată să taci! îlameninţă Olguţa, scuturîndu-l de umăr.Şedeau îngrămădiţi în cufărul golit derafturi, cu atitudini rigide de fachiri. Cufărul era al lui Dănuţ; ideea, aOlguţei. Dănuţ blestema ideea, Olguţa dispre­ţuia cufărul. Numai că Olguţa îşiducea ideile pînă la capăt.- Nu mai pot. Eu ies afară, se răzvrătiDănuţ.- Ba ai să stai.Dănuţ oftă acru.- Măcar deschide puţin... să răsuflu.Cu multă zgîrcenie, Olguţa crăpă capacul.Dănuţ îşi umplu plămînii de libertate, şi repede bătu din cap o mătanieberbecească, din pricina plafonului grăbit.Presiunea psihologică sporea necontenit, caîntr-un submarin naufragiat pe măsură ce se scufundă.Din antret venea zvon de glasuri. Acolo, subtdiriguirea doamnei Deleanu, Anica şi Profira umpleau celălalt cufăr: cel cuaşternutul.Profira icnea îndesînd salteaua, ca Ion lafrămîntatul cozonacilor. Treaba o făcea Anica; Profira tru­dea numai verbal.Alături de cufăr, Monica, îmbrăcată curochiţă şi bluză de postav albastru, se uita în gol... Apucînd deodată, ca prinsomn, mîna doamnei Deleanu, o strînse tare.- Ce-i, Monica?- Nu... Nimic, tante Alice! tresăriea.Îşi încleştă pumnii. Ochiii se-năspriră de mînie împotriva ei. Vroise să şi-l închipuie pe Dănuţ şi nuizbutise. Şi doar îl ştia mai bine decît se ştia pe ea! Şi doar acuma îlvăzuse!... Atunci? După ce va pleca Dănuţ - mai era o noapte numai - să nu-lmai vadă deloc?"Nu-i adevărat!"Cum era Dănuţ?... Avea ochi verzui-aurii,bucle castanii, nasul în sus. Purta hăinuţe de catifea gris care-iveneau aşa de bine.- Da unde-i Dănuţ?... Întrebă doamna Deleanuîncuind lacata.Monica îşi scutură cozile şi întoase capulspre uşă de teamă să nu vadă tante Alice că Dănuţ se juca de-aascunselea în sufletul ei.- Dănuţ! Olguţa! Unde sînteţi?- ...- Vezi, nu-s dincolo, Monica?- Nu-s, tante Alice!Monica se uită subt patul lui Dănuţ: doamnaDe­leanu scotoci prin dulap.- Sărut mîna, coniţă.- Ce-i, mamă Mario?- Am venit să iau poruncă de la stăpînul meu,zîmbi ea, clipind, ce dulci să-i fac de rămas bun?- Auzi, Dănuţ! îl ispiti doamna Deleanu ca peun duh mîncăcios.- Eu ies, Olguţa! explodă Dănuţ, îmbrîncindca­pacul.Zburlit, congestionat, buimăcit de lumină,stăpînul bucătăresei şi-al Monicăi încălecă marginea cufărului.- Aii! se schimonosi el, muşcîndu-şi limba.- Ce-i, Dănuţ?- M-a pişcat de picior!- Să te-nveţi minte să priveşti unde calci!tună Olguţa, căutîndu-şi nou-născutul cucui pe frunte.- Bată-i norocul să-i bată copii! chihotibucătăreasa ajutînd Olguţei să iasă.- Babo, să faci bezele.- Lasă, Olguţa. Azi porunceşte Dănuţ.- Nu vezi că tace, mamă dragă! Pînă ce sehotă­răşte el, vine masa!- Eu nu tac...; spun... să... facă...- Ce să facă? Bezele. Uite: nu poţi spunenimic! îi porunci Olguţa, ţintindu-l cu ochi de hipnotizator.- Spune, Dănuţ, îl încurajă doamna Deleanu:ce-ţi place ţie mai mult? O cremă de vanilie? Clătite cu dulceaţă de căpşune?Nişte crafle?...- Bezele-s cele mai bune. Eu vreau bezele cufrişca.- Cu frişcă? Cataif cu frişcă! o contraziseDănuţ inspirat.- Bezele, sfidă Olguţa.- Văd eu că am doi stăpîni! Face baba şicataif cu frişcă şi bezele cu frişcă....La fereastră, mărul despuiat de frunzeclocotea de vrăbii. Gălăgia lor subţire şi destrăbălată semăna atît de mult cuîntăia recreaţie a unei şcoli primare dupăsfîrşitul vacanţei, că te-aşteptai mereu să răsune clopoţelul de intrare înclasă, curmînd-o.Întrecerea la fugă porneadin faţa ogrăzii. Monica îşi înnoda cozile subt bărbie. Întinzîndu-şi braţeleşi îndoindu-şi trupul, Dănuţ îşi verifica elasticitatea muşchilor greuîncercaţi în cufăr. Ali lătra, gudurîndu-se pe lîngă ei. Cu muchia tălpii,Olguţa trase o linie pe şosea; în dreptul pietrei care marca locul Olguţei, liniaera dreaptă - se strîmba însă cotind îndărăt pe măsură ce se apropia de piatralui Dănuţ.- Nu mă ţin! protestă Dănuţ privind piezişlinia vicleană.- Tare-i prost! Fă-o tu, Monica.Monica-şi cruţă tălpile. Luă o piatrăascuţită şi zgîrie conştiincios pe şoseaua jilavă o linie tremură­toare.- Un... doi, murmură Olguţa, istovitor derar, încordîndu-şi pulpele.- Trei! ţipă Dănuţ, pripindu-se.- Napoi! Eu număr.Dănuţ îşi reluă locul, încruntat.- Un, doi... trei.Porniră în pas alergător cu Ali în frunte: Monicaîn rînd cu Dănuţ, Olguţa în urmă. Dănuţ privea casa lui moş Gheorghe spre carealergau. Monica trăgea cu coada ochiului la Dănuţ cu care alerga: Olguţa-i urmacalm, ca şi cum amîndoi ar fi fost înhămaţi la goana ei.Cozile Monicăi se desfăcură: şi le-nnodă laloc întorcînd capul spre Dănuţ. Ce bine ar fi fost să alerge cu cozile înmînile lui prin frigul de aur! Nimeni nu i-ar fi întrecut.Dănuţ gîfîia. Întoarse capul îndărăt; Olguţaşi-l plecă în jos, zîmbind. Adunîndu-şi puterile,Dănuţ îşi dădu drumul. Se-mpiedică.Oprindu-se, Monica-i ajută să se ridice.- Din cauza ta am căzut!Olguţa trecu pe lîngă el în goana mare, cuochii la moş Gheorghe care-i aştepta în pragul porţii.- Buftea, acuma te ţii?Dănuţ suspină. Monica-şi încetini goanajertfindu-se pentru Dănuţ.- Ai văzut, moş Gheorghe?- Ca o rîndunică, duduiţa moşului!- Cine-i al doilea? se interesă distrat Olguţa.- Dănuţ, triumfă Monica.Dănuţ nu mai putea vorbi: respira. Aruncînddin treacăt o privire haină învinsei, intră pe poartă îna­intea ei, dimpreunăcu Olguţa: aşa-s biruitorii.- Cine merge cu mine la scrînciob? întrebăOlguţa umplîndu-şi gura cu vişine uscate.Monica aşteptă răspunsul lui Dănuţ. MoşGheorghe îşi scutură luleaua pregătindu-se de plecare.Dănuţ tăcu. Şedea întins pe laviţă, în faţavetrei. Îi era aşa de lene că-i venea să rîdă şi nu putea.- Tu nu mergi, Monica?- Mi-i frig.- Atunci mă duc singură?- Da pe moşu nu-l iei?Olguţa zîmbi.- Da casa cine-o păzeşte?- Hei! Moşnegii care stau la foc. Noi tineriine dăm huţa în scrînciob.Singură cu Dănuţ!... Necutezînd să se aşezepe laviţă, alături de el, Monica se aşeză pe un scăunel, lîngă laviţă, cu faţala foc. Dacă flăcările vetrei ar fi putut străbate prin sufletul Monicăi,deasupra lui Dănuţ ar fi lucit un curcubeu......Atîtea vitejii făptuise Făt-Frumos, cătoate la un loc n-ar fi încăput într-o bibliotecă ticsită cu cărţi de poveşti.Şi totuşi nu era sătul. Pornise pe alte tărîmuri, spre alte isprăvi.În inima lui Dănuţ,copitele calului năzdrăvan bă­teau un trap eroic... Un vîjîit de buzdugan? Nu.O muscă. Făt-Frumos opri calul. Dănuţ deschise un ochi: pe spinarea nasului,gîdilitor, o muscă peregrină. Strîmbă nasul, musca zbură, ilară. Ochiul deschiso întovărăşi pînă cînd se aşeză pe capul Monicăi. Dănuţ închise ochiul.Monica avea cozi de aur ca şi IleanaCosînzeana? Oare ce făcea Făt-Frumos cînd era singur cu Ileana Cosînzeana? Otrăgea de cozi?Nu. Se sărutau. Aşa spunea povestea.Da de ce se sărutau?- Monica, tu ştii de ce se săruta Făt-Frumoscu Ileana Cosînzeana?Ileana Cosînzeana ştia, dar îi bătea inimaatît de tare că nu putu răspunde lui Făt-Frumos.O spaimă ciudată trecu prin sufletul luiDănuţ... ca şi cum Făt-Frumos ar fi rupt-o la fugă... Cum? Nu se temeaFăt-Frumos de zmei şi de balauri şi-are să-i fie frică de o Ileană Cosînzeană?Deschise ochii. Întinse mîna. Apucă o coadăde-a Monicăi şi trase înspre el. Capul Monicăi se îndoi pe spate; nemaiavîndsprijin, căzu pe laviţă, cu ochii închişi şi faţa palidă ca parfumul crinilor.Dănuţ se aplecă asupra Ilenei Cosînzeana.Simţindu-i respiraţia dulce şi caldă - de tainică zmeură - se dădu puţinîndărăt.Aceeaşi muscă stăruitoare şi concretă începusă colinde obrajii legendari. Lui Dănuţ îi veni inima la loc. Cu degetul alungămusca."Unde s-o sărut?" zăbovi Dănuţ,plimbîndu-şi vîrful degetului pe conturul obrajilor. Alese vîrful nasului,parcă era mai puţin primejdios, fiind punctul cel mai depărtat de restul feţii.Fără să vrea, simţind buzele lui Dănuţ pevîrful nasului, Monica tresări. Sărutarea alunecă şi căzu ca o floare umedă pebuzele Monicăi.- Dă-mi pace! se smulse Dănuţ, trăgîndu-şicapul îndărăt. Nu mă mai joc cu tine de-a Făt-Frumos.Ileana Cosînzeana nu se jucase.Odaia lui Dănuţ se golise treptat. Razelesoarelui luminaseră palid fundul cufărului înfăţat cu un cear­ceaf;străluciseră aurii pe albiturile raftului de sus; acum se stingeau roşii pecapacul închis, printre eti­chetele hotelurilor cosmopolite.Erau şi surprize în cufărul lui Dănuţ. Cîteun napo­leon de aur în buzunarul fiecărei hăinuţe; o puşculiţă de argint,căptuşită cu catifea violetă, plină, fireşte, cu bani de argint; o cutie cubomboane englezeşti; pachete de şocolată "Velma Suchard"; o cutie cuta­blete "Marquis"; săculeţe cu livănţică; un saşeu par­fumat pentrubatiste... O bună parte din sufletul şifonierei pleca la internat în cufărullui Dănuţ, fără să ştie el.- Anica, deschide fereastra s-aerisim puţin.Cu zările roşii, străpunse de asprulcroncănit al ciorilor, amurgul de toamnă părea uriaşa oglindire a unui cîmp deluptă acoperit de înfrîngeri. Venea vînt rece dintr-acolo.Doamna Deleanu încuie cufărul, încercîndu-iîncuietorile.- Anica, închide dulapul.Era plin de jurnale mototolite ca dulapulunei camere de hotel după plecarea pasagerului.- Doamne, coniţă! Mata?! Lasă, că-l trag eu.Doamna Deleanu împingea cufărul, din mijloculodăii spre părete.- Lasă, Anica: tu curăţă pe jos.- Coniţă, întrebă Profira intrînd cu lampaaprinsă, unde să-i fac patul lui conaşu Dănuţ?- Cum unde? Aici... Ce-i, musafir?- Da n-are saltea!- Ţţ! Ia de la alt pat.Doamna Deleanu mai aruncă o privire prinodaie, oprindu-şi-o apoi asupra cufărului gata de plecare: era greu cum uneorio inimă e grea.Ocolind lumina lămpii, ieşi afară.Anica şi Profira se priviră lung.Le istorisea moş Gheorghe o poveste de pevremea cînd Dumnezeu umbla printre oameni, însoţit de Sfintul Petru, cu chip şistrai de cerşetor.Tustrei îl ascultau cuminţi şi reculeşi,grămădiţi pe laviţă. Moş Gheorghe şedea pe un scăunel, cu spatele la vatră şifaţa la copii. Îl auzeau mai mult decît îi vedeau, fiindcă lumina scăzuse,viorie, albastră, apoi vînătă ca prunele - şi ferestruicele odăii erau mici. Învatră, cenuşa brumase mormanele de jar, învăluindu-le cărunt, roşeaţa.Răsunaseră în urechile copiilor glasurile atot felul de oameni: şi buni, şi haini, şi nepăsători, şi milostivi. Pe toţi îiîntîlnise Dumnezeu pe căile basmului, cu toţi vorbise - şi trecuse mai departe.Şi nici unul din drumeţi nu auzise inimile celor trei copii cîntînd prinveacuri la urechea lor, ca trei mici clopote de argint: "Vorbiţi cuDumnezeu. Vorbiţi cu Dumnezeu. Vorbiţi cu Dumnezeu."Şi basmul trecuse înainte, minunat ca umbraDum­nezeului cerşetor pe albe drumuri de ţară.Cînd vorbea Sfîntul Petru lui Dumnezeu, moşGheorghe se ridica în picioare, plecîndu-şi capul alb în semn de smerenie şiadîncă supunere. Şi glasul lui Sfîntul Petru, şi cuviinţa lui semănau atît demult cu glasul şi felul de-a vorbi al povestitorului, încît copiii, prinpoveste, îşi aduceau aminte de moş Gheorghe şi-i zîmbeau fără să-l vadă. Darglasul lui Dumnezeu nu semăna cu nici un glas ştiut de ei şi totuşi parcă leera prieten.Vorbea Dumnezeu o dulce moldovenească deţară, în şoaptă, lămurită, însă şoaptă: atît de tainică încît trei rînduri deurechi se plecau s-o asculte, şi trei capete....Se lăsa noaptea în poveste, cum se lăsa şipe ferestruicile căsuţei lui moş Gheorghe. Dumnezeu ce­rea adăpost şi hrană lauşa unei căsuţe dărăpănate.- Intraţi, oameni buni; cum de nu. Că loc,slavă Domnului, este. Da mîncare n-am de unde să vă dau, că-s vădană nevoiaşăcu trei copii.Moş Gheorghe deschise uşa. Cu vîntul sineliual nopţii, Dumnezeu şi Sfîntul Petru intrară în căsuţa primitoare, unde treicopii scînceau de flămînzi ce erau. Femeia cocea lafoc o turtă de cenuşă ca să le-amăgească foamea.- ...Şi cînd dă biata femeie să ridicesărăcia de turtă de pe foc, ce să vadă?...Dilataţi şi candizi, ca soarele, ochiicopiilor aşteptau.- ...O pîne cît un soare... Dumnezeu făcusemi­nunea. Săracul de lîngă vatră era chiar Dumnezeu.Tăcere şi întuneric.- Moş Gheorghe, unde eşti? ţipă tare Olguţa.- Aici-s, duduiţa moşului.Olguţa-şi trecu mînile peste ochi. Ostrăfulgerase teama că moş Gheorghe-i Dumnezeu şi că l-a pierdut.- Moş Gheorghe ,răsună un glas la uşa tindei, curmînd o lungă tăcere.- Asta-i mama, le şopti Olguţa sărind de pelaviţă. Ascundeţi-vă repede! Aici-aici! Gata, moş Gheorghe!- Sărut mîna, cuconiţă. De mult n-ai maivenit pe la moşu! întîmpină moş Gheorghe pe doamna Deleanu care intră cu treipaltonaşe pe braţ.- Lasă, că are cine să vie! Da unde-s? MoşGheorghe aruncă o privire prin odăiţă...- O fost ei trei iezi cucuieţi, da se vede căi-o mîncat lupul!Amintindu-şi cum aflase lupul din poveste pecei trei iezi - şi mai cu seamă pe unul dintre ei - Dănuţ bufni în rîs. Alterîsete aclamară şoaptele lă­muritoare. Dibuind cu mîna prin umbră, doamnaDeleanu descoperi izvorul: trei capete înghesuite subt masa cu bucoavne. Întretimp moş Gheorghe aprinse lampa. Pe zidul alb se perindară, albastre, umbrele atrei urşi ieşind din bîrlog de-a buşilea.- De-acum nu mai ai nevoie să mături, moşGheorghe! zîmbi doamna Deleanu arătîndu-i ciorapii copiilor.- Daa! se minună moş Gheorghe. Tare-s gospo­daricopiii moşului. Au ei cui sămăna!Alte hohote de rîs izbucniră.- De ce rîdeţi? îi cercetă doamna Deleanualergînd cu privirea de la unul la altul.- Să-ţi fie de bine... naşule! izbuti Olguţasă îngîne printre gemete de rîs.- Ce spui tu acolo?Copiii se priviră între ei. Şi din ochii lormăriţi, rîsul din nou clocoti, abătîndu-i ca un uragan, care pe laviţă, care pejos, cu ochii uzi de lacrimi şi mînile pe stomah.- Ce-au păţit, moş Gheorghe?- Copii, cuconiţă! îşi muşcă musteaţamoşneagul, abia stăpînindu-şi rîsul.- Naşul, mamă, naşul!- Ce-aveţi cu naşul? Ce-i cu naşul?se miră doamna Deleanu, pipăindu-şi nasul, involuntar.Monica şi Dănuţ plîngeau de-a binelea. Olguţase văita, legănîndu-se ca o bocitoare.- Povestea cu lupul şi cu cei trei iezi,cuconiţă ! ridică din umeri moş Gheorghe, zguduit derîs.- Cu lupul?- Ţi-o spus-o el moşu şi matale, da eraimititică pe-atunci. Ei...Tusa îi înecă vorba începută. Cu mînile pepiept, împleticindu-se puţin, moş Gheorghe trecu în tindă tîrînd tusa după el.O clipă, rîsetele şi cu tusa ră­sunară împreună, ca un ciudat zvon de jale.Apoi rîsetele se sfiiră şi conteniră brusc. Intrase parcă ceva străin în căsuţalui moş Gheorghe, dincolo de lumina lămpii, în tindă, prin umbra neagră. Şitoţi aşteptau cu strîngere de inimă sfîrşitul unei lupte, parcă. Pe obrajiicopiilor, ultimele lacrimi ale rîsului se întris­tară, lunecînd de-a lungulaltor obraji.O suliţă neagră se desprinse din flacăralămpii şi, dreaptă, se înălţă, veghind tăcerea şi aşteptarea.După un timp, moş Gheorghe răsări dinnou în lumină.- Ei, copii, hai să plecăm. Spune-ţibună-sara lui moş Gheorghe - şi tu, Dănuţ, ia-ţi rămas-bun... şi mata, moşGheorghe, ai să faci bine ş-ai să stai în casă şi mîne, şi poimîne... pînă cîndţi-oi spune eu. Auzi, moş Gheorghe?Dănuţ oftă încet: uitase că pleacă. Şi Monicauitase.Moş Gheorghe desprinse o iconiţă îmbrăcată înargint - cea mai scumpă din cîte avea - o sărută şi o întinse lui Dănuţ.- Să te aibă Dumnezeu în paza lui. Să creştimare şi voinic... s-ajungi să faci fericirea stăpînilor mei...Vorbea răguşit, privind în pămînt.Fără să-şi dea bine seama, Dănuţ se aplecă şi sărută mîna care-i întindea iconiţa.Aplecîndu-se mai adînc decît Dănuţ, moş Gheorghe-i răscumpără greşala, sărutîndmînuţa copilului stăpînilor săi....Într-un tîrziu, moş Gheorghe, aşezat pemarginea laviţei, înălţă capul, aruncînd o privire prin încăpere: mirosea afuningine. Lampa fila de mult. Sticla era neagră. Dînd din cap, moş Gheorghestînse flacăra şi se aşeză din nou pe marginea laviţei. Pleca Dănuţ; curînd vapleca şi Olguţa... Apoi şi el...- Mamă, de ce-s trei chei? întrebă Dănuţintrînd în ietac după doamna Deleanu.Trei cheiţe zăngăneau captive în inelulcheilor celor două cufere ale lui Dănuţ. Două groase şi cenuşii: una subţire,nichelată.- Fiindcă ai două cufere şi un geamandan.- Şi un geamandan! tresări Dănuţ.Doamna Deleanu zîmbi.- Care, mamă? întrebă el, arătînd cu nădejdeşi neîncredere geamandanul de marochin albastru, aşe­zat pe dormeză.- Sigur, Dănuţ. Ţi l-am dat ţie.Subt ochii nedumeriţi ai doamnei Deleanu,Dănuţ o rupse la fugă afară, smuncind uşa... şi se întoarse, întovărăşit deOlguţa şi Monica, gesticulînd.- Mamă, Olguţa nu mă crede! Uite: geamandanulcare miroasă frumos. Dacă ţi-am spus!- Sigur că nu te cred! Mai întîi vreau săvăd.- Ai văzut?- Mda!... Da nu mai miroasă aşa frumos!- Spui minciuni! Ai tu gutunar, se indignăDănuţ, respirînd cu nesaţ declamator marochinul.- Nu-l deschide, Dănuţ. Ai să-l desfaci laBucu­reşti.- Şi eu să nu văd ce-i înăuntru? se îmbufnăOlguţa.- Nu-i nimic de văzut! ridică din umeridoamna Deleanu, deschizîndu-l. Iacătă: batiste, o cămeşe de noapte...Dar Olguţa avea ochi de vameş socialist.- Da acolo ce-i?Şi fără să aştepte răspunsul, scoase laiveală o plumieră de lac japonez.- Nu pune mîna, Olguţa! se supără Dănuţ pes­cuindşi el o pungă de piele plină de reliefuri.- Staţi, staţi ! Văarăt eu singură, oftă doamna Deleanu văzînd invazia.Şi cu resemnarea zîmbitoare a unui artistsilit să biseze desfăcu geamandanul.Geamandanul de marochin - el singur dar - cu­prindeaatîtea alte daruri, încît închiderea lui avu drept urmare deschidereaşifonierei. Altminteri, Ol­guţa ar fi spus că-i persecutată - necuviinţă pentrucare doamna Deleanu ar fi trebuit s-o pedepsească - sau ar fi gîndit numai că-ipersecutată - cum ar fi gîndit poate şi Monica despre Olguţa - gînduri pe caredoamna Deleanu le socotea mai primejdioase decît obrăzniciile.Olguţa primi un pachet de şocolată şifăgăduinţa unui cuţitaş la fel cu acel din plumieră lui Dănuţ; Monica, osticluţă elegantă, plină cu eau de cédrat.Dănuţ se plimba prin ietac, aruncînd priviripose­sive geamandanului înfăşurat în învelitoarea de pînză. Frămînta cheiţeledin buzunar, cu vîrful degetelor, zăngănindu-le înnăduşit: căpătase ticultuturor ace­lora care poartă în buzunare chei sau bani de metal.- Hei! Da pe mine m-aţi uitat!... Nu stăm lamasă? întrebă domnul Deleanu din pragul uşii, scuturîndu-şi scrumul ţigării pecovor...- Ai-ia-ia! Otravă mi-ai dat, Olguţa! seschimo­nosi domnul Deleanu, mozolind bucata de şocolată.- Mama mi-a dat-o! se apără Olguţa rîzînd...Papa, cînd faci aşa, semeni cu motanii! Mai fă o dată.- Ia lăsaţi şocolata. Aşa vă stricaţi poftade mîncare. La masă!Din pricina însufleţirii copiilor, a foculuidin sobă şi a darurilor, ajunul plecării lui Dănuţ, părea un ajun de Crăciun.Aşteptai parcă să răsune la ferestre glasuri subţiri, cîntînd vechea vestire: Stea-ua sus ră-sa-a-re,Ca o tai-nă ma-a-a-a-re... Dar după ce ieşiră toţi, luînd şi lampa, lageamurile palide-n lumina lunii răsunară trilurile greierilor toamnei.Din voluptăţile prelungite răsare melancoliaca un înger păzitor, bolnav de rău de mare. De astă dată răsărise din frişcabezelelor - pentru Olguţa - şi din a cataifului, pentru Dănuţ. Afară de domnulDe­leanu, toţi erau gravi şi taciturni în jurul mesei. Monica abia gustase dincataif; doamna Deleanu, de loc. Nici Profira. În schimb, ochii ei, cîndîntîlneau faldul de frişcă revărsat pe vrejii rumeori ai catai­fului, deveneauumani, ca ai cînilor flămînzi.- Mamă, pot să mă scol? întrebă Dănuţ ocolindprivirea cataifului şi a Olguţei.- Da. Sculaţi-vă cu toţii... puneţi-văpaltonaşele şi plimbaţi-vă pe-afară.Monica se apropie de doamna Deleanu, îisărută mîna şi vorbi încet, privind în jos:- Tante Alice, dă-mi voie, te rog, sămă culc.- Nu ţi-i bine, Monica?- Ba da... Da mă doare capul.- Să nu fi răcit cumva!... Bine, culcă-te.Dănuţ, ia-ţi rămas bun de la Monica.- De ce? se opri Dănuţ din drum, amar.- Fiindcă tu pleci dis-de-dimineaţă. Monicaare să doarmă atunci... Hai, sărutaţi-vă, copii!Monica întinse buzele; Dănuţ, obrazul."Nu mai mănînc niciodată cataif",se jură Dănuţ în gînd, ferindu-şi obrazul de buzele Monicăi, a căror suflare îiadusese încă o dată aminte de nesuferita dulceaţă a cataifului.Şi se ţinu de cuvînt, deocamdată, lăsîndobrazul Monicăi să plece nesărutat şi roşu subt ochii lui blazaţi.Monica încuie uşile. Aprinse lumînarea. Traseun scaun lîngă şifonieră şi, înălţîndu-se în vîrfuri, luă de deasupra unpacheţel învălit în hîrtie de mătasă. Aşeză scăunelul la loc. Şi-n loc să sedezbrace ea, începu să-şi dezbrace păpuşa: Monica cea mică.Două nopţi de-a rîndul, după ce adormeaOlguţa, Monica lucrase rochiţa de matasă albă - din pache­ţelul ascuns deasupraşifonierei - pe care trebuia s-o îmbrace păpuşa în locul rochiţei negre purtatenecontenit de la moartea bunicii... pînă în ajunul plecării lui Dănuţ.Îi puse mai întîi şoseteleşi papucii albi, luaţi din picioruşele dăruite de doamna Deleanu. Cînd venirîndul rochiţei, degetele Monicăi tremurară mai tare... Dacă-i venea rău?Dacă-i era prea scurtă?"Dă, Doamne, să-i stea bine! Dă, Doamnesă-i stea bine!"Îi încheie ultimul nasturede la spate şi o aşeză pe măsuţa de noapte în lumina lumînării."Vai, ce frumoasă-i!"Dolofană, prea rumenă şi ţapănă de stîngăcie,pă­puşa părea o miniatură de ţărăncuţă în rochie de mireasă, la fotograf."Monica, tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana?"Fiindcă Ileana Cosînzeana era frumoasă...frumoasă cum era păpuşa gătită cu rochiţa albă.Obrajii Monicăi ardeau. Inima-i bătea repede.Şi mai-mai că-i venea să plîngă în faţa păpuşei fiindcă prea era frumoasă, pecînd ea...Se uită în oglindă. Văzîndu-şi rochiţaîntunecată, ghetele prăfuite, plecă ochii în jos. Capul nu şi-l privise.Prea era frumoasă păpuşa... Şi Dănuţ, şiDănuţ - pieptul Monicăi se zbătea ca după fugă - şi Dănuţ se va îndrăgosti depăpuşa ei.Scuturîndu-şi cozile începu să se dezbracerepede, în goană. Îşi puse cămeşa de noapte, îşi despleti părul, luă păpuşa decîte-o mînă şi, răstignind-o pe trupul ei, se privi din nou în oglindă.Păpuşa avea rochiţă albă...Monica avea cămeşa albă...Păpuşa avea bucle blonde...Monica zîmbi, şi se roşi, respirînd adînc.Păpuşa-i semăna. Avea ochii negri, genecompacte, o gropiţă în mijlocul bărbiei. Avea şi ea bucleblonde... dar scurte. Săraca păpuşă! Ea nu putea face din părul eihăţuri lui Dănuţ.- Da eşti aşa de frumos îmbrăcată! o consolăMonica.Înseninată, luă lumînareade pe măsuţa de noapte, aşezînd-o pe masa de scris. Totul era pregătit de cuziuă: şi condei cu peniţă nouă, şi cerneală, şi scrisoare: o scrisoare dinacele mici, cît o foiţă de ţigară, colorată, cu un trifoi pe plic.Încet, cu o pasionatăcaligrafie, scrise pe hîrtiuţa liniată:"Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima"...Opt vechi cuvinte pe o hîrtiuţă: opt ceruritropi­cale imens înstelate.Rochiţa albă a păpuşei avea o singură taină,can­didă: un buzunărel pentru scrisoarea de dragoste. Sufletul Monicăi era lafel cu rochiţa păpuşei.Olguţa şi Dănuţ mergeau alături prin ogradă.Tăceau, explorînd buzunarele paltonaşelor, în care mai găseau resturi din iarnatrecută. Dănuţ desco­perise un bilet de intrare la patinaj şi două bomboaneacre încrustate în fundul căptuşelii sparte; Olguţa frămînta un ghemotoc dehîrtie de cositor care înve­lise odinioară nişte castane zăhărite.Paltoanele miroseau a naftalină. Aerul intrarece şi ascuţit pe nări, înroşindu-le. Suflările abureau. Subt paşii lorpămîntul suna tomnatec.Linia dealurilor hotărnicea noaptea cuplutitoare ondulări ca o cădere de voaluri lente de pe goliciunea lunară.Două umbre trecură pe la poartă - ireal dealbas­tre în argintul profund. Cînii se repeziră, hămăind. Intonată cu glas debas răguşit, o sudalmă naţională autentifică decorul.- Tu nu ştii să te baţi! ridică din umeriOlguţa, oprindu-se brusc.- Cum nu ştiu?- Nu ştii.- Ai să mă-nveţi tu?!- Sigur, afirmă Olguţa cu tărie.- Hm!Totuşi, inima lui Dănuţ - de altă păreredecît buzele - bătu mai tare.Olguţa îl privi cu solicitudinecompătimitoare.- Dacă-ţi trage cineva o palmă, ce faci?- Îitrag şi eu.- Şi dacă-ţi trage un pumn?- Trag şi eu.- Şi dacă-ţi trage încă unul?- Îimai trag şi eu.- Şi dacă te-apucă de mîni?- Mă smuncesc.- Şi dacă-ţi dă cu piciorul?- Fug, răspunse Dănuţ sincer din cauzarepezelii.- Vezi?!- Adică nu! reveni Dănuţ furios. Lasă-mă-npace! Ştiu eu ce să fac!- Bine, atunci dă-mi o palmă.Dănuţ o măsură.- Vrei să ne batem? întrebă el împăciuitor.- Nu. Vreau să-ţi arăt.- Şi dacă-ţi dau o palmă nu te superi?- Nu, fiindcă nu poţi!- Zău?!- Încearcă.- Ai să te superi!- N-am să am de ce! zîmbi Olguţa.- Ei!- Ei, ei! încearcă.Dănuţ îşi pregăti mîna pentru o palmăsinceră, ţintind obrajii Olguţei. Cînd braţul lui Dănuţ porni, piciorul Olguţeiîi pusese piedica. Dănuţ căzu în mîni, pălmuind pămîntul.- Asta-i porcărie!Rîzînd, Olguţa se plecă să-l ridice, cubraţele des­făcute.- Dă-mi pace!Îndepărtîndu-se cîţiva paşi, Dănuţ luă opiatră cu degetele tremurătoare de mînie - o aruncă în Olguţa şi fugi în goanamare spre scări.- Nu m-ai lovit! ţipă Olguţa după el. Laşule . Buftea!Dănuţ n-o mai auzea. Intrase în ietaculdoamnei Deleanu.Şchiopătînd, Olguţa porni spre casă. Piatra olovise drept în fluierul piciorului.Monica era culcată. Olguţa se dezbrăcă petăcute, fără să-şi privească piciorul îndurerat. Înainte de-a stinge lumînarease uită lung spre uşa lui Dănuţ.- Monica, dacă eşti prietena mea -sprîncenele Olguţei se îmbinară - să nu mai vorbeşti cu Buftea - explodarăbuzele ei - niciodată! Auzi, Monica? Nu vreau eu să mai vorbeşti cu Buftea.Lumînarea stinsă fumega înecăcios. Subtoghial, Olguţa îşi masa piciorul.Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-itremuraseră. Să nu mai vorbească cu Dănuţ?... Ca niciodată, uitase să îşi spunărugăciunea, fiindcă în sufletul ei, scăldate-n aur, murmurau coruri de înviere:"Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toatăinima".Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu, şimai ales al pieliţelor, fusese totdeauna o caznă umilitoare pentru Dănuţ; dedata aceasta, binecuvîntată. Uitase că s-a isprăvit vacanţa; că mînedis-de-dimineaţă, cînd somnul e mai dulce va pleca de acasă pentru tare multăvreme; că va fi intern la Bucureşti; uitase. Totul era abstract: numairăzbunarea Olguţei era concretă fără să i se arate, ca cineva care-ţi stă laspate şi se face nevăzut numai cînd întorci capul.Nouă unghii deveniseră ovale şi roze. Polissoir-ul aluneca pe-a zecea. Dănuţ ar fi vrut să aibă osută. Pe măsură ce unghia se rumenea, Dănuţ vedea stingîndu-i-se steaua polară.Dar doamna Deleanu zăbovea. Ea singurăhotărîse ca Dănuţ să plece dimineaţa la Iaşi, împreună cu domnul Deleanu, şi deacolo, în seara aceleeaşi zile, spre Bucureşti.- Are să-ţi pară rău, Alice. Mai ţine-l acasăo zi şi sară mi-l aduci la gară; nu-i păcat să-şi piardă o ultimă zi, petrecutăacasă, pentru vizite?- Nu. E datoria lui să-şi ia rămas bun de larude. O zi mai mult sau mai puţin...- Bine. Te-ai molipsit şi tu de la Grigore !Acum îi părea rău. Da, dacă trenul de sară cucare Dănuţ avea să plece la Bucureşti nu s-ar fi oprit la gara Medelenilor, arfi fost mai uşor parcă să-l îndemne să-şi îndeplinească datoriile, cu sacrifi­ciulunei zile petrecute acasă. Dar aşa!- Dănuţ... dacă vrei, dacă ţii tu mult, numai pleci mîne dimineaţă. Stai cu mama toată ziua, şi sara mergem la gară să-laşteptăm pe tata. Vrei Dănuţ?- Nu. Plec cu tata, vorbi Dănuţ penerăsuflate.- Ce? Nu v-aţi culcat? se miră domnul Deleanuintrînd în ietac. Ştiţi că-s unsprezece? Acuşi trebuie să ne sculăm. Hai laculcare.Doamna Deleanu, cu degetul lui Dănuţ într-omină şi polissoir-ul în cealaltă, ridică ochii, deschise bu­zele...şi le închise la loc: "Aşa-s bărbaţii!"- Haidem, Dănuţ. Nouă nu ne e somn.Papucii erau pe covoraşul din faţa patului;cămeşa de noapte pe pat. Dănuţ îşi căutase papucii subt pat; cămeşa de noapte în dulap. Olguţa nu era nici subt pat,nici în dulap. Mai rămînea numai uşa dinspre odaia ei.- Mamă, eu n-am avut niciodată cheia la mine  începu Dănuţ cuton plîngător.- Ce cheie, Dănuţ?- Cheia de la odaia mea.- Da ce vrei să faci cu ea?- Să-nchid uşa, mamă... De ce stă cheia laOlguţa? Eu îs mai mare.- De ce nu mi-ai spus?- Am uitat.- Tare mai eşti copil, Dănuţ ! îl dezmierdă doamna Deleanu. Uite cheia, şopti eaînchizînd uşa la loc.I-o întinse rîzînd. Dănuţ încuie uşa,învîrtind cheia de două ori.- Mamă, nu ne culcăm? respiră el,congediindu-şi paznicul inutil.Întinzîndu-se în pat,Dănuţ simţi ceva tare alături de el, subt oghial. Sări din pat: i se păruse cămişcă. Aprinse lumînarea.- Aa!În locul şoarecelui de care se temuse,descoperi păpuşa îmbrăcată în rochie de mireasă.- Aha! Îţi baţi joc de mine! ridică el pumnulspre uşa închisă. Lasă eă-ţi arăt eu! Rîzi tu, rîzi.Are să vadă Olguţa! Să-i pună o păpuşă înpat! Da ce-i el? Fată?... N-are decît să se bată dacă î-i poftă! Da să nu-linsulte.Din geamandanul de marochin, Dănuţ luăplumiera, din plumieră, cuţitaşul cu limbi tăioase. Apoi se aşeză pe margineapatului, cu păpuşa între genunchi. Şi-ncet cu-ncetul, buclele blonde, de curîndparfumate cu eau de cédrat începurăsă cadă pe cămeşa lui Dă­nuţ, tunse sarcastic.Păpuşa năpîrlise de-a binelea. Bucleleîmpachetate într-un jurnal mai pîlpîiră o dată, blonde, în blondul flăcărilorsobei. Dănuţ, bine învelit în oghial, din căldurapatului zîmbi flăcărilor şi uşii închise de două ori cu cheia.Subt pat, păpuşa, în care aştepta dragosteaMonicăi, proaspătă şi delicată ca întîia cireaşă de mai, dormea complecttransfigurată de tunsoare şi de barbişonul şi musteţile "Hardtmuth no. 1"....Dănuţ plînge. Olguţa îl ajunge din urmăşi-l loveşte în spate cu pumnul şi piciorul. Dănuţ nu spune nimic. Ştie bine cămerită să fie lovit.- Tu plîngi? îl întrebă Olguţa, punîndu-imîna pe umăr, pacific.- Lasă, Dănuţ! Hai să ne împăcăm.Se sărută amîndoi. Dănuţ ar vrea să-i spuieceva... da nu-şi aduce aminte ce!Şi plimbarea prin ogradă reîncepe: de dataaceasta însă, merg la braţ amîndoi, ca doi fraţi model. Dănuţ vede că Olguţa-ialiata lui, şi-i pare foarte rău că trebuie să-i ascundă ceva. Dacă nu-şi aduceaminte ce!- De ce să pleci tu la Bucureşti? Asta-ipersecuţie!- Dacă vrea mama! oftează Dănuţ din greu.- Da nu vreau eu....Amîndoi fug de-acasă la moş Gheorghe.Noaptea e grozavă, dar Dănuţ nu se teme fiindcă Olguţa e lîngă el.Au ajuns. Ciudat! Căsuţa lui moş Gheorgheluceşte în noaptea neagră ca o lună.Bat la uşă. Lui Dănuţ îi sare inima. Uşa sedeschide de la sine, şi-n tindă răsare moş Gheorghe. Olguţa şi Dănuţ cad îngenunchi, înaintea lui Dumnezeu, fiindcă moş Gheorghe e chiar Dumnezeu.Îi sărută mîna.Olguţa spune că Dănuţ e persecutat, că vorsă-l trimeată intern la Bucureşti şi că de asta au fugit de-acasă. Dumnezeu îiprimeşte în casă.Olguţa şi Dănuţ stau pe laviţă; Dumnezeu, pescăunaş. Deodată, răsare un înger cu zmeul lui Dănuţ în mînă. E chiar zmeul celmare de la începutul vacanţei, cu sfoara tăiată de Olguţa.Dumnezeu se uită la Dănuţ. Dănuţ zîmbeşteiertă­tor.Răsare un alt înger cu păpuşa Olguţei înmîni. Dănuţ tremură.Dumnezeu ia păpuşa pe genunchi, îi trece mînapeste faţă şi-n locul chipului cu musteţi şi barbişon, zîmbeşte Monica. Numaică n-are păr.Dumnezeu vîră mîna în sobă, ia un pumn deflăcări şi-l răstoarnă pe capul tuns al Monicăi.Dănuţ închide ochii. Oare a ars Monica?...Nu. I-au crescut cozile la loc.Dumnezeu dăruieşte păpuşa lui Dănuţ şi zmeulOlguţei... Vra să zică Monica a rămas păpuşa...S-aud bătăi în uşă. Îi caută de-acasă. Olguţase încruntă. Dănuţ se cutremură. Numai Dumnezeu zîm­beşte.Ce-i de făcut? Casa e înconjurată. HerrDirektor, tata şi cu mama bat în uşă din răsputeri.Fără să-i pese de cei care bat, Dumnezeu ia oiconiţă din cui, îi preface pe toţi trei în sfinţişori zugrăviţi şi aşazăiconiţa la loc. De-acuma poate să-i caute!Herr Direktor îşi pune monoclul şi se uităprin odaie.Dănuţ face cu ochiul sfintelor de pe iconiţă. Sfintele se prăpădesc de rîs.Herr Direktor se uită la ei, vede icoana,şi-şi face cruce. Sfinţii îşi trag coate şi se încruntă aşa de sever, că HerrDirektor mai face o cruce.L-au păcălit pe Herr Direktor.Iacă şi mama! Şi ea se uită la ei... camlung.Sfinţii clipesc.Mama ia icoana, s-apleacă asupra ei - Dănuţsimte lămurit parfumul mamei - şi sărută pe frunte tocmai pe Dănuţ...- Hai, Dănuţ, scoală-te, şopti doamnaDeleanu, dezmierdînd pe frunte cea din urmă deşteptare în casa părintească, acopilului cu bucle castanii.Deşi s-apropia dimineaţa, casa păreadeşteptată în negru miez de noapte.Femeile intrară în antret cu lămpile aprinse,urmate de Ion şi de Pricop, celălalt argat de la grajd. Cu toate semnele şiporuncile date în şoaptă de doamna Deleanu, cizmele lui Ion şi ale lui Pricopbocăneau aspru pe podele, primejduind somnul fetiţelor.Anica şi Profira, îmbrăcate gros, cu capeteleînfă­şurate în tulpane negre, erau încă buimăcite de som­nul neisprăvit.Dănuţ, cam palid în hainele de catifeaalbastră, cu guler tare, rabattu şi elegantă lavalieră, se uita distratîn jurul lui. Mesteca mereu, cu un aer nemul­ţumit; vărsase din greşeală preamultă apă de dinţi în paharul cu apă: îl usturau gingiile.Curentul făcu să tresară şi să tremureflacăra lămpilor. Cufărul cu aşternutul fu scos afară. Ali intră în casă pe uşadeschisă. Nimeni nu-l goni.Oamenii ridicară cufărul din odaia lui Dănuţ,în tăcerea de şoapte, curmată doar de bocănitul cizme­lor, umbrele oamenilorcare duceau cufărul erau lugubre.În podul cu vechituri, la lumina slabă alumînării, Dănuţ ştergea cu radierul musteţile şi barba păpuşii .Nimic nu se schimbase în pod de cînd se despărţise deRobinson Crusoe. Acelaşi miros, aceeaşi pace, ace­iaşi sîmburi de piersicăuscaţi şi prăfuiţi.Subt hărnicia radierului, obrajii păpuşei îşirecăpătară tenul feminin. Bărbia-şi arătă din nou gropiţa; buzele-şi pierdurăaroganţa zîmbetului muşchetăresc, regăsindu-l pe acel suav. Numai lipsabuclelor mai amintea urgia care se abătuse asupra ei.Cuprinzînd-o c-o mînă de mijloc, Dănuţ oîndepărtă puţin, privind-o. În sufletul lui Dănuţ era visul nopţii, şi-n visulnopţii păpuşa se oglindi."Păcat c-am tuns-o", dădu din capDănuţ.Păpuşa din vis semăna cu Monica - era chiarMonica; păpuşa din mînă, de cînd era tunsă, nu mai semăna cu păpuşa din vis. Şilui Dănuţ îi părea rău, fiindcă abia acum îşi aducea aminte că în vis Dum­nezeuîi dăduse lui păpuşa care semăna cu Monica, şi îi bătuse inima ciudat, darnimeni nu ştiuse, fiindcă-i era ruşine de Olguţa. Oftînd, Dănuţ îi făcu loc înlada cu cărţi, alături de Robinson Crusoe. Păpuşa cu rochiţa de mătasă albă,singură între atîtea cărţi, avea cocheta dezolare a unei domniţe în bejenie. Deacuma şi pe ea o aştepta colbul, ca o bătrîneţă între străini. Dănuţ închisecapacul.Noaptea păpuşii începu o dată cu cînteculcucoşilor - şi insomnia - fiindcă Dănuţ uitase să închidă ochii de sticlă încare aflase melancolic de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana cînderau singuri.La loc de cinste în capul mesei, samovarul dearamă sclipea şi fumega obez. În şoldurile lui gălbuie se oglindea sofrageria, masa şi cei trei comeseni, comicdeformaţi de rasa mongolică parcă. Aşteptînd să i se răcorească ceaiul, Dănuţ ronţăiaîngîndurat cornuleţele presărate cu chimion, abia scoase dinrolă: bucătăreasa se sculase înaintea tutu­rora.Doamna Deleanu desena cu degetul pe faţa demasă capul lui Dănuţ.Domnul Deleanu îşi sorbea ceaiul cu lapte,controlîndu-şi uneori nodul cravatei. Era bine dispus. După o lungă, necurmatăşi tihnită vacanţă la ţară, în familie, Bucureştiul...Apucînd maşinal sticla cu rom, turnă înpaharul lui Dănuţ cam mult... aşa cum torni din sticlă, cînd la spate cîntălăutarii.- Nu-nu-nu! Asta nu!- Lasă-l, Alice! E băiat mare, ce Dumnezeu!Băiat mare! Departe de-al măguli,aceste două cuvinte îl înfricoşau, ca un tren negru care-l ducea de-acasă întrestrăini. În ceaiul cu rom căzură lacrimi.Treptat, zorii, profirii ca sănătateatinereţii, bucu­rară ferestrele. Doamna Deleanu se sculă de la masă şi începu săprivească afară.În tăcerea deplină,samovarul bufnea şi şuiera ca o ironică locomotivă.- Bună dimineaţa şi sărut mîna!- Ei, moş Gheorghe! Ce bine-mi pare!! selumină Dănuţ văzîndu-l pe capră.- Moş Gheorghe! îl dojeni doamna Deleanu cudegetul ridicat; parcă ne-a fost vorba să stai în casă?- Da, duduie! D-apoi cu sumanul ista sau încasă nu-i totuna?Toţi servitorii ieşiră pe scări. Copitelecailor dansau pe loc. Dănuţ se aşeză la mijloc între domnul şi doamna Deleanu. Anica şi Profira păiuriră pledul de oparte şi de alta.- Parcă-i un prinţişor! exclamă tarebucătăreasa.Dănuţ îşi trăgea mănuşile de piele. Doamna De­leanuzîmbi pentru el. Caii se smunciseră- Dănuţ făcu un semn cu mîna spre casă şiservitori, şi o clipă nu­mai zări în pragul uşei pe Monica - visa? - cu păruldesfăcut şi chimonoul prea larg, ţinîndu-şi mînile pe gură...Cîmpiile erau albe de brumă; cerul vînăt;zarea răsăritului tumultoasă de aur roşu.Ali se luase după trăsură. La intrarea însat, dulăii ciobăneşti se repeziră crunţi spre el. Palid, Dănuţ se ridică înpicioare.- Mamă, uite, mamă! Hai să-l luăm în trăsură,se rugă el dezmierdînd mîna doamnei Deleanu.- Opreşte, moş Gheorghe!Ali se urcă în trăsură, ocrotit de şuierulbiciului, grămădindu-se pe pled la picioarele lui Dănuţ. Trapul cailor răsunadin nou. Satul rămase în urmă. Şi vacanţa... Unu IlăDuduilăEşti coşToporaş... - Bun aer! exclamă domnul Deleanu. Cînd măgîndesc la infecţia din Bucureşti!- St! Doarme! şopti doamna Deleanu, luînd pebraţe capul îngreuiat al lui Dănuţ. Pe la moara murguluiTrece iată turcului... Într-un capăt al băncii depe peronul gării, Dănuţ şi doamna Deleanu şedeau alături ţinîndu-se de mînă. Aşezat pe marginea celuilalt capăt, domnul Deleanurăsfoia grăbit teancul de citaţii, copii şi extracte, ascultînd explicaţiiledomnului Şteflea cu privire la procesul ajuns la Curtea de apel... DomnulDeleanu cerea de la clienţii săi, cînd se întîmpla să-i asculte, claritate şipreciziune, însuşiri care lipseau cu desăvîrşire domnului Şteflea. Dialoguriledintre ei erau o necontenită ciocnire între un expres şi-un tren de marfă.- Dă, cucoane Iorgule, pe mine aşa mă taiecapul. Cum adică?... Da aduc martor tot judeţul!- Domnul meu! îl întrerupse glacial domnul De­leanu,ridicînd ochii de pe hîrtiiDomnul Şteflea îşi şterse fruntea năduşită şioftă. Doamna Deleanu vorbea lui Dănuţ pe şoptite.- Să scrii mamei cum ajungi... tot-tot-tot cefaci. Auzi, Dănuţ?Îi mai îndreptă odatălavaliera şi bereta.- Domnule Şteflea! începu domnul Deleanu cate­goric.Domnul Şteflea se înclină cu deferentă.- ...Eu stau la Iaşi pînă diseară. Azi îţifixez ter­menul de judecată şi văd dosarul. Diseară ai să mă aştepţi la trenulde Bucureşti. Am să-ţi spun ce trebuie să faci.O sonerie vibră teatral prin paceacîmpenească a peronului. Doi ţărani se sculară. Doamna Deleanu se ridică. Mînalui Dănuţ îi încleştă mîna.Trenul intra în gară, lung, murdărind luminadimi­neţii. Vagonul de clasa întîi se opri dincolo de peron. Alergară într-unsuflet. La ferestre clipeau somnoros chipuri palide şi unsuroase.- Hai, Ioane, îl grăbi domnul Deleanu,îmbrîncind cu piciorul în vagon geamandanele. Şi tu de ce nu bagi de seamă?Dănuţ înghiţi în sec. Îl lovise pestepicioare.- Dănuţ, Dănuţ! îl chemă doamna Deleanumergînd alături de trenul pornit.Abia avu vreme să-i sărute mîna întinsă.- Mamă, îngînă Dănuţ, ştergîndu-şi ochii,nu-l lăsa pe Ali; ia-l în tră... În trăsură, ţipă elnemaivăzînd-o.În urma trenului o cioară coborî între şine,ciugu­lind prin prund.- Duduiţă, vorbi moş Gheorghe ridicînd de josbatista doamnei Deleanu, mai avem pe cineva acasă.Prea mare fusese sofrageria pentru tăcerea întrei, din timpul dejunului şi al mesei; prea mare salonaşul doamnei Deleanu,pentru tăcerea de după masă, cu noaptea la ferestre.- Hai la culcare, copii.Olguţa şi Monica îi sărutară mîna. DoamnaDeleanu nu le mai însoţi în odaie. Se despărţiră înantret.Se făcuse grijitură mare în odaia lui Dănuţ.Uşa cu panoplia ruso-japoneză era dată în lături. Mirosul de terebentină alpodelelor proaspăt ceruite, pătrun­dea răcoros în odaia fetiţelor, ca o indiferenţă.Înainte de a se dezbrăca,Olguţa închise uşa. Monica se aşeză îmbrăcată pe marginea patului, privind înjos.- Tu nu te culci? o întrebă Olguţa.- Ba da.Începu să-şi scoatărochiţa, cu mişcări ostenite. Olguţa se sui în pat. Monica-şi spuse rugăciuneamai repede ca de obicei.- Noapte bună, Olguţa!- Noapte bună, Monica!Olguţa suflă în lumînare. Monica rămase înpicioare între paturi, prin întuneric, multă vreme... Ţinîndu-şi suflarea seapropie de patul Olguţei.- Ce faci? tresări Olguţa. simţind o lacrimăpe obraz.- Olguţa, vorbi Monica zguduită de suspine,te-am trădat... Eu îl iubesc pe Dănuţ.- Sigur. Tu eşti prietena mea... Şi eu îliubesc.Îngrăşat de confort,îmbrobonat de lumini rotunde, mirosind a piele C.F-R.-istă şi a fum de havană,vagonul de dormit gemea şi scîrţîia molatec de-a lungul kilometrilor.Pe fotoliul din fundul coridorului,conductorul, cu chipiul pe ceafă şi tunica desfăcută la gît, îşi făceasocotelile, muind mereu în gură creionul chimic.În cabina mică - no.10-11 - domnul Deleanu juca o partidă de écarté cuun confrate bucureştean. Alături, pe măsuţă, tresărea o sticlă de "CherryBrandy"; două pahare cu monograma companiei de "Wagon-Lits"cîntau ciocnindu-se cristalin.În faţa cabinei, aşezat pestrapontinul de lîngă fereastră, Dănuţ privea afară cu fruntea rezemată desticla rece. Nimeni nu-i mai spunea: "Du-te la culcare, Dănuţ", sau:"Cum? Nu te-ai culcat?" deşi trecuse ora cînd copiii "trebuie săse culce".- Pă asta, nene, greu s-o cîştigi!Huruitul roţilor şi vorba muntenească aparteneru­lui domnului Deleanu ţineau tovărăşie gîndurilor lui Dănuţ.Locomotiva ţipă ascuţit. Trenul îşi încetinimersul.- Papa, am ajuns! se ilumină Dănuţ văzînd lafereastra vagonului oprit figura familiară a domnului Şteflea.- Ce, nene, te-aşteaptă clienţi pă la gări?- Un imbecil care mă pisează!Cu cărţile de joc în mînă, domnul Deleanuridică geamul din dreptul lui Dănuţ, dădu cîteva ordine laconice domnului Şteflea şi, grăbit, îşi reluă partida.Domnul Şteflea rămase aiurit la geam. Dănuţ îşi frîngea mînile... Să fi putut,i-ar fi dat domnului Şteflea şi turbinca lui Ivan... Dacă nu ştia ce să-ispuie! Gorniţa de plecare răsună, dramatic.Deznădăjduit, Dănuţ scoase cutia cu bomboanede mintă şi o întinse pe geam. Domnul Şleflea o luă nedumerit şi rămase cu eaîn mînă, privind-o... Trenul pornise. Dănuţ, aplecat pe fereastră, fluturăbatista îndelung spre şeful gării, care prea tîrziu alerga după tren sărestituie cutia cu bomboane.Pierzîndu-l din ochi, Dănuţ se aşeză din noupe strapontin şi, ca şi cum şeful gării i-ar fi fost singura şi ultima bucuriede-a lungul drumului amar, începu să plîngă.O doamnă, din uşa cabinei alăturate, privisetoată scena. Se apropie de Dănuţ cu un pachet de şocolată.- Cum te cheamă, puiule?- Dănuţ! suspină el ridicîndu-se în picioare.- Bravo, nene! Halal fecior! Îţi seamănă!clipi confratele către domnul Deleanu, arătîndu-i cu dege­tul idila de pecoridor. ...Trei gînduri urmăreau prin noapte acelaşitren căutînd pe-acelaşi călător.   IV "MOŞ GHEORGHE, NU TRAGI DIN LULEA?" La tante Julie,La tante Sophie,La tante MelanieEt l'oncle Leon... (1) - Ah! Papa! Iar ai greşit! îl dojeni Olguţazburlindu-i părul cu podul palmei.Domnul Deleanu, aplecat peste umărul Olguţei,asupra pupitrului descifra, cu glas de bariton răguşit, şansoneta adusă de laBucureşti o dată cu răguşeala. Olguţa îl acompania la pian.- Vezi, papa, tu cînţi: si-sol-mi-do - în loc să cînţi: si-la-si-do. Ascultă-mă pe mine.Începu din nou, şuierîndmelodia şi bătînd tactul cu piciorul. Domnul Deleanu fredona cu buzele în­chise,dînd din cap.- Ei, papa, iar?! Ce-are să spuie mama?Domnul Deleanu îşi luă o figură de şcolarprins cu lecţia neînvăţată.- De ce greşeşti tu, papa, tocmai la l`oncleLeon?- Mare mister! se încruntă domnul Deleanu. Eucred că tante Melanie îmi pune piedică!Olguţa bufni de rîs. ¹ Mătuşa Julie, / Mătuşa Sophie, / Mătuşa Melanie / Şiunchiul Leon (fr.).  - Vai, papa! Dac-ai şti tu cine-i tante Melanie,n-ai spune una ca asta!- Da tu de unde-o cunoşti?- Aşa!... Mi-o închipui eu... Ştii, papa, areochelari pe vîrful nasului şi se uită pe deasupra lor, o invocă Olguţa,sculptînd-o cu degetele în aer.- Şi ce mai are?- Aa! Un neg... un neg păros deasupra buzei!Şi-i slabă ca un ţîr...- ...Cu ochelari, adaugă domnul Deleanu.- Stai, papa! Are musteţi!- I-auzi!- Zău, papa! Mă jur! Cînd mănîncă ouă fierteîi rămîne gălbenuş pe musteţi. Asta-i greţos! Vai, ce urîtă-i!... Papa, tanteMelanie e nevasta lui oncle Leon, săracul de el.- Ce-ţi spuneam eu! Vrea să divorţeze şi m-aangajat pe mine avocat.- Nu primi, papa. Oncle Leon aredreptate. Tante Melanie e o zgripţuroaieă. Ea îl persecută.- Ce-i de făcut?- S-o persecutăm şi noi pe ea.- Atunci hai să mai cîntăm odată.- Hai.Şi din nou, glasul de soprană şi cel debariton silabisiră pomelnicul ritmat al tantelor.Dimineaţa intra pe ferestre ca un viscol depolen, aurind sclipitor covoare şi oglinzi. Monica şedea pe divan lîngă sobă, ţinînd pegenunchi o carte din "Bibliothèquerose".- Săraca Olguţa! oftă ea adînc din cap.Din întîmplare, Monica aflase adevăratapricină a contramandării plecării la Iaşi, dar făgăduise doam­nei Deleanu să nuspuie nimic Olguţei.... Et l'oncle Leon.- Bravo, papa!- Cu aşa profesoară ajung departe!- Ştii ce, papa? Hai să te-nvăţacompaniamentul!- Vrei să mor?- Hai, papa... c-un deget măcar.Vrînd-nevrînd, domnul Deleanu se aşeză lapian.Olguţa începu să-i călăuzească degetelenedibace prin­tre clapele uniforme.Uşa salonului se deschise încetişor. Anica-şi vîrî numai capul, aşteptînd. Monica ieşi afară.- A venit doctorul?- Da, duduie, înghiţi Anica ştergîndu-şiochii cu pestelca... Cere coniţa spirtul din dulap şi un prosop curat.Cu prosopul şi sticla în mînă, Anica o luă lagoană pe scări. Monica intră în salon cu fruntea încreţită şi ochii grei. La tante Julie,La tante Sophie,La tante MelanieEt l'oncle Leon... Doamna Deleanu ieşi cu doctorul în tindă.- ...?- Dă, doamnă... azi... mîne: e o chestie deore.- Să-l transportăm la Iaşi, la spital...- Păcat de cheltuială! Nu rezistă.- ...Anica, du-l pe domnul doctor la curte...Dom­nule doctor, vorbi doamna Deleanu trecîndu-şi mîna peste frunte, fetiţa meaîl iubeşte pe moş Gheorghe... Aş vrea să nu ştie... O lăsăm să creadă că eştiun client al bărbatului meu, venit pentru afaceri.- Voyons! N-aveţi nici o închietudine,zîmbi doc­torul ridicînd mîna. În cinci minute sîntem cei mai buni amici. J'enfais mon afjaire (1). ¹ Ia te uită!... Mă descurc eu (fr.). Văzîndu-l pe doctor, ţăranii aşezaţi peprispă se ridicară în picioare, salutîndu-l adînc.- Scapă, domnule doftor? întrebă unul.- Ceva moştenire? glumi doctorul ascuţindu-şiprivirea. N-aveţi nici o grijă. Mult nu mai are.Urmat de Anica, doctorul trecu înainte;trăsura-l aştepta la poartă cu Ion pe capră.- Spurcăciune! scuipă printre dinţiOţăleanca, urmîndu-l c-o privire duşmănoasă pornită din ochii uzi de lacrimicurate.Moş Gheorghe cercă să închege un zîmbetmucalit cu colţul buzei şi coada ochiului; zîmbetul răsări trist pe faţa topităîn jurul ochilor amari de suferinţă.Doamna Deleanu se aşeză pe marginea laviţei,bini­şor.- Vrei ceva, moş Gheorghe?- Duduie, şopti el rar, frămîntîndu-şidegetele sub­ţiate, di ci m-o mai împuns?- Fiindcă aşa trebuie, moş Gheorghe. Asta-ţidă sănătate.- Sărut mîna... da eu aş zice să viepărintele. Ochii lui moş Gheorghe stăruiră umili subt privi­rea doamnei Deleanucare, încet, întoarse capul.- Bine, moş Gheorghe, are să vină şipărintele... dacă vrei.Un oftat greu curmă tăcerea.- Te doare, moş Gheorghe?- ...Ochii moşneagului, îndreptaţi spre ferestrelelumi­noase, se umplură de lacrimi.- ...Am să ţi-o aduc mai încolo, moşGheorghe.Odăiţa în care Olguţa descoperea fructele dinli­vada Oţălencei, după aromă, de cum intra pe uşă, mirosea acum a iod, a eterşi a spirt ars.- Bună ţuică, domnule Deleanu.- Bătrînă.- Bună şi bătrîneaţa la ceva! clipi doctorul.Şi întorcîndu-se către Olguţa: A la vôtre,mademoiselle!Olguţa îl privi cu ochi de miop şi-şi vîrîdin nou nasul în carte, obraz în obraz cu Monica.- Monica, ai băgat de seamă? Clientul se radepe frunte! şopti ea, prefăcîndu-se că ceteşte.Profira ieşi cu tablaua, aruncînd doctoruluio pri­vire scîrbită: mîncase toate aperitivele.- Şi cu ce se delectează, mă rog,domnişoarele? Dacă nu-s indiscret? le întrebă doctorul aşezîndu-se pe divanalături de ele.- Les malheurs de Sophie(1), recitărepede Monica, titlul cărţii, strîngîndu-se în Olguţa.- Les malheurs? A! Nu! Cu-aşacetitoare trebuie să schimbăm titlul. Eu propun: Les bonheurs de Sophie(2).Spiritual, aspiră aer pe nas. Olguţa seîncruntă.- Şi vra să zică, Sofia dumneavoastră enenoro­cită? Ia puneţi-mă şi pe mine la curent cu nenoro­cirile ei.- Cum nu, se oferi Olguţa, privindu-l dreptîn ochi.- Vous avez la parole. (3)- Sofia noastră, începu Olguţa descoperindu-şifruntea, combativ, era o fetiţă ca şi noi...- Frumoasă, cuminte şi amatoare de poveşti,îi luă doctorul vorba din gură.- Şi binecrescută, adăugă scurt Olguţa.- Bucuria părinţilor, încheie doctorul.- De unde ştii mata? ¹ Nenorocirile Sophiei, roman al contesei de Segur(1799-1874) (fr.).² Bucuriile Sophiei (fr.).³ Aveţi cuvîntul (fr.). - Aa! Ce nu ştiu eu?! Îmi spune degetul celmic.- Daa? Te rog să spui mata degetului cel mic- care? de la mîna stîngă, de la mîna dreapta... sau de la picior?- Iacătă-l!Olguţa îl privi cu deosebită şi lungăatenţie.- Te rog să-i spui mata că spune minciuni şi drept pedeapsă să-itai unghia.Unghiile doctorului erau tăiate - sau, maiexact mîncate - scurt. Numai degetul cel mic al mîniidrepte era privilegiat cu prisosinţă, datorită pesemne unei concepţii estetice.- Ha-ha! Şi de ce spune minciuni, domnişoară?- Fiindcă Sofia noastră nu era bucuriapărinţilor.- Nu-mi vine a crede!- Ascultă mata şi ai să vezi.- Je suis tout oreilles. (1)- Odată, vine un domn în vizită la părinţiiSofiei...Domnul Deleanu, subit, se aşeză pe divan, lapicioa­rele Olguţei.- Sofia tocmai cînta la pian. Ce să facă? Sescoală şi ea să-l primească pe musafir, fiindcă era o fetiţă binecrescută. Darmusafirul n-o lăsa în pace. În loc să stea de vorbă cu părinţii Sofiei - cumstau oame­nii mari - el vorbea cu Sofia...- Olguţa, eu aş propune să ne aşezăm la masă,se amestecă domnul Deleanu.- N-o aşteptăm pe mama?... Şi-atunci, urmă Ol­guţaîndîrjită, Sofia nu s-a mai putut ţine şi i-a spus în faţă: "Domnulemusafir, nu pot să te sufăr: fiindcă te razi pe frunte, fiindcă miroşi ca ofarmacie şi fiindcă nu-mi dai pace".Tăcere gîtuită.Uşa se deschise. Doamna Deleanu intră cu opre­făcută însufleţire. ¹ Sînt numai urechi (fr.). - O veste bună: o scrisoare de la Dănuţ.- Ia să văd, sări Olguţa.- Haidem la masă... Ei, cum vă-mpăcaţi? întrebă doamna Deleanu pe doctor.- Admirabil! Ne tachinăm deja. Ştiţi: "Quis'aime se taquine(1)^l".Domnul Deleanu îşi muşcă musteaţa,strănutînd.Din plicul deschis se revărsă pe farfuriadoamnei Deleanu un teanc de fotografii.- Dănuţ! Uite: Dănuţ! se bucură doamnaDeleanu.- Ia să vedem, mamă.- Tuns! se-ntristă doamna Deleanu, privind cude-amănuntul fotografia proaspătului licean.Singur doctorul îşi mînca omleta cu brînză şiver­deţuri.- Mamă, uite: scrie ceva pe dos.- "Pentru Monica de la Dănuţ", cetidoamna De­leanu slova caligrafică... Poftim, Monica.Zugrumată de emoţie, Monica şi luă fotografiafără s-o privească, o aşeză pe genunchi pipăind-o cu de­getele, înghiţi, şi-şitrecu şervetul peste obrajii aprinşi.- "Pentru papa de la Dănuţ".- Hei! Ca o ridiche! Căpăţînosul tatei!- Asta-i pentru mine. "Pentru Olguţade la Dănuţ."- Mamă, da aceea pentru cine-i?- "Pentru moş Gheorghe..." cetirepede, oprindu-se prea tîrziu, doamna Deleanu.- Bravo, Dănuţ! jubilă Olguţa. Eu i-o duc luimoş Gheorghe.Toţi se posomorîră. Numai doctorul zîmbi, clipind cu înţeles cătră doamnaDeleanu.- Staţi, mă rog, interveni el mestecînd.Daţi-mi şi mie o fotografie. Nu-s eu prietenul juneţii? 1 Cine se iubeşte se tachinează (fr.). - Poftim omletă, ripostă crunt Olguţaîndesînd farfuria înspre el.- Chiar aşa. Hai să mîncăm, se scutură doamnaDeleanu.- Ce scrie, mamă? Ceteşte scrisoarea.- "Dragă mamă, mi-e foarte dor de voitoţi, de moş Gheorghe şi de Ali"...O pauză lungă.- Lasă, Alice. Ceteşte fiecare după masă.Dacă n-ar fi fost doctorul la dejun, omletas-ar fi întors aşa cum venise, fără ca bucătăreasa să se mire.- Mamă, eu mă duc la moş Gheorghe să-i ducfotografia, anunţă Olguţa urmărind cu o privire cruntă pe doctorul care intraîn salon.- Lasă, mai tîrziu, Olguţa. Moş Gheorghe-idus la pădure. Mergi cu tata cînd s-o întoarce.- Mergi şi tu, papa?- Nu ţi-am promis? Îi facem noi doi o vizită!- Şi ne dăm în scrînciob?- Vai!- Şi pe client îl lăsăm acasă, nu?- Nici vorbă!- Bravo, papa! respiră Olguţa. Nu pot să-lsufăr. Ai văzut cum mănîncă?Doamna Deleanu întinse Olguţei scrisoarea luiDănuţ.- Ceteşte-o cu Monica. E vorba de niştegavanoase! cercă ea să zîmbească.Auzind cuvîntul gavanoase, rostit de doamnaDe­leanu, Olguţa tresări. Luînd-o pe Monica de mînă, se grăbi spre odaia ei, încare nu se făcuse încă foc fiindcă Olguţa pretindea că-i prea cald.Doamna Deleanu începu să plîngă.- Biata Olguţa! dădu din cap domnul Deleanu.Olguţa cetea cu glas tare scrisoarea luiDănuţ; lîngă ea, Monica urmărea cu privirea şirurile neregu­late pe care ar fivrut să le alinte şi să le sărute."...Băieţii de aici mă rîd fiindcă vorbesc moldoveneşte.Chiar m-au poreclit «Şoldoveanu» şi «domnul Măi». Mie nu-mi pasă. Numai mi-iciudă că spun minciuni! Spune şi tu, mamă dragă, dacă-i adevărat că eu spun:«şi mai faşi» în loc să spun «ce mai faci?»"...- Nu-s eu acolo, că v-aş arăta eu şi maifac! se stropşi Olguţa la nevăzuţii munteni, prigonitori ai lui Dănuţ.- Da nu-i adevărat, Olguţa. Dănuţ nuspune-aşa! sări şi Monica, aprinsă de mînie.- Sigur dă nu spune! Da-s proşti muntenii!Ştii, ei îs cam surzi! explică Olguţa compătimitoare. Cînd vorbeşti cu unmuntean trebuie să ţipi, altfel nu te-nţelege. N-ai auzit? Ei nu spun măi canoi. Ei ţipă: băăă!..."Da nici eu nu m-am lăsat", urmă Dănuţ în­dărătnic.- Bravo ţie! aprobă Olguţa pe neştiute.Monica primi omagiul...."Ieri, cînd intram în clasă, un băiatspunea arătînd pe nişte băieţi dinaltă clasă: «Mă, ei are liber, al dracului!" Atunci eu am sărit şi i-amspus că nu ştie să vorbească româneşte, fiindcă în româneşte subiectul seacordă cu predicatul, ş-atunci trebuia să spuie: ei au liber». Toţibăieţii rîdeau şi spuneau că el are dreptate, fiindcă eu sîntşoldovean căpăţînos. Eu n-am spus nimica"...- Foarte rău! dezaprobă Olguţa.- Ce era să facă săracu Dănuţ? îl apărăMonica.- Să-i insulte şi să-i bată."...da în ora de română, l-amîntrebat pe domnul Ilie Popescu cum se spune. El mi-a dat dreptate. Da eu nu mai pricep nimic! Chiar el spune tot aşa: «Eiare»! Spune tu, mamă dragă, şi-a bătut joc de mine sau nici el nu ştieromâneşte?"- Ilie Popescu, eşti un prost! Se cunoaşte şidupă nume că-i prost; nu-i aşa, Monica?- De ce, Olguţa? El i-a dat dreptate luiDănuţ.- Nu trebuie să ţii cu proştii, Monica. Ei n-aredreptate niciodată ."De cînd m-am tuns mi-i foarte frig. Şinu ştiu de ce, da mi-i ruşine cu capul gol! Ce-ar mai rîde Olguţa să mă vadă aşa!"- Săracu Buftea! zîmbi Olguţa, privindfotografia din mînile Monicăi. Parcă-i dat cu var pe cap!Olguţa reîncepu lectura. Monica nu-şi mai luaochii de pe fotografie. Asculta şi privea. Dănuţ, în uniformă cu pantalonilungi avea o poziţie foarte fotografică: un picior înainte, ca la comandamilitărească "pe loc 'paus!"; o mînă voivodal înfiptă în şold,cealaltă, purtătoarea chipiului, atîrnînd ţapănă de-a lungul coapsei; capulstrîmbat în sus. Surîdea serafic mînei nevăzute a fotografului. Roşi, obrajii Monicăiîşi în­suşiră zîmbetul.Scrisoarea se isprăvea cu următorulpost-scriptum: "...Şi eu am mîncat dulceaţă din gavanoasele de laOlguţa. Bună mai era, mamă dragă! Numai la noi acasă se face aşa bunădulceaţă!"- Bravo, Dănuţ! Aşa aş fi scris şi eu.Olguţa admira retorica măiestrie cu careDănuţ îmbinase spovedania jafului dulceţilor păstrate pentru iarnă, cu slăvirealor şi măgulirea păgubaşului - fără să-şi dea seamă că acel "bună mai era,mamă dragă!" departe de a fi un vicleşug, pentru Dănuţ era o naivă şideplină doină.După împărtăşanie, moş Gheorghe privise lungabu­rii albăstrii ai fumului de tămîie plutind înfloriţi prin odaie. De la o vreme aţipise. Acum dormea cu faţa în sus.Braţele-i atîrnau în lături, grele. Şi trupul, şi chipul păstrau parcăîntipărirea resemnată a unei răstigniri.Doamna Deleanu îl veghea, aşezată pe unscăunel alături de laviţă, cu coatele sprijinite pe genunchi şi frunteacufundată în palme.Veghea şi Oţeleanca. Neîndrăznind să steajos, subt acelaşi acoperămînt cu doamna Deleanu, şi fiind oste­nită de lungaşedere în picioare, îngenunchease în faţa icoanelor.Doctorul, întins pe prispă, la aer curat,cetea un roman franţuzesc, făcînd reflecţii specific româneşti....Pe cînd era de-o samă cu Olguţa, doamnaDeleanu căpătase de la moş Gheorghe un dar nepieritor, ca trandafiriiIericonului: zîmbetul copilăriei. Fără de moş Gheorghe nu l-ar fi cunoscut. Nudoar că n-o iubeau părinţii! Dar mama doamnei Deleanu, greu zdruncinată de lanaştere, trăise mai mult prin străi­nătate. Venirile ei acasă - din ce în cemai rare - nu aduceau decît o faţă mai istovită, un zîmbet mai chinuit şi oporuncă de linişte sfătuită de doctori şi rostită de Fiţa Elencu în faţamormanelor de jucării proaspăt aduse. Conu Costache Dumşa, prins de viaţapolitică, dezmierda distrat, uneori numai - ş-atunci c-un oftat de mîhnire -capul fetiţei timide cu care avea să i se stingă numele. În schimb, străjerineclin­tiţi ai copilăriei ei în căminul părintesc, fuseseră ochii Fiţei Elencu,verzi, ca un mucegai nimicitor al oricărei frăgezimi. Mai tîrziu, dascăli şiguvernante, tot subt diriguirea Fiţei Elencu, o învăţară să fie bătrînă laminte, deşteaptă, posomorîtă şi savantă şi în alte limbi decît cea românească.Moş Gheorghe-i ţinuse loc de mamă şi bunic.El alungase tot atîtea lacrimi pe cît deşteptase zîmbete şi-nviorări pe chipul palid al feţei istovite deînvăţătură şi singurătate.Şi ea fusese odată "duduiţamoşului". Acum era Olguţa... Şi moşul copilăriei lor se ducea...Degetele doamnei Deleanu mîngîiară uşor părulalb al moşneagului.Alte amintiri, de mai tîrziu, înlocuirăpe-ale copi­lăriei; şi acestea tot de moş Gheorghe legate şi de căsuţa lui....Fiţa Elencu prinsese la Iaşi - era multde-atunci - o scrisoare de dragoste de la tînărul Iorgu Deleanu, profesorul defilozofie al nepoatei sale.- Ce-i asta, Alice? întrebase ea cuscrisoarea în mînă şi un zîmbet oţeţit în ochi.Inima nepoatei simţise greutatea întregeiplanete.- Ia să vedem noi ce-a scris domnulprofesor, începuse Fiţa Elencu aşezîndu-se într-un fotoliu... "Dragamea Alice" Bre, bre!... Vra să zică, scumpa mea nepoată, un slugoi, unDeleanu oarecare, are cutezanţa să te tutuiască pe tine, odraslă de neamboieresc! Frumos! Tare frumos! Ştii tu, fetiţo, pentru ce-s făcute bicele?...Nu ştii. Ei, să te-nveţe mătuşă-ta, că-i mai bătrînă. Bicele, dragă nepoată,sînt făcute pentru tălpile groase, ca să le facă mai subţiri... şi maisimţitoare. Şi cum mai spune? "Dragă!" Un adiectiv foartenecuviincios!... Şi ce mai spune? "Mea!" Cum se poate! Nu-ţipare ţie, scumpa mea nepoată, că acest posesiv nesăbuit porneşte dintr-ominte cu totul smintită? Că altfel nu-i cu putinţă să îndrăznească un fecior derobi să fure un cuvînt aşa de boieresc!... Mata, fetiţo, încheiase Fiţapăturind scrisoarea ca pe un document de mare preţ, ai să mergi cu mine laţară, şi acolo am să-ţi spun eu "draga mea Alice" pînă ce ti-i săturade dragoste, ca să nu mai simţi nevoia să ţi-o spună slugile.Fiţa se ţinuse de cuvînt aşa de vertiginos,încît tînărul Iorgu Deleanu găsise numai o uşă închisă încasa unde preda lecţii de filozofie. Pe cînd nepoata Fiţei învăţa la Medelenisă-şi stăpînească lacrimile subt atenta priveghere a ochilor verzi, tînărul Iorgu Deleanu le lăsă să curgă în voie, la Iaşi, căpătîndbile din ce în ce mai roşii la examenele de drept.Într-o bună zi, vine la curte mama Anica,nevasta lui moş Gheorghe.- Sărut mîna, duduie, oftase ea ca să-şiascundă zîmbetul, o căzut la pat moşneagul.Fără să mai aştepte încuviinţarea Fiţei,"duduiţa moşului" pornise într-un suflet. Moş Gheorghe o întîmpinase- mohorît de vesel ce era - în tindă.În loc de boală - tînărulIorgu Deleanu.Moş Gheorghe ştia bine cine-i şi ce poateFiţa Elencu. Totuşi nu pregetase.O după amiază întreagă, Moş Gheorghe şi mamaAnica pîndiseră pe geam pentru fericirea de la spa­tele lor. O noapte întreagădormiseră pe prispă, fiindcă în odăiţa lor dormea somn fericit, somn ti­neresc"dragul duduiţei"....Cresc uneori în faţa caselor copilărieimasivi şi blînzi stejari, al căror zvon de frunze, al căror cor de cuiburi, cuzilele şi anii tot mai scump îţi este, fiindcă în frunză şi în cuiburi trăiescşi cîntă amintiri şi fiindcă umbra lor e dulce ca o dragoste. Şi dacă seîntîmplă ca securea să-i abată, căderea lor e-o prăbuşire de trecut, şi golullipsei lor vaier de jale.În tăcerea odăiţei nus-auzea decît suflarea hur­ducată şi şuierătoare a lui moş Gheorghe. Cuhîrşcăit de ferestrău, moartea dobora un blînd stejar.Doamna Deleanu plîngea.Oţăleanca se închina la icoane.Cînd povestea sau cînd pleda, domnul Deleanuera stăpînit de un zbucium meridional care-l făcea să nu-şi găsească astîmpăr.Odată, la Curtea cu juri, înfierbîntat de oratorie şi de întreruperi, părăsise,încetul cu încetul, banca apărării; şi începuse să înainteze... Ajunseseîn mijlocul sălii, între acuzat şi juraţi.Fără să-şi dea seama, valsa mereu, înaintîndspre masa Curţii, pînă cînd preşedintele sunase clopo­ţelul:- Domnule avocat, îmi permiteţi să chemaprodul să mute masa Curţii... ca să aveţi loc!- Mă iertaţi, domnule preşedinte, replicasedom­nul Deleanu, oprindu-se. Adevărul te poartă înainte, ca un asalt spredreptate. Mulţumesc onoratei curţi că m-a trimes la timp îndărăt.De astă dată, subiectul povestirei era în celmai desăvîrşit acord cu temperamentul povestitorului. Isprăvile celor"trei muşchetari" nu erau numai povestite, ci şi redate prin gest şiatitudine. Spada neînvinsă a lui "d'Artagnan", redusă la proporţiilepitice ale coupe-papier-ului de pe birou, doborîse atîţia guarzi de-aicardinalului Richelieu, încît domnul Deleanu, cînd înainta, de bună credinţă,dădea la o parte cu piciorul imaginare cadavre. Coupe-papier-ul nu maiavea pic de praf: după fiecare duel, domnul Deleanu îl ştergea de sînge.Abat-jour-ul lămpii, răsturnat pe covor, arătacă slujise de fetru ceremonioaselor saluturi schimbate între bravii Athos,Porthos, Aramis şi al patrulea muşchetar al treimei: gasconul d'Artagnan.Ceaşca de cafea neagră era mînjită pedinăuntru de drojdie, fiindcă - deşi golită de pe la mijlocul povestirei -domnul Deleanu o răsturna pe gît, muşchetăreşte, sorbind din ea închipuireaacelor savuroase vinuri care răscumpărau - în scurtele po­pasuri - truda şiîncercările celor patru bravi.Monica şi Olguţa aveau mişcări de rîndunele,ur­mărind zigzagurile povestitorului prin larga încăpere.- ...Porthos îi vede, da ce-i pasă lui depatru-cinci-şase guarzi de-ai şnapanului de cardinal! C-un brînci numai,răstoarnă cal cu călăreţ cu tot...Un scaun căzu trosnind.- ...înşfacă pe călăreţ...Cea mai nimerită întruchipare a călăreţului cardinalicescera statuia justiţiei cu balanţele veşnic strîmbe. Domnul Deleanu înşfacăjustiţia de bronz.- ...şi-ncepe să facă mulineuri: trei guarzicad morţi, doi răniţi, ceilalţi fug.Ultimul guard - Justiţia - căzu din greu pecovor, în aplauzele Olguţei. Caritabilă, Monica ridică Justiţia punînd-o lalocul ei pe birou.Ca un "Hristos a înviat" rostit depreot şi apoi de mii de guri, roşeaţa soarelui - din nor în nor, din zare înzare - iluminase cerul.Ograda casei lui moş Gheorghe, încetul cuîncetul se umpluse de ţărani. Veniseră să afle veşti despre cel mai bătrîn şicel mai bun dintre ei. Unii şedeau jos la pămînt, alţii pe prispă, alţii înpicioare, tăcuţi şi solemni ca la moartea unui voievod.Moş Gheorghe deschise ochii: erau turburi. Îiîn­chise iar. O luptă fără trupuri se încinse în tăcerea odăiţei... MoşGheorghe deschise din nou ochii. Gîndurile se mişcau anevoie ca nişte caretroienite prin nebulosul îngheţ al iernii.Doctorul îi luă pulsul. Întîlnind chipulstrăin, ochii lui moş Gheorghe se înturnară. Privi prin încăpere... orecunoscu... Începu să caute... Ochii doamnei De­leanu întîlniră privirilemuribundului. Doamna Deleanu îşi trecu mîna peste frunte:uitase.- Du-te acasă, şopti ea Oţălencei. făcîndu-isemn să se apropie, şi ad-o pe Olguţa.Cu multă trudă, moş Gheorghe îşi urni capuldin loc: aplecîndu-şi-l sărută mîna doamnei Deleanu.Alexandre Dumas scrisese aventurile celortrei muşchetari; domnul Deleanu le istorisea prin viu grai. Pornind poate de laadagiul juridic: "La plume est serve, la parole est libre(1)^l"- povestitorul imensifica romantismul romancierului. Domnul Deleanu nu maiera avocatul Iorgu Deleanu, ci al cincilea muşche­tar inedit: verbalul viteazTartarin de Tarascon.Aşa că muşchetarii luptau cu oştiri întregipe care, fireşte, le biruiau neglijent. În plin galop, Porthos smulgea buchetede stejari - sau alţi giganţi vege­tali - pe care le arunca în capeteleurmăritorilor, fără ca armăsarul de subt el - de cea mai romantică rasă - săbage de seamă adaosul miilor de kilograme.D'Artagnan trecea singur prin rîndurileduşmane - ca Isus pe valurile mării - împărţind în dreapta şi-n stînga trăsnetede spadă şi interjecţii româneşti.Iar cînd toţi patru muşchetari luptaudelaolaltă, vîntul celor patru spade dezrădăcina pădurile. Dacă şnapanul deRichelieu ar fi fost mai practic, ar fi apelat la patriotismul muşchetarilor înloc să-i pri­gonească. Şi muşchetarii - flamberge au vent(2) - ar fifăcut mulineuri din zori şi pînă-n seară, purtînd astfel cu vîntul galic alspadelor toate corăbiile Fran­ţei pe mări şi oceane...De-acum înainte, haiducii naţionali aveauserioşi rivali în stima Olguţei. ¹ Condeiul este sclav, cuvîntul este liber (fr.)² Cu panaşul fluturînd în vînt (fr.). Anica bătu de cîteva ori în uşă. Neprimindnici un răspuns, intră.- ...O lovitură la stînga: bang! Adversarul oparase...Olguţa se încruntă: palpita.- ...O lovitură la dreapta... Ce vrei?întrebă d'Artagnan dînd cu ochii de Anica.- Afară! ţipă Olguţa. Spune, papa.- Adversarul era chiar Athos?- Eeei!Anica nu-şi lua ochii de la domnul Deleanucare urma aprins povestirea. Văzînd că nu-i luată în samă, înaintă spre birou.- A trimes cuconiţa după duduia Olguţa.- ...Adversarul lui Porthos era chiar Aramis!- Aaa!- Lui moş Gheorghe-i rău de tot, vorbi tareAnica.- Ce-ai spus? sări Olguţa.Anica fugise. Olguţa se uită la domnulDeleanu cu fruntea încreţită. - Ce-a spus, papa?Domnul Deleanu, trezit, cuprinse cu palmelecapul Olguţei, strîns de tot, sărutîndu-l pe frunte. Olguţa clipi, se smunci,deschise uşa şi o rupse la fugă.Văzînd-o pe Olguţa, ţăranii din ogradă sedescope­riră ridicîndu-se în picioare. Olguţa trecu în goană printre ei,privindu-i zăpăcită.- Moş Gheorghe! ţipă ea din tindă, gîfîind.Oţăleanca intră după ea. Doamna Deleanu şidoc­torul se ridicară în picioare. Olguţa se uită cînd la unul, cînd la altul,fără să primească nici un răspuns.În vîrful picioarelor intrară domnul Deleanu,Monica şi Anica. Tinda se umpluse de capete. Toţi tă­ceau apăsător.Obrajii Olguţei albiră. Se apropie de laviţă,privindu-l pe Moş Gheorghe cu spaimă şi neîncredere. Moş Gheorghe nu mai puteanici să-i vorbească, nici să-i zîmbească. Abia o zărea poate - cu aburul desuflet rătăcit în ochi.- Moş Gheorghe, nu tragi din lulea? îlîntrebă Olguţa tainic, aplecîndu-se asupra lui ca să n-o audă nimeni.Pleoapele moşneagului se zbătură pe albulochilor. Olguţa luă luleaua de pe masa cu bucoavne. Toţi se fereau din caleaei. Aşeză luleaua în mîna lui moş Gheorghe, zăbovind îndelung cu mînuţa ei rece pe îngheţul degetelor albe.Se duse din nou la masa cu bucoavne, luăcutia cu chibrituri, se apropie de laviţă. Aprinse chibritul. Luleaua căzu dindegetele ţapene... Chibritul ardea pîlpîind în mînuţa tremurătoare.Oţăleanca întinse lumînarea şi o aprinse dela chibritul pe sfîrşite, stingînd totodată flacăra care ardea degeteleOlguţei.- Dumnezeu să-l ierte!- Pentru ce? întrebă rugîndu-se Olguţa, cu osfîşietoare duioşie.Dar toţi plecară capetele.Şi icoanele din părete tăceau severe.O amiază rece, cu cerul îmbătrînit de nouri suri.Deasupra satului suna clopotul, amintindcerului depărtat intrarea în pămînt a unui om. Pe uliţa cea mare şi prin faţaogrăzilor nu se vedea ţipenie de om în vrîstă; numai copii de cei mărunţi carevor­besc cu gîzele, se sfădesc eu vrăbiile şi se supără pe copaci. Satul păreaal copiilor.La cimitir, sătenii cu capetele plecateîndărătul familiei Deleanu ascultau clopotul jalnic.Cînd începuse slujba la mormînt, Olguţa sedes­coperise. Pletele ei negre fluturaseră în vîntul aspru laolaltă cu pleteleflăcărilor şi-ale moşnegilor.Preotul era bătrîn. Cimitirul, blînd. Vorbeleslujbei semănau cu-acele amuţite în bucoavnele căsuţei deşarte."Moş Gheorghe, unde eşti?"- Fie-i ţărîna uşoară.Şi deasupra mormîntului ţăranii adîncirăcrucea de stejar.Dacă ar fi văzut moş Gheorghe ochii duduiţeilui, încercănaţi ca niciodată şi pironiţi fără de lacrimi asu­pra mormîntului -"Aici-s, duduiţa moşului" - pri­virea lor l-ar fi împovărat mai greudecît ţărîna umedă care-l pecetluise între morţi.Îndărătul caselorboiereşti începuse praznicul de pomenire pregătit de doamna Deleanu dupădatini.Cu mîna ei, Olguţa vărsă din cană în ulciorulfiecă­ruia. Doamna Deleanu şi Monica împărţeau pa­harele cu rachiu de petablaua purtată de Oţăleanca.Anica, Profira şi Safta - bucătăreasaoamenilor de pe moşie - aduceau felurile de bucate.Sfiala posomorîtă adusă de la cimitir nu ţinumult. Mai întăi vorbiră amintirile bătrînilor. Pe urmă iz­bucniră glumeletinerilor: la început în şoaptă, la ureche, apoi făţiş. Rachiul, supa fierbinteşi prive­liştea bunătăţilor calde înteţiră voioşia.Olguţa se încruntă. O vorbă aprigă îi aprinseochii... dar porni spre casă, strîngîndu-şi buzele uscate. În faţa scărilor seopri, ca alungată de cineva. Se în­dreptă spre grajd. Acolo nimeni nu rîdea......Acolo, pe capra trăsurii neclintite, fărăde cai, fără de hăţuri, un copil plîngea cu mînile pe ochi.Şi dumnezeul minunatelor poveşti nici nutrimese îngeri să se-nhame zburători; nici nu cuprinse de la spate pumnii uzi, dîndu-le hăţuri, nici nu şopti c-unzîmbet blînd:"Mînă mata, duduiţă".- Stai jos, părinte.Vîrînd mîna subt rasă, preotul scoase laiveală un plic.- Cucoane Iorgule, acum doi ani, moş Gheorghe- Dumnezeu să-l ierte - mi-o încredinţat o hîrtie pentru domnia-ta. Iacăt-o.Domnul Deleanu luă plicul de pînză cu peceţiroşii. Pe-o faţă de coală, mîna lui moş Gheorghe aşternuse tremurătoarechirilice. După o scurtă aruncătură de ochi, domnul Deleanu se uită la preot.- Părinte, eu am cam uitat slova asta. Fiibun şi ceteşte.Preotul îşi puse ochelarii şi dădu glasvoinţelor din urmă ale celui dus. Începea moş Gheorghe, luîndu-şi rămas bun dela stăpînii săi şi mulţumindu-le pentru pînea care o mîncase la casa lor şipentru bunătatea cu care-l învredniciseră. Apoi arăta în­trebuinţarea ce roagăsă se dea banilor pe care i-a agonisit. Apoi:..."Eu Gheorghe Iernilă, las cu limbă de moarte casa şigospodăria me copiilor lui cuconu Iorgu De­leanu, adicătelea, duduii Olguţa şilui cuconaşu Dă­nuţ. Sî li hie casa şi pămîntul mieu loc degioacă după moartea me precum le-o fost şi cît am trăit. Iară sipetulbrăşovenesc, ce am dar de la răposatul cuconu Costache Dumşa, îl lăs cu totce-i în el duduii Olguţa. Am adunat în sipet oleacă de zestre, din munca me,pentru duduia Olguţa. Şi vă roagă moşu cu plecăciune şi supunere să faceţiduduii Olguţa haină de mireasă din mătasurile adunate în sipet. Că dacă n-amavut eu parte s-o văd mireasă, măcar de-atîta bucurie să am parte, că mult amiubit-o"...Între timp, doamna Deleanu intrase în biroucăutînd-o pe Olguţa. Vorbele testamentului se îmbinau în mintea ei cu dialoguridin alţi ani, lămurindu-le."Cît, moş Gheorghe, că-i bun şiieftin.""Ba mătasă, sărut mîna, că-i scumpă şifrumoasă"."Şi pentru ce, moş Gheorghe? Că doarfată de măritat n-ai?""Sî hie! Ştie el moşu!""Şi mi-i iertat mie, ca slugă veche aneamului dumneavoastră şi ca om bătrîn, să ridic ochii la stăpîna me, duduiaOlguţa, şi să zic: «Duduita mo­şului, să nu-ţi hie ruşine să primeşti săstre dela o slugă, că munca şi dragostea îs sfinţite chiar de Domnul nostruDumnezeu»" ...Numai doamna Deleanu ştia - din întîmplare -că Olguţa îmbrăcase într-ascuns rochiţa de doliu a Monicăi pentru înmormîntareaslugei care-şi închi­nase munca anilor din urmă unei albe rochii de mi­reasă.Noaptea de toamnă era umedă şi amară, caizgonită din fundul unui ocean.Pe peronul gării, doamna Deleanu, domnulDeleanu şi fetiţele, strînşi în jurul geamandanelor, şedeau tăcuţi ca o familiede emigranţi.Trenul intră în staţie cu o întîrziere de unceas. Se suiră repede. Pe coridorul neluminat un glas bărbătesc întrebăcăscînd:- Ce gară mai e şi asta, domnule? Cînd dracuo să mai ajungem cu-atîta stat pe loc!Olguţa strînse pumnii.Gorniţa sună scurt. Trenul porni din anonimagară a vacanţelor sure oraşele cu nume atît de cunoscute.------------------------    

Aerofotointerpretare geografica ~ Donisa Ion, Grigore Mihai, Tovissi Iosif

Preţul nostru: 25.00 RON