Calinescu George

George Călinescu (n. 14 iunie 1899, Bucureşti - d. 1965) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, de orientare după unii critici clasicizantă, după alţii doar italienizantă, sau umanistă. Este, cu siguranţă, cel mai important critic literar român din toate timpurile. Îşi semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

În 1899, se naşte la Bucureşti Gh. Vişan, copilul "din flori" al Mariei Vişan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu şi de soţia sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu "femeia în casă" şi copilul, se mută la Botoşani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iaşi. Aici Gh. Vişan (viitorul scriitor) e înscris la Şcoala "Carol I", de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vişan (mama sa naturală) acceptă ca soţii Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu. Se muta la Bucureşti (1908). În 1929, se căsătoreşte cu Alice Vera, fiica unor mici propietari bucureşteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soţi este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunţii.

Încheie studiile liceale şi universitare în Capitală, la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Îşi ia licenţa în Litere în 1923. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureştene şi timişorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia di Romania, instituţie de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul şi istoricul Vasile Pârvan. Profesorii care i-au marcat studenţia sunt Ramiro Ortiz, care preda limba şi literatura italiană la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti şi Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din Bucureşti. Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz şi student s-a născut o strînsă amiciţie. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual şi-a însuşit o “educaţie literară” de excepţie: "Cu el m-am deprins a scrie cărţi, cu el am deprins meşteşugul informaţiei literare şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la el ştiu tot ce ştiu". Dacă în Bucureşti, alături de profesorul Ortiz, a avut revelaţia vocaţiei sale creatoare, în capitala Italiei, fixaţia lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul şcolii Academia di Romania. Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratului Călinescu, a personalităţii acestuia( după Titu Maiorescu şi Ramiro Ortiz). Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiţia şi puterea de muncă, dar şi de concepţia despre existenţă a savantului. Spre acest "părinte" spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de cîte ori greutăţile vieţii păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obişnuită, dar în ciuda "normalităţii" ei, mintea îi era "exercitată în toate potenţele" sale, munca pentru el semnifica "asceza", iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existenţială. Viaţa este pieritoare, dar omul poate înfrînge moartea şi uitarea prin creaţie, iar cel ce urmăreşte atingerea unui anume ţel în vremelnica-i existenţă pămînteană trebuie luat ca îndemn şi simbol de suflet ardent: "... dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleaşi renunţări". Devine în 1936 Doctor în Litere la Universitatea din Iaşi cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită şi pusă in valoare pentru prima dată de el, apoi este numit conferenţiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi. Din 1945 se transferă la Universitatea din Bucureşti.